(IM)PREDICTIBILUL 2025 | puncte de vedere: HUNOR HORVÁTH

Publicat în: Teatrul azi nr. 1-2/2025

Rubrica: accente | (IM)PREDICTIBILUL 2025 | puncte de vedere

Anchetă:

1.⁠ ⁠Cum arată lumea de azi pentru tine?

2.⁠ ⁠Cum răspunzi prin arta ta / din funcția pe care o deții la provocările actuale? Cum îți păstrezi autenticitatea?

3.⁠ ⁠Trăim într-o lume în accelerație. Ce îți dă echilibru și stabilitate într-un astfel de timp?

4.⁠ ⁠La finalul anului 2025, ce ai dori să fi însemnat el pentru tine? Ce speri să-ți poți scrie în palmares?

Hunor HORVÁTH

„Poate că teatrul nu poate schimba lumea, dar poate crea o fisură”

Întrebările voastre nu cer răspunsuri, ci mărturisiri. Sunt întrebări care nu pot fi abordate prin definiții fixe, ci prin explorări. Accept invitația voastră nu ca pe un interviu, ci ca pe o încercare de a formula un adevăr, știind că adevărul este mereu în mișcare.

M-am născut la intersecția mai multor istorii și identități. Mama mea este de origine austro-ungară cu rădăcini evreiești, iar tatăl – maghiar secui din România. După fuga lor din țară în 1989, Austria a fost primul meu loc pe care l-am putut numi acasă, dar, printr-o ironie a destinului, m-am întors în România, unde am studiat în limba maghiară. Pentru mine, identitatea nu a fost niciodată un dat fix, ci un proces de negociere constantă între cine suntem și cine ni se permite să fim.

Am studiat regia la Athanor Akademie în Germania sub îndrumarea prof. dr. David Esrig, un regizor care a înțeles teatrul ca pe un act profund de reumanizare. Am fost ani de zile asistentul său, iar mai târziu am condus împreună cu el Athanor Akademie. Studiile ulterioare la Berna și Basel în Expanded Theater și management cultural mi-au întărit convingerea că teatrul nu este doar o artă, ci un spațiu al gândirii vii, un loc în care emoția, politica, filosofia și spiritualitatea se întâlnesc.

Astăzi, conduc Secția germană a Teatrului Național „Radu Stanca” din Sibiu. Iată, deci, un ungur cu rădăcini evreiești aflat la conducerea teatrului german al unei instituții românești – o dovadă că teatrul este locul unde identitățile nu trebuie să se excludă, ci să coexiste. Acest parcurs profesional nu este doar o reflecție a istoriei mele personale, ci și o reafirmare a credinței mele în teatrul ca spațiu democratic, unde granițele sunt doar convenții și unde limba devine un instrument de întâlnire, nu de separare.

În teatru, încerc să creez un spațiu unde limbajele artistice converg și unde barierele dintre actor și spectator, dintre performer și realitate, sunt dizolvate. Cred într-un teatru care nu doar reflectă lumea, ci o transformă – un teatru în care ritualul scenic creează un moment de prezență pură, un refugiu din zgomotul informațional contemporan. Prin această abordare, teatrul devine un laborator al intuiției și al memoriei colective, un loc unde individul și comunitatea își regăsesc umanitatea. Este un act de rezistență împotriva superficialității, un spațiu în care tăcerea este la fel de elocventă ca discursul. Într-o lume în care viteza și spectacolul domină, cred că teatrul trebuie să rămână un loc de încetinire, un loc unde publicul poate experimenta vulnerabilitatea ca pe o formă de putere.

Aceasta este miza teatrului pe care îl creez și încerc să produc: nu doar o punere în scenă, ci un act de reumanizare, un spațiu al adevărului instabil și al catharsisului autentic. Îmi doresc ca fiecare spectacol să fie o întâlnire irepetabilă, un moment de prezență împărtășită, unde emoția devine o formă de cunoaștere.

1. Lumea de azi mă neliniștește și mă fascinează în același timp. Avem acces la mai multă cunoaștere ca niciodată, dar suntem înecați în zgomot. Informația curge continuu, dar rareori ne oferă claritate. Algoritmii ne confirmă propriile convingeri, izolându-ne în bule confortabile, iar rețelele sociale ne transformă într-o sumă de imagini și proiecții, nu de oameni reali. Suntem conectați, dar din ce în ce mai singuri și izolați. Privim ecrane, dar nu ne mai privim unii pe alții.

Încerc să înțeleg ritmul acestei lumi, dar adesea am sentimentul că ne mișcăm fără direcție, că ne agățăm fie de un viitor care pare tot mai vulnerabil, fie de un trecut idealizat care nu a existat niciodată. Oamenii oscilează între panică, ură sau nostalgie, iar teatrul, în mijlocul acestei oscilații, poate deveni acel loc rar în care timpul se suspendă, în care putem respira și privi realitatea fără filtrul distorsiunilor. Într-un prezent care înghite fiecare moment și îl uită la fel de repede, teatrul este unul dintre puținele locuri unde prezentul contează cu adevărat. Aici suntem împreună, reali, fără posibilitatea de a edita sau reînregistra clipa.

Mă uit în jur și văd o lume care își pierde echilibrul. Economiile sunt fragile, extremismul crește, oamenii se radicalizează, iar frica devine monedă de schimb în politică. Cultura e tratată ca un produs și, prin urmare, arta trebuie să fie „rentabilă” ca orice altceva. Dar teatrul nu poate fi doar un bun de consum. Dacă devine așa, își pierde sensul. Îmi doresc ca teatrul să fie un loc unde nu vindem distracție, ci creăm un spațiu pentru reflecție. Un loc unde oamenii au timp să stea față în față cu întrebări pe care altfel le-ar evita.

Mă întreb cum putem să vorbim despre speranță într-o lume care pare să se destrame sub ochii noștri. Vedem planeta sufocată de poluare, vedem războaie iminente, vedem inegalități care cresc fără oprire. Și, totuși, de ce ne este atât de greu să schimbăm ceva? Simt uneori că ne aflăm într-un punct critic, că istoria ne-a arătat deja unde duce această combinație între criză economică, frică, dușmănie și autoritarism, dar nu suntem capabili să învățăm.

Știu că teatrul nu poate salva lumea. Nu va opri crizele, nu va schimba regimuri, dar poate face ceva esențial: ne poate reaminti cine suntem. Îmi doresc ca teatrul să fie acel loc unde gândirea critică rămâne vie, unde putem vedea mecanismele puterii și ale fricii, unde putem reînvăța să ne privim unii pe alții nu ca adversari, ci ca oameni. Pe scenă, caut momente de prezență pură. Momente în care actorul și spectatorul nu sunt separați de un zid invizibil, ci împărtășesc aceeași realitate. Uneori, teatrul este mai adevărat decât realitatea însăși. Uneori, în întunericul sălii, vedem adevăruri pe care, în viața de zi cu zi, le evităm. Cred că teatrul trebuie să fie un punct de ancorare.

2. Autenticitatea vine dintr-o ascultare profundă, dintr-o sensibilitate față de ceea ce se întâmplă în jurul nostru și din curajul de a nu căuta răspunsuri imediate. Teatrul nu este pentru mine un instrument de propagandă, ideologie sau de demonstrație, ci un spațiu viu, unde realitatea este simțită în toată fragilitatea și intensitatea ei. Nu mă interesează teatrul care oferă soluții sau verdicte, ci acela care creează teren pentru întrebări care nu pot fi ocolite. Nu sunt un activist, dar sunt conștient de responsabilitatea de a deschide spații de reflecție autentică, de a permite întâlniri reale, unde vulnerabilitatea devine forță, unde spectatorii nu sunt pasivi, ci devin parte dintr-un proces comun.

Pentru mine, teatrul este un act aproape sacru. O formă de ritual contemporan, un loc în care oamenii pot experimenta tăcerea, ascultarea și reflecția colectivă într-o lume care nu mai lasă loc pentru ezitare sau profunzime. Dacă altădată comunitățile își găseau catharsisul în biserici, astăzi teatrul trebuie să își asume acest rol nu prin reînvierea dogmelor, ci prin oferirea unui spațiu de confruntare reală cu noi înșine și cu lumea în care trăim.

Îmi doresc un teatru care refuză să ilustreze, să decoreze sau să generalizeze și să simplifice. Un teatru care nu îmbracă realitatea în subiectivitate, metafore facile, ci o lasă să se manifeste direct, brut, fără filtru. Nu vreau spectacole care „reprezintă” sau „reproduc” viața, ci spectacole care „sunt” viață. Caut un limbaj scenic care să nu traducă realitatea într-o convenție teatrală, ci să creeze o experiență irepetabilă, organică, unde actorul și spectatorul împărtășesc aceeași respirație, aceeași tăcere, aceeași confruntare cu efemeritatea ființei umane.

Pentru a ajunge la această esență, încerc să reduc și să esențializezi teatrul la ceea ce este fundamental: corp, sunet, ritm, gând, respirație. Mă interesează teatrul care nu „vorbește despre ceva”, ci „creează o stare de a fi”. Îmi doresc un teatru care nu te îndeamnă să gândești într-un mod anume, ci care îți provoacă simțurile și conștiința să devină mai lucide, mai atente.

Într-un context în care arta este adesea redusă la eficiență capitalistă, îmi doresc ca teatrul să rămână un loc al libertății absolute. Cred că autenticitatea se naște atunci când un artist refuză să devină un furnizor de conținut comod, previzibil, conform așteptărilor pieței sau când actorii nu se complac doar în faima lor de a fi văzuți și în vanitatea lor de a străluci în fața publicului. Teatrul nu trebuie să fie numai entertainment – trebuie să fie un act de rezistență împotriva superficialității, un loc unde oamenii au voie să fie prezenți fără distrageri, fără zgomot, fără presiunea de a înțelege totul imediat.

Caut să înțeleg cum poate teatrul să rămână viu în această lume accelerată, cum poate tehnologia să coexiste cu sacralitatea scenei fără a o anula. Mă fascinează relația dintre organic și digital, dintre prezență fizică și imersivitate. Nu mă tem de inteligența artificială, de realitatea augmentată sau de noile forme de dramaturgie, dar nici nu vreau ca ele să sufoce ceea ce este profund uman și ireductibil în experiența teatrală. Cred că teatrul poate deveni o formă de decelerare a lumii, un loc unde întâlnirea autentică cu celălalt devine posibilă, unde sunetul unei respirații poate fi mai important decât orice discurs.

Autenticitatea unui artist nu stă în certitudini, ci în curajul de a rămâne în spațiul vulnerabil al întrebării, de a rezista tentației de a explica totul. În acest sens, teatrul nu vrea să fie o lecție, ci o experiență. Nu un discurs, ci o trăire. Nu o poveste, ci un moment de adevăr.

3. Îmi găsesc echilibrul în ritm, în repetiție, în momentele în care timpul își pierde rigiditatea și devine viu. În toată această viteza a lumii noastre, unde totul trebuie să fie eficient, mă agăț de procesul teatral ca de un punct fix. În repetiții, ritmul este organic, nu impus. Nu ar trebui să există grabă, doar ascultare. Acolo timpul nu e măsurabil, ci trăit. Scena devine, așadar, locul unde pot încetini. Nu trebuie să răspund imediat. Pot aștepta să se așeze o emoție, să înțeleg ce spune un corp înainte ca acesta să fie redus la sensuri prestabilite. Îmi place această ezitare conștientă, această căutare profundă.

Echilibrul meu vine și din relația cu actorii și artiștii, din momentele în care simt că prezența lor este autentică, că există un adevăr care transpare dincolo de interpretare. Nu mă interesează teatrul care construiește iluzii, care se ascunde în estetici haioase sau frumoase. Caut teatrul care respiră, care nu explică, ci confruntă. Când pe scenă se creează un moment viu, când simt că actorii și spectatorii împărtășesc aceeași respirație, atunci știu că teatrul este necesar.

Trăim într-un timp care ne împinge să fim mereu în mișcare, să reacționăm rapid, să nu rămânem niciodată într-o stare de incertitudine. Dar teatrul nu funcționează așa. El cere răbdare, cere spațiu pentru întrebări, pentru ezitări, pentru momente de tăcere în care ceva esențial poate apărea. Cred că tocmai această opoziție față de ritmul accelerat al lumii îi dă teatrului forța de a rămâne relevant.

Pentru mine, teatrul nu este doar un loc de muncă, ci un mod de a rămâne ancorat într-o realitate care nu se lasă simplificată. În fiecare repetiție, în fiecare spectacol, în fiecare producție îmi permit să mă pierd pentru a mă regăsi. Teatrul este spațiul unde timpul capătă altă dimensiune, unde umanitatea nu e redusă la consum, la productivitate, la performanță. Este locul unde încă ne putem privi fără grabă, unde încă mai putem asculta fără să fim distrași. Aici, în această încetinire voită, găsesc stabilitatea. Și cred că și spectatorii o caută, chiar și fără să își dea seama.

4. La finalul lui 2025, vreau să mă uit înapoi și să simt că am trăit acest an fără compromisuri, că mi-am urmat intuiția artistică fără teama de a greși si ne am asumat riscuri artistice ca sa ieșim din zona de confort și mândria noastră. Îmi doresc ca teatrul pe care l-am creat să fi fost un loc viu, în care oamenii au avut curajul să se privească în oglindă, să-și pună întrebări fără răspunsuri prefabricate. Nu îmi doresc spectacole care să fie doar frumoase, ci care să doară, să ardă, să lase urme. Visez ca 2025 să fie anul în care am reușit să facem din teatru un spațiu de adevăr, un loc în care fragilitatea nu a fost o slăbiciune, ci un punct de plecare spre o întâlnire autentică. Dacă publicul a simțit că ceea ce a văzut pe scenă a avut sens, atunci am reușit.

Trăim vremuri în care fiecare zi pare să vină cu o nouă amenințare – război, criză climatică, dezumanizare. Mă sperie, mă revoltă, mă face să mă simt uneori neputincios. Dar cred că teatrul poate fi acel loc unde încercăm să înțelegem ce ni se întâmplă. Nu vreau un teatru care oferă soluții, ci unul care creează un spațiu în care întrebările se pot așeza, în care ne permitem să ne pierdem fără să ne simțim singuri.

Mă gândesc la drumul meu, de la întâlnirea cu dr. David Esrig și până în prezent. Esrig mi-a oferit o viziune despre teatru ca loc al reflecției, al prezenței autentice și existențiale. El m-a învățat că teatrul este un act de existență asumată, unde autenticitatea este mai importantă decât estetica. Studiile mele la Berna și Basel mi-au lărgit orizontul artistic și m-au ajutat să explorez granița dintre viață și scenă, iar experiența după studiile mele, ca manager la Athanor, m-a ajutat să înțeleg importanța transmiterii cunoașterii și a artei vii. Astăzi, la Teatrul Național „Radu Stanca”, ca șef al Secției germane, continui această căutare prin spectacole care testează vulnerabilitatea și adevărul scenic. Fiecare pas m-a învățat ceva despre ce înseamnă să fii viu în teatru, despre cât de puțin contează forma dacă lipsește adevărul. Nu mă interesează spectacole corecte, perfecte, impecabile. Mă interesează acele momente de prezență brută, în care actorul și spectatorul sunt egali în vulnerabilitatea lor.

Îmi doresc ca, la finalul lui 2025, să pot spune că teatrul nostru a fost mai mult decât un loc unde oamenii au venit să vadă un spectacol – a fost un spațiu de întâlnire reală. Vreau să cred că teatrul poate fi acel loc unde, măcar pentru o clipă, timpul încetează să se fragmenteze, unde frica dispare și rămâne doar privirea celuilalt. Poate că teatrul nu poate schimba lumea, dar poate crea o fisură în zidul care ne separă unii de alții.

Legendă fotografii: imagine reprezentativă sursa foto Facebook, 1. „Woyzech”, r. Hunor Horváth, TNB (foto Andrei Gîndac), 2. și 3. „Cameristele”, r. Hunor Horváth, Teatrul Național „Radu Stanca” Sibiu – Secția germană (foto Dragoș Ivan).