Interviu realizat de Raluca Rădulescu pentru Radio România Cultural, la cea de a 28-a ediție a Festivalul Shakespeare de la Gdańsk.
Publicat în:Teatrul azi nr. 10-11-12/2025
Rubrica: internațional
Grzegorz Jarzyna este regizor de teatru, operă și film. Este considerat unul dintre regizorii care au revitalizat teatrul polonez la începutul secolului XXI, prin forme noi și reacție rapidă la evenimente.
S-a născut pe 4 februarie 1968, în orașul Chorzów din Silezia. A făcut întâi studii de filosofie la Universitatea Jagiellonă din Cracovia, apoi a studiat regia, sub îndrumarea lui Krystian Lupa. A debutat în 1997, iar în 1998 a devenit directorul artistic al Companiei TR Warszawa, unde a montat atât autori contemporani, cât și clasici reinterpretați. Spectacolele sale au fost premiate (inclusiv în România) și s-au jucat pe cele mai importante scene ale lumii, începând cu festivalurile de la Avignon sau Edinburgh, la Wiener Festwochen, de la Londra, Dublin, Berlin, Stockholm sau Ierusalim, la New York, Los Angeles, Hong Kong, Beijing, Toronto sau Wellington, dar și la București, Sibiu sau Târgu Mureș, unde, în 2019, i-a fost chiar dedicat Festivalul „Un nume / A Name ”, organizat de Teatrul Național din Târgu Mureș și curatoriat de regizorul Theodor Cristian Popescu.
În 2022, Grzegorz Jarzyna a părăsit TR Warszawa și a devenit regizor independent. Este profesor de regie la Academia de Artă Teatrală din Cracovia, pe care el însuși a absolvit-o și unde se pregătește să își susțină doctoratul. La un an după ce a părăsit teatrul pe care l-a condus aproape un sfert de secol, Grzegorz Jarzyna a montat A douăsprezecea noapte sau ce vei obține, după William Shakespeare, un scenariu scris împreună cu Roman Pawłowski, o coproducție a Teatrului Tineretului din Zagreb cu Festivalul de Vară de la Dubrovnik. În 2025, a montat la Teatrul Polonez din Varșovia: Manuscrisul găsit la Saragosa. Moștenirea familiei Gomelez, o adaptare după romanul omonim al lui Jan Potocki. Pentru 2026 a anunțat o nouă premieră, coproducție a două teatre din Kiev, în care personajul principal va fi o Casandră contemporană.
Raluca RĂDULESCU:Ce mai înseamnă teatrul pentru Grzegorz Jarzyna, în această lume în schimbare?
Grzegorz JARZYNA: Pentru mine, teatrul reprezintă în continuare o formă foarte puternică de comunicare cu societatea. Sau cel puțin la noi, în Polonia, cred că el a înlocuit într-un fel biserica, unde exista o comunicare foarte importantă cu societatea, deși teatrul e diferit de știință și de politică, mai ales ca mod de comunicare. În teatru amestecăm filosofie, ideologie, dar și destulă psihologie. Pentru mine este o călătorie. O călătorie spre sine, pentru a ne cunoaște, pentru a înțelege cine suntem și încotro mergem. Scuze, vorbesc acum ca Sfântul Augustin (râde, n.r.), dar cam așa văd eu lucrurile. Trebuie să ne cunoaștem pe noi pentru a-i înțelege pe ceilalți și realitatea din jurul nostru.
R.R.:A trecut ceva timp de când ați părăsit TR Warszawa de care vă leagă… o carieră întreagă. Înțelegea despre care vorbiți v-a determinat să schimbați „direcția călătoriei”?
G.J.: Eu practic am lucrat acolo de când am terminat faculatea. 24 de ani. Am construit o companie și apoi am demisionat. Întotdeauna am considerat important să invit tineri. Așa a fost de la bun început, pentru că eu eram foarte tânăr și era firesc să invit artiști la fel de tineri ca mine, și cred în continuare în energia tinerilor. Dar cu timpul, distanța dintre vârstele noastre a devenit tot mai mare, cumva și de asta am decis să plec și să devin regizor independent, artist liber. Nu am mai încercat asta niciodată până acum. Mă simt ca și cum abia am terminat școala și am foarte mult timp la dispoziție. Pot citi și pot face ce vreau eu, iar gândurile și visele mele depind în special de ce mi se întâmplă în viața de zi cu zi. Credeam că sub 30 de ani poți face schimbări majore, dar, de fapt, se poate în orice moment al vieții. Filosoful Edmund Husserl scria că există momente în viață când te îndrepți spre un zid de care nu poți trece că nu are ușă, nu poate fi sărit, e foarte lung și înalt. Și tot el zicea că opțiunile sunt să te întorci, sau să rămâi blocat acolo, sau să mergi înainte, să încerci să spargi zidul. Cred că asta se întâmplă o dată, poate de două ori în viață, oricum nu se întâmplă foarte des. Și eu cred că e posibil ca atunci, cu determinare și energie, să ți se deschidă un drum nou. Și mi se pare că asta mi s-a întâmplat. Acum am o mare libertate, libertate artistică. E un moment bun în viața mea, unul dintre cele mai bune. Cred că un refresh e foarte necesar, că dacă faci iar și iar același lucru, poți ajunge să nici nu mai recunoști ce faci. Cred că acum, viața e mai importantă pentru mine. Când eram tânăr, credeam că arta e viața mea. Adică în prim-plan era arta, și apoi viața. Acum cred că viața e artă și că viața e cea mai importantă. Surse de inspirație sunt peste tot în viață, trebuie doar să înveți să le interpretezi. Acum mi se pare că viața reală e mult mai palpitantă decât viața de pe scenă. E… energie pură. Că în viață nu ne prefacem. Când e invidie, e invidie. Când e iubire, e iubire. Și recunosc că e o plăcere pentru mine să fiu din nou în mijlocul realității.
R.R.:Și înainte nu erați tot realitate? Conduceați un teatru de succes, cu spectacole jucate și premiate peste tot în lume…
G.J.:Adevărul e că era mult stres, nu aș zice că era o situație de vis, era multă muncă, numai muncă, pentru că dacă ești invitat undeva, trebuie să fii pregătit, și e o mare responsabilitate. Nu e nimic distractiv, nu e nicio fericire. Sigur, poate că atunci când faci asta pentru prima dată, ești entuziasmat, dar eu depășisem demult faza aceea. Iar acum mă bucur că am mai mult timp să îmi pregătesc spectacolele, să mă gândesc mai mult la poveștile pe care vreau să le spun. Mi-ar plăcea poate să fac un film la un moment dat…
R.R.:Dar ați mai făcut film, ba chiar a fost premiat, nu?
G.J.:Da. La festivalurile de la Buenos Aires și Karlovy Vary, dar nu e chiar un film-film. Adică am filmat un spectacol de teatru într-un studio de film. Practic am transformat un spectacol într-un film, deși eu credeam va ieși un spectacol de teatru, care poate fi văzut la cinema. Dar când l-am lansat, oamenii au zis că e film. Poate era o formă nouă, foarte asemănătoare teatrului, dar și filmului. Eu când zic că verau să fac film, nu mă gândesc la formă, ci la subiect. Și aș face un film pe un subiect care ar fi foarte dificil de exprimat pe scenă. Cred că în cinema ai instrumente mai bune de lucru. De asta vreau să fac film, dar vreau să fac în continuare și teatru.
R.R.:Care ați spune că a fost cel mai neașteptat moment pe care l-ați trăit în cariera dumneavoastră?
G.J.:Cred că începutul, primul meu spectacol, căruia nu i-am dat prea mare importanță. Nu vin dintr-o familie de artiști. Nu am considerat că spectacolele mele sau primul meu spectacol, debutul meu, ar putea provoca atâta agitație, discuții, chiar un fel de revoluție în Polonia la acea vreme. Am fost foarte, foarte surprins când s-a întâmplat.
R.R.:Și cel mai dificil?
G.J.:Cred că cel mai rău e când începi să-ți dai seama că faci același lucru de ani întregi, cu aceeași trupă, cu aceiași oameni, în același stil, când îți dai seama că îți pierzi energia interioară și începi să nu mai fii atractiv nici măcar pentru tine însuți. Și când se întâmplă asta, nu mai ești atractiv nici pentru actori. Și când nu ești atractiv pentru actori, actorii nu atrag publicul. Totul pornește întotdeauna de la noi, din spațiul nostru interior. Și poate că cel mai rău e burnout-ul. Când simți că faci totul pentru compania ta, te gândești tot timpul la oamenii care depind de tine. Și timpul se accelerează. Totul e din ce în ce mai rapid. Și tu ai vrea să mergi mai adânc, nu mai repede, pentru că mai repede nu înseamnă nimic. Și cred că simți, știi, dar tot încerci să fii mai mult, dar nu mai ești tu, de fapt. Și cred că cel mai rău a fost când mi-am dat seama că viața mea nu mai merge în aceeași direcție cu cariera mea sau aș zice mai degrabă cu datoria mea…
R.R.:Apropo de datorie, credeți că artiștii au o misiune sau o responsabilitate față de societate?
G.J.:Nu știu dacă au o responsabilitate. Cred că mai degrabă au un fel de misiune. Noi trăim din munca pe care o iubim sau ne-o dorim. E întotdeauna dorința, alegerea noastră să facem artă. Sigur că facem artă pentru oameni. Sigur că există și o relație tranzacțională. Muncim și suntem plătiți pentru ce producem. Și cred că există oameni care chiar așteaptă să vadă, să afle ce mai creează, ce mai gândesc, ce mai propun artiștii. Apoi, sigur, arta este politică. Chiar și pictura abstractă cred că este politică. Iar puterea scenei, a teatrului, cred că e foarte mare. Pe de altă parte, aș spune că în ultimii zece ani, teatrul polonez se gândește poate prea mult la sine și e prea influențat de gândirea socio-politică. Sigur, totul a pornit de la o idee măreață, dar am revenit la noi. E prea mult despre noi, adică despre oamenii de teatru, despre ce înseamnă să joci, ce înseamnă să fii actor…
R.R.:Cum vedeți teatrul polonez de azi?
G.J.:Cel mai important lucru pe care l-a realizat teatrul polonez e că a devenit foarte popular. În ultimii 20-30 de ani, foarte mulți oameni, în special tineri, iubesc teatrul și se implică în activități teatrale. Așadar, teatrul este din ce în ce mai popular în Polonia, chiar și teatrele mici sunt foarte implicate și se fac auzite. Comunitatea oamenilor de teatru e foarte mare și continuă să crească. Cred că teatrul polonez e acum destul de puternic.
R.R.:Deci, priviți cu optimism spre viitor?
G.J.:Eu mereu sunt optimist și plin de speranță. Nu știu dacă e bine sau rău, uneori poate sunt naiv, dar am mereu speranță. Pentru mine viitorul este întotdeauna mai bun decât prezentul. Asta e filosofia mea. Pentru mine e important că avem acum mulți artiști în Polonia, deși am senzația că toți merg într-o singură direcție, că sunt la fel, că abordează toți același subiect, nu există concepte originale, nici gândire originală. În teatrul polonez de azi pare că toată lumea face același lucru, e ca o modă. Cred că mi-aș dori mai mult individualism, mai multă căutare personală la generațiile noi de artiști. Eu predau regie la Cracovia și văd la studenții mei dorința reală de a găsi un limbaj nou și complet diferit și sper că lucrurile se vor schimba și vor apărea artiști originali, care ne vor surprinde. Sper ca tinerii să înțeleagă că regia nu este despre noi înșine. Nu este vorba despre construirea ego-ului personal. Cine își dorește să fie artist, trebuie să înceapă prin a se concentra asupra lui însuși și a se citi pe sine. Ăsta e primul pas. Și poate chiar din slăbiciunea lui să-și construiască lumea. În general, este posibil să-ți construiești o lume din propriile slăbiciuni și în ea să te recunoști pe tine însuți, și personajele, și natura mesajului tău. Din punctul meu de vedere, asta e cel mai important. Și este exercițiul de bază pe care îl fac cu studenții mei. Le cer să își citească propriile gânduri și să le exprime, să le comunice. Sigur, legate de un text, de o formă, dar cred că e foarte important ce are artistul în interiorul lui. Și cred că asta poate fi interesant și pentru ceilalți.
R.R.:Pentru cine face teatru Grzegorz Jerzyna? Sau artiștii în general?
G.J.:Cred cu tărie că dacă nu vorbim din perpectiva noastră personală, din experiența noastră, nu avem nimic de spus în teatru. Cred că oamenii sunt interesați de poveștile pe care le spun din perspectiva experienței mele. Sigur că nu vorbesc despre Grzegorz Jarzyna făcând Shakespeare, ci despre contemporaneitatea lui Shakespeare. Cred că eu sunt un fel de intermediar. Nu vorbesc despre mine în spectacolele mele, dar le fac cu foarte mare sinceritate și ce pun în ele este ceva ce vine din adâncul meu. Și asta simt imediat și spectatorii. Se vede în reacțiile lor. Corpul reacționează și energia se întoarce pe scenă. Cred că acest schimb de energie din teatru este unic. Facem teatru, în principal, în fața publicului. Lucrăm cu publicul, cu ce gândește publicul, cu ce se presupune că gândește. Și folosim toate instrumentele pe care le avem. Uneori chiar fără cuvinte. Doi actori care nu fac nimic altceva decât să se privească în ochi pot transmite emoție. Asta spuneam la începutul discuției noastre, că e foarte interesant să observi viața reală. Pentru că e puternică, pură și foarte dinamică. Viața reală nu e o glumă, iar noi nu trebuie decât să captăm adevărul și să găsim modalitatea justă de a-l transmite publicului.
R.R.:Credeți că teatrul sau arta poate schimba ceva în lume?
G.J.:Cred că da. Știu că poate sună puțin egoist sau egomaniac. Sigur că arta nu poate schimba întreaga lume și nu poate face revoluție. Se întâmplă uneori, dar la scară mică. Însă nu vorbim despre politica mare. Nu vorbim despre război. Arta nu e război. Arta este ceva care ne poate modela și ne poate arăta drumul de la naștere până la moarte. De asta cred că arta e foarte importantă. Vorbim de fapt despre viața spirituală, care este foarte importantă pentru om. Pentru că la început a fost religia. De fapt, a fost întâi frica față de tot ce ne înconjoară. Și apoi a fost religia. Și noi, oamenii, avem nevoie de viața spirituală. Și asta e ca respirația. Putem avea o viață frumoasă, minunată, ușoară, fără stres. Dar să devenim goi. Avem nevoie de spiritualitate și pentru corpul nostru. Uneori e abstract, alteori idealist. Dar avem nevoie de această energie care ne poate construi umanitatea. Dacă ne uităm la teatrul antic, de exemplu, cu multe secole înainte de Iisus Hristos, vedem că temele sunt aceleași cu cele pe care le vedem acum în realitatea noastră cotidiană, nu în teatru, în realitate. Așadar, putem spune că, noi, ca ființe umane, nu ne-am schimbat așa mult. Sigur, am făcut progrese enorme din perspectiva civilizației, tehnologiei, cunoașterii. Bine, probabil că și progresele astea sunt foarte mici în comparație cu universul. Dar din perspectiva noastră de ființe umane, am făcut progrese uriașe. Însă spiritual nu am făcut progrese prea mari. Așa că eu cred că avem nevoie în viața noastră de artă, de cărți, de muzică. Avem nevoie și de ceva care să ne facă viața mai bogată, de conversații, de întâlniri. Avem nevoie de ceva artistic, mai blând, mai fragil, ca să putem descoperi ceva nou, să învățăm și să construim. Și cred că în viață avem nevoie și de puțin abstract și de ceva distanță. Pentru că uneori ne luăm viața prea în serios sau suntem foarte tensionați și cred că arta ne poate ajuta să înțelegem viața.
R.R.:Cât de important este egoul pentru un artist?
G.J.:Studenții mei sunt foarte speriați de ego. Și se antrenează atât de bine încât nu mai au ego. Și sunt foarte timizi sau se prefac că sunt timizi și așa mai departe. Pentru că vor să fie corecți-politic. Și atunci rolul meu este să le construiesc egoul. Pentru că egoul sau, cum îi spun eu, super-ego, adică ceva mai presus decât egoul, e ceva foarte important pentru artist. Fără el, nu putem proiecta. Trebuie să fim siguri ce transformăm. Trebuie să fim siguri ce gândim și ce efecte va avea creația noastră. Deci nu putem să nu avem ego. Sigur, putem fi narcisiști și multe-multe alte lucruri, ne putem tempera caracterul sau cel puțin încerca. Dar egoul este foarte important. Pentru toată lumea este important și cu atât mai mult pentru artiști. Sigur că există și conotația negativă a egoului… egoismul, orgoliul, vanitatea și exagerarea, care merg mână-n mână. Pe de altă parte, cred că mare parte dintre oamenii din lumea teatrului au un trecut foarte complicat. O copilărie dificilă. E ciudat, dar așa e…
R.R.:Adică teatrul e un fel de terapie pentru oamenii de teatru?
G.J.:Da, și despre asta le vorbesc mereu studenților mei. Teatrul nu e terapie. Îți irosești timpul, dacă crezi că făcând spectacole, faci terapie. Te înșeli dacă crezi că teatrul e terapie. Dar sunt mulți care cred asta. Li se pare că sunt de treabă pentru că joacă rolul unui om de treabă. Și că jucând acel rol se schimbă și ei. Nu, nu schimbă nimic. Dar terapia e foarte importantă pentru tinerii artiști. Și pentru artiști, în general. Am auzit și teoria că terapia ucide artistul. E o teorie pe care o aud des la oamenii de teatru. Dar generația tânără vorbește despre terapie. Ei merg la terapie. Și cred că și asta e o experiență importantă. Cum spuneam, cred că mulți au avut o copilărie dificilă, de exemplu. Și poate și de-asta au ajuns artiști, pentru că nu-și găseau locul în societate, poate ăsta e modul lor de comunicare. Și atunci cred că e foarte important să ne depășim fricile și să folosim această experiență în arta noastră. Frica, haosul sunt periculoase. Nu au energie. Nu au direcție. Sunt rănit, deci vorbesc despre durere. Și aduc violență pe scenă. Și nu știu de ce.
R.R.:Unde vă vedeți peste cinci sau zece ani?
G.J.:Cred că voi avea mai mult spațiu. Mai multă libertate. Libertate, adică să nu fiu ocupat de dimineața până seara. Să nu visez noaptea ce s-a întâmplat peste zi. Să pot să plec undeva departe pentru trei-patru săptămâni ca să-mi limpezesc mintea. Și când mă întorc să fiu fericit și să mă bucur de experiența pe care am avut-o. Numai așa poți avea idei noi. Sau să am timp să ascult muzică. De plăcere. Sau să mă plimb. Bine, cred că ăsta e un fel de confort pe care mi-l pot permite acum. Să închid telefonul și să mă gândesc în liniște la următorul meu spectacol. E ca la surf, trebuie să prinzi valul când vine… Asta înseamnă libertate pentru mine. Și încep să acord cu adevărat importanță gândului că artistul trebuie să aibă libertate. Și mă aștept ca libertatea să-mi aducă mai multe idei neașteptate.
Grzegorz JARZYNA: „Artistul trebuie să aibă libertate”
Interviu realizat de Raluca Rădulescu pentru Radio România Cultural, la cea de a 28-a ediție a Festivalul Shakespeare de la Gdańsk.
Publicat în: Teatrul azi nr. 10-11-12/2025
Rubrica: internațional
Grzegorz Jarzyna este regizor de teatru, operă și film. Este considerat unul dintre regizorii care au revitalizat teatrul polonez la începutul secolului XXI, prin forme noi și reacție rapidă la evenimente.
S-a născut pe 4 februarie 1968, în orașul Chorzów din Silezia. A făcut întâi studii de filosofie la Universitatea Jagiellonă din Cracovia, apoi a studiat regia, sub îndrumarea lui Krystian Lupa. A debutat în 1997, iar în 1998 a devenit directorul artistic al Companiei TR Warszawa, unde a montat atât autori contemporani, cât și clasici reinterpretați. Spectacolele sale au fost premiate (inclusiv în România) și s-au jucat pe cele mai importante scene ale lumii, începând cu festivalurile de la Avignon sau Edinburgh, la Wiener Festwochen, de la Londra, Dublin, Berlin, Stockholm sau Ierusalim, la New York, Los Angeles, Hong Kong, Beijing, Toronto sau Wellington, dar și la București, Sibiu sau Târgu Mureș, unde, în 2019, i-a fost chiar dedicat Festivalul „Un nume / A Name ”, organizat de Teatrul Național din Târgu Mureș și curatoriat de regizorul Theodor Cristian Popescu.
În 2022, Grzegorz Jarzyna a părăsit TR Warszawa și a devenit regizor independent. Este profesor de regie la Academia de Artă Teatrală din Cracovia, pe care el însuși a absolvit-o și unde se pregătește să își susțină doctoratul. La un an după ce a părăsit teatrul pe care l-a condus aproape un sfert de secol, Grzegorz Jarzyna a montat A douăsprezecea noapte sau ce vei obține, după William Shakespeare, un scenariu scris împreună cu Roman Pawłowski, o coproducție a Teatrului Tineretului din Zagreb cu Festivalul de Vară de la Dubrovnik. În 2025, a montat la Teatrul Polonez din Varșovia: Manuscrisul găsit la Saragosa. Moștenirea familiei Gomelez, o adaptare după romanul omonim al lui Jan Potocki. Pentru 2026 a anunțat o nouă premieră, coproducție a două teatre din Kiev, în care personajul principal va fi o Casandră contemporană.
Raluca RĂDULESCU: Ce mai înseamnă teatrul pentru Grzegorz Jarzyna, în această lume în schimbare?
Grzegorz JARZYNA: Pentru mine, teatrul reprezintă în continuare o formă foarte puternică de comunicare cu societatea. Sau cel puțin la noi, în Polonia, cred că el a înlocuit într-un fel biserica, unde exista o comunicare foarte importantă cu societatea, deși teatrul e diferit de știință și de politică, mai ales ca mod de comunicare. În teatru amestecăm filosofie, ideologie, dar și destulă psihologie. Pentru mine este o călătorie. O călătorie spre sine, pentru a ne cunoaște, pentru a înțelege cine suntem și încotro mergem. Scuze, vorbesc acum ca Sfântul Augustin (râde, n.r.), dar cam așa văd eu lucrurile. Trebuie să ne cunoaștem pe noi pentru a-i înțelege pe ceilalți și realitatea din jurul nostru.
R.R.: A trecut ceva timp de când ați părăsit TR Warszawa de care vă leagă… o carieră întreagă. Înțelegea despre care vorbiți v-a determinat să schimbați „direcția călătoriei”?
G.J.: Eu practic am lucrat acolo de când am terminat faculatea. 24 de ani. Am construit o companie și apoi am demisionat. Întotdeauna am considerat important să invit tineri. Așa a fost de la bun început, pentru că eu eram foarte tânăr și era firesc să invit artiști la fel de tineri ca mine, și cred în continuare în energia tinerilor. Dar cu timpul, distanța dintre vârstele noastre a devenit tot mai mare, cumva și de asta am decis să plec și să devin regizor independent, artist liber. Nu am mai încercat asta niciodată până acum. Mă simt ca și cum abia am terminat școala și am foarte mult timp la dispoziție. Pot citi și pot face ce vreau eu, iar gândurile și visele mele depind în special de ce mi se întâmplă în viața de zi cu zi. Credeam că sub 30 de ani poți face schimbări majore, dar, de fapt, se poate în orice moment al vieții. Filosoful Edmund Husserl scria că există momente în viață când te îndrepți spre un zid de care nu poți trece că nu are ușă, nu poate fi sărit, e foarte lung și înalt. Și tot el zicea că opțiunile sunt să te întorci, sau să rămâi blocat acolo, sau să mergi înainte, să încerci să spargi zidul. Cred că asta se întâmplă o dată, poate de două ori în viață, oricum nu se întâmplă foarte des. Și eu cred că e posibil ca atunci, cu determinare și energie, să ți se deschidă un drum nou. Și mi se pare că asta mi s-a întâmplat. Acum am o mare libertate, libertate artistică. E un moment bun în viața mea, unul dintre cele mai bune. Cred că un refresh e foarte necesar, că dacă faci iar și iar același lucru, poți ajunge să nici nu mai recunoști ce faci. Cred că acum, viața e mai importantă pentru mine. Când eram tânăr, credeam că arta e viața mea. Adică în prim-plan era arta, și apoi viața. Acum cred că viața e artă și că viața e cea mai importantă. Surse de inspirație sunt peste tot în viață, trebuie doar să înveți să le interpretezi. Acum mi se pare că viața reală e mult mai palpitantă decât viața de pe scenă. E… energie pură. Că în viață nu ne prefacem. Când e invidie, e invidie. Când e iubire, e iubire. Și recunosc că e o plăcere pentru mine să fiu din nou în mijlocul realității.
R.R.: Și înainte nu erați tot realitate? Conduceați un teatru de succes, cu spectacole jucate și premiate peste tot în lume…
G.J.: Adevărul e că era mult stres, nu aș zice că era o situație de vis, era multă muncă, numai muncă, pentru că dacă ești invitat undeva, trebuie să fii pregătit, și e o mare responsabilitate. Nu e nimic distractiv, nu e nicio fericire. Sigur, poate că atunci când faci asta pentru prima dată, ești entuziasmat, dar eu depășisem demult faza aceea. Iar acum mă bucur că am mai mult timp să îmi pregătesc spectacolele, să mă gândesc mai mult la poveștile pe care vreau să le spun. Mi-ar plăcea poate să fac un film la un moment dat…
R.R.: Dar ați mai făcut film, ba chiar a fost premiat, nu?
G.J.: Da. La festivalurile de la Buenos Aires și Karlovy Vary, dar nu e chiar un film-film. Adică am filmat un spectacol de teatru într-un studio de film. Practic am transformat un spectacol într-un film, deși eu credeam va ieși un spectacol de teatru, care poate fi văzut la cinema. Dar când l-am lansat, oamenii au zis că e film. Poate era o formă nouă, foarte asemănătoare teatrului, dar și filmului. Eu când zic că verau să fac film, nu mă gândesc la formă, ci la subiect. Și aș face un film pe un subiect care ar fi foarte dificil de exprimat pe scenă. Cred că în cinema ai instrumente mai bune de lucru. De asta vreau să fac film, dar vreau să fac în continuare și teatru.
R.R.: Care ați spune că a fost cel mai neașteptat moment pe care l-ați trăit în cariera dumneavoastră?
G.J.: Cred că începutul, primul meu spectacol, căruia nu i-am dat prea mare importanță. Nu vin dintr-o familie de artiști. Nu am considerat că spectacolele mele sau primul meu spectacol, debutul meu, ar putea provoca atâta agitație, discuții, chiar un fel de revoluție în Polonia la acea vreme. Am fost foarte, foarte surprins când s-a întâmplat.
R.R.: Și cel mai dificil?
G.J.: Cred că cel mai rău e când începi să-ți dai seama că faci același lucru de ani întregi, cu aceeași trupă, cu aceiași oameni, în același stil, când îți dai seama că îți pierzi energia interioară și începi să nu mai fii atractiv nici măcar pentru tine însuți. Și când se întâmplă asta, nu mai ești atractiv nici pentru actori. Și când nu ești atractiv pentru actori, actorii nu atrag publicul. Totul pornește întotdeauna de la noi, din spațiul nostru interior. Și poate că cel mai rău e burnout-ul. Când simți că faci totul pentru compania ta, te gândești tot timpul la oamenii care depind de tine. Și timpul se accelerează. Totul e din ce în ce mai rapid. Și tu ai vrea să mergi mai adânc, nu mai repede, pentru că mai repede nu înseamnă nimic. Și cred că simți, știi, dar tot încerci să fii mai mult, dar nu mai ești tu, de fapt. Și cred că cel mai rău a fost când mi-am dat seama că viața mea nu mai merge în aceeași direcție cu cariera mea sau aș zice mai degrabă cu datoria mea…
R.R.: Apropo de datorie, credeți că artiștii au o misiune sau o responsabilitate față de societate?
G.J.: Nu știu dacă au o responsabilitate. Cred că mai degrabă au un fel de misiune. Noi trăim din munca pe care o iubim sau ne-o dorim. E întotdeauna dorința, alegerea noastră să facem artă. Sigur că facem artă pentru oameni. Sigur că există și o relație tranzacțională. Muncim și suntem plătiți pentru ce producem. Și cred că există oameni care chiar așteaptă să vadă, să afle ce mai creează, ce mai gândesc, ce mai propun artiștii. Apoi, sigur, arta este politică. Chiar și pictura abstractă cred că este politică. Iar puterea scenei, a teatrului, cred că e foarte mare. Pe de altă parte, aș spune că în ultimii zece ani, teatrul polonez se gândește poate prea mult la sine și e prea influențat de gândirea socio-politică. Sigur, totul a pornit de la o idee măreață, dar am revenit la noi. E prea mult despre noi, adică despre oamenii de teatru, despre ce înseamnă să joci, ce înseamnă să fii actor…
R.R.: Cum vedeți teatrul polonez de azi?
G.J.: Cel mai important lucru pe care l-a realizat teatrul polonez e că a devenit foarte popular. În ultimii 20-30 de ani, foarte mulți oameni, în special tineri, iubesc teatrul și se implică în activități teatrale. Așadar, teatrul este din ce în ce mai popular în Polonia, chiar și teatrele mici sunt foarte implicate și se fac auzite. Comunitatea oamenilor de teatru e foarte mare și continuă să crească. Cred că teatrul polonez e acum destul de puternic.
R.R.: Deci, priviți cu optimism spre viitor?
G.J.: Eu mereu sunt optimist și plin de speranță. Nu știu dacă e bine sau rău, uneori poate sunt naiv, dar am mereu speranță. Pentru mine viitorul este întotdeauna mai bun decât prezentul. Asta e filosofia mea. Pentru mine e important că avem acum mulți artiști în Polonia, deși am senzația că toți merg într-o singură direcție, că sunt la fel, că abordează toți același subiect, nu există concepte originale, nici gândire originală. În teatrul polonez de azi pare că toată lumea face același lucru, e ca o modă. Cred că mi-aș dori mai mult individualism, mai multă căutare personală la generațiile noi de artiști. Eu predau regie la Cracovia și văd la studenții mei dorința reală de a găsi un limbaj nou și complet diferit și sper că lucrurile se vor schimba și vor apărea artiști originali, care ne vor surprinde. Sper ca tinerii să înțeleagă că regia nu este despre noi înșine. Nu este vorba despre construirea ego-ului personal. Cine își dorește să fie artist, trebuie să înceapă prin a se concentra asupra lui însuși și a se citi pe sine. Ăsta e primul pas. Și poate chiar din slăbiciunea lui să-și construiască lumea. În general, este posibil să-ți construiești o lume din propriile slăbiciuni și în ea să te recunoști pe tine însuți, și personajele, și natura mesajului tău. Din punctul meu de vedere, asta e cel mai important. Și este exercițiul de bază pe care îl fac cu studenții mei. Le cer să își citească propriile gânduri și să le exprime, să le comunice. Sigur, legate de un text, de o formă, dar cred că e foarte important ce are artistul în interiorul lui. Și cred că asta poate fi interesant și pentru ceilalți.
R.R.: Pentru cine face teatru Grzegorz Jerzyna? Sau artiștii în general?
G.J.: Cred cu tărie că dacă nu vorbim din perpectiva noastră personală, din experiența noastră, nu avem nimic de spus în teatru. Cred că oamenii sunt interesați de poveștile pe care le spun din perspectiva experienței mele. Sigur că nu vorbesc despre Grzegorz Jarzyna făcând Shakespeare, ci despre contemporaneitatea lui Shakespeare. Cred că eu sunt un fel de intermediar. Nu vorbesc despre mine în spectacolele mele, dar le fac cu foarte mare sinceritate și ce pun în ele este ceva ce vine din adâncul meu. Și asta simt imediat și spectatorii. Se vede în reacțiile lor. Corpul reacționează și energia se întoarce pe scenă. Cred că acest schimb de energie din teatru este unic. Facem teatru, în principal, în fața publicului. Lucrăm cu publicul, cu ce gândește publicul, cu ce se presupune că gândește. Și folosim toate instrumentele pe care le avem. Uneori chiar fără cuvinte. Doi actori care nu fac nimic altceva decât să se privească în ochi pot transmite emoție. Asta spuneam la începutul discuției noastre, că e foarte interesant să observi viața reală. Pentru că e puternică, pură și foarte dinamică. Viața reală nu e o glumă, iar noi nu trebuie decât să captăm adevărul și să găsim modalitatea justă de a-l transmite publicului.
R.R.: Credeți că teatrul sau arta poate schimba ceva în lume?
G.J.: Cred că da. Știu că poate sună puțin egoist sau egomaniac. Sigur că arta nu poate schimba întreaga lume și nu poate face revoluție. Se întâmplă uneori, dar la scară mică. Însă nu vorbim despre politica mare. Nu vorbim despre război. Arta nu e război. Arta este ceva care ne poate modela și ne poate arăta drumul de la naștere până la moarte. De asta cred că arta e foarte importantă. Vorbim de fapt despre viața spirituală, care este foarte importantă pentru om. Pentru că la început a fost religia. De fapt, a fost întâi frica față de tot ce ne înconjoară. Și apoi a fost religia. Și noi, oamenii, avem nevoie de viața spirituală. Și asta e ca respirația. Putem avea o viață frumoasă, minunată, ușoară, fără stres. Dar să devenim goi. Avem nevoie de spiritualitate și pentru corpul nostru. Uneori e abstract, alteori idealist. Dar avem nevoie de această energie care ne poate construi umanitatea. Dacă ne uităm la teatrul antic, de exemplu, cu multe secole înainte de Iisus Hristos, vedem că temele sunt aceleași cu cele pe care le vedem acum în realitatea noastră cotidiană, nu în teatru, în realitate. Așadar, putem spune că, noi, ca ființe umane, nu ne-am schimbat așa mult. Sigur, am făcut progrese enorme din perspectiva civilizației, tehnologiei, cunoașterii. Bine, probabil că și progresele astea sunt foarte mici în comparație cu universul. Dar din perspectiva noastră de ființe umane, am făcut progrese uriașe. Însă spiritual nu am făcut progrese prea mari. Așa că eu cred că avem nevoie în viața noastră de artă, de cărți, de muzică. Avem nevoie și de ceva care să ne facă viața mai bogată, de conversații, de întâlniri. Avem nevoie de ceva artistic, mai blând, mai fragil, ca să putem descoperi ceva nou, să învățăm și să construim. Și cred că în viață avem nevoie și de puțin abstract și de ceva distanță. Pentru că uneori ne luăm viața prea în serios sau suntem foarte tensionați și cred că arta ne poate ajuta să înțelegem viața.
R.R.: Cât de important este egoul pentru un artist?
G.J.: Studenții mei sunt foarte speriați de ego. Și se antrenează atât de bine încât nu mai au ego. Și sunt foarte timizi sau se prefac că sunt timizi și așa mai departe. Pentru că vor să fie corecți-politic. Și atunci rolul meu este să le construiesc egoul. Pentru că egoul sau, cum îi spun eu, super-ego, adică ceva mai presus decât egoul, e ceva foarte important pentru artist. Fără el, nu putem proiecta. Trebuie să fim siguri ce transformăm. Trebuie să fim siguri ce gândim și ce efecte va avea creația noastră. Deci nu putem să nu avem ego. Sigur, putem fi narcisiști și multe-multe alte lucruri, ne putem tempera caracterul sau cel puțin încerca. Dar egoul este foarte important. Pentru toată lumea este important și cu atât mai mult pentru artiști. Sigur că există și conotația negativă a egoului… egoismul, orgoliul, vanitatea și exagerarea, care merg mână-n mână. Pe de altă parte, cred că mare parte dintre oamenii din lumea teatrului au un trecut foarte complicat. O copilărie dificilă. E ciudat, dar așa e…
R.R.: Adică teatrul e un fel de terapie pentru oamenii de teatru?
G.J.: Da, și despre asta le vorbesc mereu studenților mei. Teatrul nu e terapie. Îți irosești timpul, dacă crezi că făcând spectacole, faci terapie. Te înșeli dacă crezi că teatrul e terapie. Dar sunt mulți care cred asta. Li se pare că sunt de treabă pentru că joacă rolul unui om de treabă. Și că jucând acel rol se schimbă și ei. Nu, nu schimbă nimic. Dar terapia e foarte importantă pentru tinerii artiști. Și pentru artiști, în general. Am auzit și teoria că terapia ucide artistul. E o teorie pe care o aud des la oamenii de teatru. Dar generația tânără vorbește despre terapie. Ei merg la terapie. Și cred că și asta e o experiență importantă. Cum spuneam, cred că mulți au avut o copilărie dificilă, de exemplu. Și poate și de-asta au ajuns artiști, pentru că nu-și găseau locul în societate, poate ăsta e modul lor de comunicare. Și atunci cred că e foarte important să ne depășim fricile și să folosim această experiență în arta noastră. Frica, haosul sunt periculoase. Nu au energie. Nu au direcție. Sunt rănit, deci vorbesc despre durere. Și aduc violență pe scenă. Și nu știu de ce.
R.R.: Unde vă vedeți peste cinci sau zece ani?
G.J.: Cred că voi avea mai mult spațiu. Mai multă libertate. Libertate, adică să nu fiu ocupat de dimineața până seara. Să nu visez noaptea ce s-a întâmplat peste zi. Să pot să plec undeva departe pentru trei-patru săptămâni ca să-mi limpezesc mintea. Și când mă întorc să fiu fericit și să mă bucur de experiența pe care am avut-o. Numai așa poți avea idei noi. Sau să am timp să ascult muzică. De plăcere. Sau să mă plimb. Bine, cred că ăsta e un fel de confort pe care mi-l pot permite acum. Să închid telefonul și să mă gândesc în liniște la următorul meu spectacol. E ca la surf, trebuie să prinzi valul când vine… Asta înseamnă libertate pentru mine. Și încep să acord cu adevărat importanță gândului că artistul trebuie să aibă libertate. Și mă aștept ca libertatea să-mi aducă mai multe idei neașteptate.