În luna mai 2013, „Sul concetto di volto nel Figlio di Dio”, atât de controversatul spectacol al lui Romeo Castellucci, a ajuns și la Burgtheater Viena, ca invitat al lui Wiener Festwochen. Irina Wolf a scris pentru „Teatrul azi” despre reprezentația văzută și, mai ales, a consemnat pasionantele discuții dintre spectatori și artist.
12 mai 2013. Sala de la Burgtheater Viena este numai pe jumătate ocupată. Cu toate acestea, biletele sunt epuizate. La intrare, o plasatoare îmi schimbă locul de la balcon cu unul la parter, motivând că numai în acest fel voi putea vedea decorul în întregime. Este vorba de o copie supradimensionată a tabloului lui Antonello da Messina înfățișându-l pe Iisus ca „Salvator Mundi“. Imaginea e plasată în fundal și desfășurată până sus, la podul scenei. „Totuși, eu cred că ne-au mutat la parter ca să simțim mai bine mirosul“, îmi spune spectatoarea de lângă mine, la fel de nelămurită de această schimbare, adaugând că „în timpul reprezentației de aseară au avut loc proteste“. Nu știam acest lucru. În urmă cu o oră abia mă întorsesem de la Berlin.
Însă vestea protestelor nu m-a mirat. Doar nu era să fie la Viena altfel decât la Avignon sau în Germania! Spectacolul pe care urma să-l vedem, Sul concetto di volto nel Figlio di Dio – Despre conceptul de chip al Fiului lui Dumnezeu, era din start unul controversat. Conceptul și montarea îi aparțin lui Romeo Castellucci. În 2011, după premiera de la Avignon, biserica catolică l-a acuzat pe artistul italian de blasfemie. În Germania i s-au reproșat o abordare prea drastică, precum și o „hărțuire olfactivă“. Nici premiera de la Viena, din cadrul ediției din acest an a Festivalului Wiener Festwochen, nu a rămas fără ecou. După cum urma să citesc în presa austriacă, în timpul reprezentației din prima seară, la un moment dat au început să se audă huiduieli și fluierături. Mai mult, un grup organizat a împărțit pliante prin care incita la comparații cu legile din țările de religie islamică, în care o abordare de acest fel a temelor „sacre” nu ar fi rămas nepedepsită.
Teatrul ca loc de meditație
Dar despre ce este vorba în spectacolul construit din două părți distincte? În prima, Castellucci tratează tema bătrâneții neputincioase, a tristeții apăsătoare ce ne cuprinde când avem de-a face cu decăderea fizică a ființei umane, a încăpățânării noastre de a nu accepta moartea inevitabilă. Mai mult de o jumătate de oră, un bărbat matur (Sergio Scarlatella), îmbrăcat la costum, cu cravată asortată, își îngrijește tatăl incontinent. În timp ce schimbă nenumărate scutece, dă dovadă de o nemăsurată răbdare și compasiune. Fiul ar face orice pentru a-și ține tatăl (Gianni Plazzi) în viață. Însă nici vorba plină de căldură, nici devotamentul inepuizabil, nici medicamentele tot mai puternice nu pot opri inevitabilul. „Ecce homo. Iată o creatură demnă de milă, care îmbătrânește și devine încovoiată, care tremură și plânge necontenit, o creatură care se îneacă în propriile-i excremente“, se spune în caietul program. În clipa în care este cuprins de deznădejde, fiul se îndreaptă către imaginea lui Iisus, o îmbrățișează și o sărută.
Aceste scene de dragoste și tandrețe se schimbă brusc în partea a doua, când pe scenă apare un băiat echipat cu un rucsac. Rând pe rând, îi urmează alți doisprezece copii. Toți poartă în rucsacuri grenade cu care vor arunca spre imaginea lui Iisus, sunetul exploziilor invizibile devenind din ce în ce mai puternic. Cu toate acestea, pânza rămâne intactă, iar privirea celui înfățișat în fundal rămâne neschimbată. După încheierea „bombardamentului“, urmează un moment lung de liniște deplină, timp în care copiii privesc șezând imaginea luminoasă a lui Iisus. În cele din urmă, un singur băiat rămâne stingher în stânga scenei. Corpul său are aceeași ținută încovoiată ca și cea a bătrânului ce nu și-a părăsit locul din dreapta platoului. În timp ce amândoi se îndreaptă spre ieșire, pe „chipul” lui Iisus încep să curgă râuri de sânge. În final, tabloul este deteriorat în totalitate, prăbușindu-se la pământ. În locul său se văd cuvintele iluminate: „You are my shepherd / Ești păstorul meu“. Totuși, există și o a doua frază pe panou, și anume: „You are not my shepherd / Nu ești păstorul meu“, cuvântul „not“ rămânând însă în obscuritate. În spatele cuvintelor reapare imaginea inițială, nedeteriorată a lui Iisus.
„Biblia este o carte plină de violență, un râu de sânge”
Un spectacol pe cât de dur, pe atât de emoționant, pe cât de convingător, pe atât de contestat. Reprezentația de la Viena din seara din 12 mai a fost aclamată, răsplătită cu ovații și aplauze puternice. Doar un număr mic de spectatori au părăsit în liniște sala. Durata spectacolului este de numai o oră. În schimb, discuția cu publicul programată după spectacol, în prezența lui Romeo Castellucci, a ținut aproape de două ori mai mult, locul ce-i fusese rezervat în foaierul Burgtheater devenind neîncăpător. Iată câteva fragmente:
Spectator: Există nenumărate tablouri reprezentându-l pe Iisus. De ce l-ați ales tocmai pe acesta, cu această privire?
Romeo Castellucci: Alegerea mea nu este întâmplătoare. Personajul din tabloul lui Antonello da Messina are privirea fixată în ochii spectatorului. S-ar putea zice că imaginea ne sfințește. Este mai mult decât o privire. Este un apel, o întrebare, un examen. În acest fel se creează o relație foarte intimă cu spectatorii. De fapt, este vorba despre un triunghi al privirii, în care eu privesc, dar în același timp sunt privit. Este voyeurism și conștientizare.
Spectator: Despre ce concept este vorba? Despre iertare? Despre suferință? A suporta sau a nu putea suporta? Despre încarnare?
R. C.: Titlul are un conținut științific. Conceptul se referă la un gând negândit. Este un gând al fiecărui spectator în parte, care nu poate fi redat în cuvinte. Titlul a fost ales dinadins. El este în contrast cu spectacolul.
Spectator: Ce semnificație are atacul asupra imaginii lui Iisus?
R. C.: Eu formulez ipoteze. Nu comunic mesaje, las loc unui spațiu semnificativ. Fiecare spectator este responsabil să caute propria sa explicație. Însă tendința de a găsi un răspuns poate fi falsă. Un spectacol este o operă de artă, care este percepută mai întâi senzorial și abia apoi cu rațiunea. Nu există un „de ce“ în spectacolele mele. Eu las structura teatrului să vorbească.
Spectatoare: M-a frapat faptul că ați folosit copii. Ce au simțit, ce au gândit aceștia când au aruncat grenadele?
Dario Boldrini (membru al trupei Societas Raffaello Sanzio, care a lucrat cu copiii, pregătindu-i pentru spectacol): Copiii au fost aleși din Viena. În fiecare oraș ei sunt alții. Mai întâi le povestesc scenariul, apoi le ascult întrebările. Astfel începe un dialog. Copiii dau dovadă de mirare, de curiozitate. Ei sunt conștienți că produc o acțiune paradoxală. Încercăm împreună să înțelegem complexitatea situației.
Spectator: În spectacol apar numai bărbați. Lipsește femeia. De ce?
R. C.: Absența unei femei a fost intenționată. Spectacolul se referă la simetria biblică: „în numele Tatălui și a Fiului”. Este vorba de Vechiul Testament, în care Tatăl își sacrifică Fiul. Vocabularul folosit este încărcat de iubire, durere, blândețe. Aceste aspecte sunt foarte importante.
Spectator: Despre ce este vorba în final? „You are my shepherd“ sau „You are not my shepherd“?
R. C.: Sunt două fraze care se află în contradicție. Prima frază se referă la Psalmul 22, pe când a doua se referă la Psalmul 23, în care Iisus, de pe cruce, își acuză Tatăl, pe Dumnezeu, că l-a părăsit. Este vorba de aceeași frază pe care o spuneau evreii în lagărele de exterminare ale celui de-al Doilea Război Mondial.
Spectatoare: Abia acum realizez că ați pus „bombe“ în mâinile copiilor. Aceștia nu ar fi aruncat cu bombe de bună voie asupra imaginii lui Isus.
R. C.: Într-adevăr, este o scenă puternică, cu consecințe extreme. Scena reprezintă un apel, a fost regizată pentru trezirea conștiinței. Copiii sunt supuși zilnic violenței în comunicare, pornografiei. Corpurile lor sunt folosite în reclame. De ce nu vă revoltați împotriva acestor acțiuni? De ce nu strigați în aceste situații? Gesturile folosite în spectacol au fost regizate, dar ele semnifică tocmai contrariul. Sunt semne ale iubirii, creează o distanță față de violență. Este o folosire homeopatică a violenței. Copiii nu se află singuri pe scenă. Alături de ei este bătrânul, care rămâne pe scenă împreună cu „resturile“ sale, cu fecalele, cu suferințele sale. Astfel, teatrul se deschide ca un loc de meditație. Gestul copiilor trebuie înțeles metaforic. El deschide ferestre. Spectacolul nu se încheie cu sfârșitul său. Dimpotrivă, el se deschide și oferă multe posibilități, multe explicații. După cum spuneam, fiecare spectator are responsabilitatea de a alege una.
Spectator: Aș vrea să-l întreb pe actorul care îl întruchipează pe bătrân cum reușește să joace acest rol.
Gianni Plazzi: La început m-am simțit umilit. În fiecare seară intru în personaj și chiar în mine. Rolul este foarte dificil. De aceea, vă rog să mă scuzați, dar nu prea pot vorbi imediat după spectacol, ci abia după ce au trecut mai multe ore. Eu trăiesc de fapt în fiecare seară propria-mi moarte, dar până acum am supraviețuit. Nu recit rolul, ci îl trăiesc sincer. Nu pot spune acum mai mult de atât.
Spectatoare: Revin la scena aruncării bombelor. Este un act de neputință.
R. C.: Nu este un gest de violență. Dimpotrivă, este un gest plin de dragoste. Timp de 2000 de ani purtăm discuții logice despre religie, despre creștinism. La romani, crucea a fost un instrument de tortură, iar noi o purtăm la gât. Biblia este o carte plină de violență, un râu de sânge. Dumneavoastră sunteți liberă să gândiți ce doriți, dar nu mă puteți acuza că este o vorba de o scenă violentă. Aici nu este un tribunal. Din fericire acestea nu mai există. După scena aruncării grenadelor, care este o scenă cu o bandă sonoră puternică, urmează un moment prelung de liniște deplină. Este o experiență pe care copiii o iau cu ei. Când îi întrebam ce simt, ne spuneau că acum imaginea lui Iisus se vede mai bine. Grupul de copii reprezintă omenirea, „turma“. În același timp, ei întruchipează și energia, care până atunci a lipsit în scenele dintre Fiu și Tată. Este vorba de o trezire.
„Folosirea homeopatică a violenței” de Irina Wolf
În luna mai 2013, „Sul concetto di volto nel Figlio di Dio”, atât de controversatul spectacol al lui Romeo Castellucci, a ajuns și la Burgtheater Viena, ca invitat al lui Wiener Festwochen. Irina Wolf a scris pentru „Teatrul azi” despre reprezentația văzută și, mai ales, a consemnat pasionantele discuții dintre spectatori și artist.
12 mai 2013. Sala de la
Burgtheater Viena este numai pe jumătate ocupată. Cu toate acestea, biletele sunt epuizate. La
intrare, o plasatoare îmi schimbă locul de la balcon cu unul la parter, motivând că numai în acest
fel voi putea vedea decorul în întregime. Este vorba de o copie supradimensionată
a tabloului lui Antonello da Messina înfățișându-l pe Iisus ca „Salvator Mundi“. Imaginea e plasată în
fundal și desfășurată până sus, la podul scenei. „Totuși, eu cred că ne-au mutat la
parter ca să simțim mai bine mirosul“, îmi spune spectatoarea de lângă mine, la fel de
nelămurită de această schimbare,
adaugând că „în timpul reprezentației de aseară au avut loc proteste“. Nu știam acest lucru.
În urmă cu o oră abia mă întorsesem de la Berlin.
Însă vestea protestelor nu m-a mirat. Doar nu era să fie la Viena altfel
decât la Avignon sau în Germania! Spectacolul pe care urma să-l vedem, Sul concetto di volto nel Figlio di Dio
– Despre conceptul de chip al Fiului lui Dumnezeu, era din start
unul controversat. Conceptul și montarea îi aparțin lui Romeo Castellucci. În 2011, după premiera de la
Avignon, biserica catolică l-a acuzat pe artistul italian de blasfemie. În Germania i s-au
reproșat o abordare prea drastică, precum și o „hărțuire olfactivă“. Nici premiera de la
Viena, din cadrul ediției din acest an a Festivalului Wiener Festwochen, nu a rămas fără ecou. După cum urma să citesc în presa
austriacă, în timpul reprezentației din prima seară, la un moment dat au
început să se audă huiduieli și fluierături. Mai mult, un grup organizat a împărțit pliante prin care
incita la comparații cu legile din țările de religie islamică, în care o abordare de acest fel a temelor
„sacre” nu ar fi rămas nepedepsită.
Teatrul ca loc de meditație
Dar despre ce este vorba în spectacolul construit din
două
părți distincte? În
prima, Castellucci tratează tema bătrâneții neputincioase, a tristeții apăsătoare ce ne cuprinde când avem de-a face
cu decăderea fizică a ființei umane, a încăpățânării noastre de a nu accepta moartea inevitabilă. Mai mult de o jumătate de oră, un bărbat matur
(Sergio Scarlatella), îmbrăcat la costum, cu cravată asortată, își îngrijește tatăl incontinent. În timp ce schimbă nenumărate scutece, dă dovadă de o nemăsurată răbdare și compasiune.
Fiul ar face orice pentru a-și ține tatăl (Gianni Plazzi) în viață. Însă nici vorba plină de căldură, nici devotamentul inepuizabil, nici medicamentele tot mai puternice nu pot opri inevitabilul. „Ecce homo. Iată o creatură demnă de milă,
care îmbătrânește și devine încovoiată, care tremură și plânge necontenit, o
creatură care se îneacă în propriile-i excremente“, se spune în caietul program. În clipa în care
este cuprins de deznădejde, fiul se îndreaptă către imaginea lui Iisus, o îmbrățișează și o sărută.
Aceste scene de dragoste și tandrețe se schimbă brusc în partea
a doua, când pe scenă apare un băiat echipat cu un rucsac. Rând pe rând, îi urmează alți doisprezece
copii. Toți poartă în rucsacuri grenade cu care vor arunca spre imaginea lui Iisus,
sunetul exploziilor invizibile devenind din ce în ce mai puternic. Cu toate
acestea, pânza rămâne intactă, iar privirea celui înfățișat în fundal rămâne
neschimbată. După încheierea „bombardamentului“, urmează un moment lung de liniște deplină, timp în care copiii privesc șezând imaginea
luminoasă a lui Iisus. În cele din urmă, un singur băiat rămâne stingher în stânga scenei. Corpul său are aceeași ținută încovoiată ca și cea a bătrânului ce nu și-a părăsit locul din dreapta platoului. În timp ce
amândoi se îndreaptă spre ieșire, pe „chipul” lui Iisus încep să curgă râuri de sânge. În final, tabloul este deteriorat
în totalitate, prăbușindu-se la pământ. În locul său se văd cuvintele iluminate: „You are my shepherd / Ești păstorul meu“. Totuși, există și o a doua frază pe panou, și anume: „You are not my shepherd / Nu ești păstorul meu“, cuvântul „not“ rămânând însă în obscuritate. În spatele cuvintelor reapare imaginea inițială, nedeteriorată a lui Iisus.
„Biblia este o
carte plină de violență, un râu de sânge”
Un spectacol pe cât de dur, pe atât de emoționant, pe cât de
convingător, pe atât de contestat. Reprezentația de la Viena din seara
din 12 mai a fost aclamată, răsplătită cu ovații și aplauze puternice. Doar un număr mic de
spectatori au părăsit în liniște sala. Durata spectacolului este de numai o oră. În schimb,
discuția cu publicul programată după spectacol, în prezența lui Romeo Castellucci,
a ținut aproape de două ori mai mult, locul ce-i fusese rezervat în foaierul
Burgtheater devenind neîncăpător. Iată câteva fragmente:
Spectator: Există nenumărate tablouri
reprezentându-l pe Iisus. De ce l-ați ales tocmai pe acesta, cu această privire?
Romeo Castellucci:
Alegerea mea nu este întâmplătoare. Personajul din tabloul lui Antonello da Messina are privirea
fixată în ochii spectatorului. S-ar putea zice că imaginea ne sfințește. Este mai mult decât o privire. Este un
apel, o întrebare, un examen. În acest fel se creează o relație foarte intimă cu spectatorii. De fapt, este vorba despre un triunghi al privirii, în care
eu privesc, dar în același timp sunt
privit. Este
voyeurism și conștientizare.
Spectator: Despre ce
concept este vorba? Despre iertare? Despre suferință? A suporta sau a nu
putea suporta? Despre încarnare?
R. C.: Titlul are un conținut științific. Conceptul se referă la un gând
negândit. Este un gând al fiecărui spectator în parte, care nu poate fi redat în
cuvinte. Titlul a fost ales dinadins. El este în contrast cu spectacolul.
Spectator: Ce semnificație are atacul
asupra imaginii lui Iisus?
R. C.: Eu formulez
ipoteze. Nu comunic mesaje, las loc unui spațiu semnificativ. Fiecare
spectator este responsabil să caute propria sa
explicație. Însă tendința de a găsi un răspuns poate fi falsă. Un spectacol este o operă de artă, care este
percepută mai întâi senzorial și abia apoi cu rațiunea. Nu există un „de ce“ în spectacolele
mele. Eu las structura teatrului să vorbească.
Spectatoare: M-a frapat
faptul că ați folosit copii. Ce au simțit, ce au gândit aceștia când au aruncat
grenadele?
Dario Boldrini (membru al
trupei Societas Raffaello Sanzio, care a lucrat cu copiii, pregătindu-i pentru
spectacol): Copiii au fost aleși din Viena. În fiecare oraș ei sunt alții. Mai întâi
le povestesc scenariul, apoi le ascult întrebările. Astfel începe un
dialog. Copiii dau dovadă de mirare, de curiozitate. Ei sunt conștienți că produc o acțiune paradoxală. Încercăm împreună să înțelegem complexitatea
situației.
Spectator: În spectacol
apar numai bărbați. Lipsește femeia. De ce?
R. C.: Absența unei femei a fost intenționată. Spectacolul se referă la simetria
biblică: „în numele Tatălui și a Fiului”. Este vorba de Vechiul Testament, în care Tatăl își sacrifică Fiul. Vocabularul folosit este încărcat de iubire, durere,
blândețe. Aceste aspecte sunt foarte importante.
Spectator: Despre ce este
vorba în final? „You are my shepherd“ sau „You are not my shepherd“?
R. C.: Sunt două fraze care se
află
în contradicție. Prima frază se referă la Psalmul 22, pe când a doua se referă la Psalmul 23, în care
Iisus, de pe cruce, își acuză Tatăl, pe Dumnezeu, că l-a părăsit. Este vorba de aceeași frază pe care o spuneau evreii în lagărele de exterminare ale celui de-al Doilea Război Mondial.
Spectatoare: Abia acum
realizez că ați pus „bombe“ în mâinile copiilor. Aceștia nu ar fi aruncat cu bombe de bună voie asupra
imaginii lui Isus.
R. C.: Într-adevăr, este o scenă puternică, cu consecințe extreme. Scena
reprezintă un apel, a fost regizată pentru trezirea conștiinței. Copiii sunt supuși zilnic violenței în comunicare,
pornografiei. Corpurile lor sunt folosite în reclame. De ce nu vă revoltați împotriva
acestor acțiuni? De ce nu strigați în aceste situații? Gesturile folosite în
spectacol au fost regizate, dar ele semnifică tocmai contrariul. Sunt semne ale iubirii, creează o distanță față de violență. Este o folosire homeopatică a violenței. Copiii
nu se află singuri pe scenă. Alături de ei este bătrânul, care rămâne pe scenă împreună cu „resturile“ sale, cu
fecalele, cu suferințele sale. Astfel, teatrul se deschide ca un loc de meditație. Gestul
copiilor trebuie înțeles metaforic. El deschide ferestre. Spectacolul nu se încheie cu
sfârșitul
său. Dimpotrivă, el se deschide și oferă multe posibilități, multe explicații. După cum spuneam, fiecare spectator are responsabilitatea de a alege
una.
Spectator: Aș vrea să-l întreb pe
actorul care îl întruchipează pe bătrân cum reușește să joace acest rol.
Gianni Plazzi: La început
m-am simțit umilit. În fiecare seară intru în personaj și chiar în mine. Rolul
este foarte dificil. De aceea, vă rog să mă scuzați, dar nu prea pot vorbi imediat după spectacol, ci
abia după ce au trecut mai multe ore. Eu trăiesc de fapt în fiecare
seară propria-mi moarte, dar până acum am supraviețuit. Nu recit rolul, ci
îl trăiesc sincer. Nu pot spune acum mai mult de atât.
Spectatoare: Revin la
scena aruncării bombelor. Este un act de neputință.
R. C.: Nu este un gest de
violență. Dimpotrivă, este un gest plin de dragoste. Timp de 2000 de ani purtăm discuții logice despre
religie, despre creștinism. La romani, crucea a fost un instrument de tortură, iar noi o purtăm la gât. Biblia
este o carte plină de violență, un râu de sânge. Dumneavoastră sunteți liberă să gândiți ce doriți, dar nu mă puteți acuza că este o vorba de
o scenă violentă. Aici nu este un tribunal. Din fericire acestea nu mai există. După scena aruncării grenadelor,
care este o scenă cu o bandă sonoră puternică, urmează un moment prelung de liniște deplină. Este o experiență pe care copiii o iau cu ei. Când îi
întrebam ce simt, ne spuneau că acum imaginea lui Iisus se vede mai bine. Grupul
de copii reprezintă omenirea, „turma“. În același timp, ei întruchipează și energia, care până atunci a lipsit în scenele dintre Fiu și Tată. Este vorba de o
trezire.
Credit foto: Klaus Lefebvre