În luna mai 2013, Institutul Polonez București a adus la Târgu Mureș două dintre monodramele prezentate în cadrul proiectului numit „4 fărâme de teatru polonez”. Au avut reprezentaţii la Teatrul Naţional „Miłka”, după textul „Groapa cu nisip” al lui Michal Walczak, şi „Clapham Junction”, un spectacol conceput şi interpretat de Marcin Brzozowski. În plus, la Universitatea de Arte din Târgu Mureș au susţinut workshop-uri Krzsysztof Grabowski, Michał Walczak şi Małgorzata Sikorska-Miszczuk. Piesa „Primarul 2” a Małgorzatei Sikorska-Miszczuk a fost prezentată în spectacol-lectură, în regia lui Radu Nica. Discuţiile de după lectură au fost moderate de criticul de teatru Iulia Popovici, iar ele au fost urmate de o prezentare a rezultatelor concrete obţinute în urma workshop-ului de scriere dramatică de la Universitate. Mircea Sorin Rusu a stat de vorbă cu Małgorzata Sikorska-Miszczuk şi Michał Walczak.
În luna mai 2013, Institutul Polonez București a adus la Târgu Mureș două dintre monodramele prezentate în cadrul proiectului numit „4 fărâme de teatru polonez”. Au avut reprezentaţii la Teatrul Naţional Miłka, după textul Groapa cu nisip al lui Michal Walczak, şi Clapham Junction, un spectacol conceput şi interpretat de Marcin Brzozowski. În plus, la Universitatea de Arte din Târgu Mureș au susţinut workshop-uri Krzsysztof Grabowski, Michał Walczak şi Małgorzata Sikorska-Miszczuk. Piesa Primarul 2 a Małgorzatei Sikorska-Miszczuk a fost prezentată în spectacol-lectură, în regia lui Radu Nica și cu participarea actorilor Csaba Ciugulitu, Mihai Crăciun, Roxana Marian, Costin Gavază, Rareş Budileanu, la Sala Parking, spațiu de curând inaugurat al Teatrului Naţional. Discuţiile de după lectură au fost moderate de criticul de teatru Iulia Popovici, care a fost implicată activ în buna desfăşurare a tuturor acestor evenimente, iar ele au fost urmate de o prezentare a rezultatelor concrete obţinute în urma workshop-ului de scriere dramatică de la Universitate. În ciuda programului strâns, am reuşit să stau de vorbă cu Małgorzata Sikorska-Miszczuk şi Michał Walczak (nota bene: în oraş se desfăşurau, simultan, Zilele Filmului Polonez).
Mircea Sorin Rusu: Am parcurs cele două antologii de teatru polonez apărute în România în decursul a câţiva ani şi, citind introducerile scrise de către critici/ oameni de teatru polonezi, am observat că ei nu doar încearcă să ofere o imagine de ansamblu asupra dramaturgiei poloneze, ci, în plus, încearcă să-i încadreze pe dramaturgii polonezi în diverse categorii.
M.S.R.: Diverse: legate de scriitură, de generaţie, de teme, de felul în care dramaturgii se raportează la trecut, la relaţia polonezi–evrei… Însă ceea ce mă interesează pe mine acum este cum anume vă percepeţi voi ca dramaturgi, cum vă definiţi în primul rând „vocea”, unde anume vă situaţi în context.
Michał Walczak: În legătură cu acest aspect, cred că trebuie spus faptul că, în general, criticii polonezi se simt răspunzători să creeze un soi de filosofie care să se aplice textelor de teatru şi felului în care acestea pot fi citite, şi asta pentru că în ultimii zece ani, cel puţin, adică de când m-am apucat eu de scris teatru, au existat mai multe perioade şi mai multe tendinţe de raportare la teatru şi la textul dramatic. Acum noi trecem printr-o perioadă de transformări şi de aceea criticii vor să identifice diverse categorii, care, de cele mai multe ori, sunt unele generalizatoare. Dar eu unul apreciez acest efort, tocmai pentru că îmi dau seama că acum, în Polonia, există un model care e pe moarte, un sistem care îşi trăieşte zilele cele de pe urmă, şi de aceea cred că există mai multe moduri de a pune problema. Din punctul meu de vedere, rolul scrierii dramatice s-a schimbat în mod constant în aceşti ultimi zece ani. Atunci când am început eu să scriu, textul era cel mai important, acel text cu personaje cu „p” mare, iar mulţi critici se aflau încă în căutarea „marelui text dramatic”. După ce a avut loc „boom-ul” textelor poloneze, a venit vremea dramaturgului care merge pe asociaţii bazate pe subiect, nu neapărat pe poveste sau personaj. Însă în prezent nu mai poţi spune cu certitudine care este locul dramaturgului şi care e locul textului. Eu personal cred într-o poveste bine scrisă, în story, cu personaje bine construite şi cu material de lucru foarte bun pentru actori – lucrurile astea sunt esenţiale în teatru – şi, în ciuda crizei, dacă reuşeşti să găseşti o poveste interesantă pe care să o faci cu actori foarte buni, atunci lucrurile vor funcţiona. Întotdeauna. Eu în asta cred şi de aceea îmi place să lucrez cu actori şi să fiu mereu aproape de originile teatrului, în punctul în care o poveste bună şi nişte actori excelenţi îşi unesc energiile. Pentru mine, directorul sau managerul unei instituţii teatrale nu e foarte important. Cred că trebuie să ne întoarcem la început, la ceea ce e simplu şi emoţionant, la triada text – personaj – poveste.
Małgorzata Sikorska-Miszczuk: Mie îmi place întrebarea dvs. pentru că accentuează „vocea”, fiindcă, din punctul meu de vedere, e esenţial să am vocea mea proprie, unică şi caracteristică, după care pot fi imediat identificată. Piesele mele sunt străbătute de un fir roşu, chiar dacă, ele între ele, sunt diferite. În acest moment traversez o perioadă de transformare, de tranziţie, de criză, de haos – mă aflu cumva exact în mijlocul crizei, dar asta nu mă supără pentru că e vorba de un proces de căutare de sine, încerc să îmi dau seama ce anume mă preocupă după zece ani de prezenţă în teatrul polonez. Zece ani nu înseamnă mult, dar nici puţin, pentru că fiecare piesă scrisă presupune un efort din partea mea, e ca şi cum rămân însărcinată de fiecare dată şi trec printr-o naştere, iar acum stau şi mă gândesc care va fi tatăl următorului meu copil…
M.S.R.:Să ne referim atunci, din punct de vedere al vocii specifice a dramaturgului, la cele două texte, Valiza (inclus în antologie) şi Primarul 2, pe care îl vom vedea în spectacol-lectură aici, în Tîrgu Mureş.
Małgorzata Sikorska-Miszczuk: Ceea ce au în comun este relaţia dintre polonezi şi evrei. Ele funcţionează ca feţele unei monede, pentru că în ambele se pune problema unei comunităţi ce trebuie să se confrunte cu adevărul (un adevăr legat de ceva ce s-a petrecut în trecut) – unul dintre cele două texte spune că aflarea adevărului îţi poate da şansa unui nou început, te poate ajuta să îţi regăseşti identitatea, pe când celălalt vorbeşte despre adevărul care trezeşte demonii, funcţionând ca putere distructivă. Primarul 2 porneşte de la un fapt real: în Polonia au fost foarte multe discuţii în urma publicării de către Jan Tomasz Gross a cărţii Vecinii[2], unde e tratat incidentul de la Jedwabne. Gross a pornit discuţia, dar, în ceea ce mă priveşte, a fost foarte interesant de urmărit cum anume primarul oraşului, care în 2001 trăia la Jedwabne şi care a organizat toate acele evenimente de comemorare a evreilor ucişi în localitate, a încercat să îşi ajute comunitatea să facă faţă adevărului legat de trecut. Comunitatea, însă, l-a respins: nu a fost reales primar, a rămas fără loc de muncă, iar după un an de şomaj a emigrat în Statele Unite, din câte ştiu eu la Chicago, unde trăieşte şi acum, dar sub un alt nume.
M.S.R.: În altă ordine de idei, teatrul polonez e cunoscut în lume şi, implicit, şi în România, datorită unor nume foarte mari (Kantor, Grotowski, Warlikowski, Lupa). Tot în România are loc şi această promovare a dramaturgiei (şi cinematografiei) poloneze contemporane prin acţiunile iniţiate de Institutul Polonez. În ce măsură este, însă, cunoscută dramaturgia română contemporană în Polonia?
Małgorzata Sikorska-Miszczuk: Eu am în bibliotecă o antologie de dramaturgie română contemporană, dar nu ştiu cât de reprezentativă e. În schimb, e interesantă şi îmi amintesc de nişte texte de acolo…
Michał Walczak: Poate ar trebui întrebaţi criticii? Ei sunt cei cu perspectivele, nu noi. Perspectiva noastră individuală e legată de criza teatrului polonez, de dificultăţile legate de finanţare şi de faptul că foarte mulţi se află în pericol de a pierde această finanţare. Foarte mulţi trec prin acest proces de căutări şi sunt foarte concentraţi pe ei înşişi, pe propria lor situaţie. Lucrul acesta se vede mai ales la Varşovia. Eu cred că toate aceste reguli şi diagnostice generale nu mai funcţionează pentru că există din ce în ce mai puţin spaţiu în ziare şi reviste pus la dispoziţia criticilor şi, prin urmare, vocea lor este din ce în ce mai slabă. Noi ne întrebăm acum care este viitorul teatrului, pentru că teatrul instituţionalizat nu mai are carisma necesară pentru a dovedi că este important – poate că toate astea au de a face şi cu politicienii, care sunt de părere că managerii de teatru trebuie să fie cei fără personalitate şi fără viziune, la limita supravieţuirii. Poate că la un moment dat teatrul va fi din nou important. Eu nu cunosc nici măcar ceea ce se scrie în Polonia, în mare parte pentru că sunt foarte concentrat pe aspectul local al teatrului şi cred că cel mai important lucru este să readucem în atenţie tocmai acest aspect, comunicarea cu publicul, legătura care se creează între locul tău de origine, teatrul tău şi publicul tău. Toate astea s-au cam pierdut în Polonia, unde avem multe piese care pun problema la modul general şi îşi pierd publicul, pentru că oamenii tânjesc în primul rând după comunicare, comunicarea adevărată.
Małgorzata Sikorska-Miszczuk: Eu vreau să mai adaug şi că, deşi suntem ocupaţi şi nu suntem critici de teatru, imaginea mea despre dramaturgia nouă românească vine din revista Dialog (www.dialog.waw.pl), mensualul polonez care publică texte noi în fiecare lună, iar noua dramaturgie românească este reprezentată la nivel semnificativ. Îmi amintesc, de exemplu de Fuck You, Eu.ro.Pa! Vedeţi, pentru mine este interesant felul în care ţările noastre, având, într-o oarecare măsură un trecut comun, se comportă după prăbuşirea unei lumi în 1990 şi cum noi, dramaturgii reuşim să reacţionăm, încercând în acelaşi timp să ţinem piept ofensivei modelului anglo-saxon, vestic, cu tot ceea ce implică el. Eu mă simt mai aproape de români decât de vestici. În acelaşi timp, sunt şi foarte sensibilă la toate poveştile despre Europa unită, care sunt de fapt nişte minciuni. Ştiu că acum e corect politic să spui că Europa e comună, e a tuturor, că toţi suntem egali, dar nu e deloc aşa. Încă există acel model de gândire postcolonială, iar noi, în partea asta de lume, am trecut prin aceleaşi experienţe şi din această cauză eu îmi caut aşa-zişii „tovarăşi de arme”. Adică vrem să copiem şi să imităm sau ne căutăm propria voce?
Michał Walczak: Cinematografia românească este foarte importantă pentru cultura poloneză, chiar şi pentru faptul că ne face să ne punem întrebarea de ce anume voi aţi reuşit acolo unde nouă nu ne iese nicicum…
M.S.R.: Dar revenind la teatru, care e locul dramaturgului în echipa unui spectacol? Sunteţi chemaţi atunci când se montează textele voastre, sunteţi implicaţi direct în conceperea spectacolului, vi se cere să mai scrieţi sau să rescrieţi?
Małgorzata Sikorska-Miszczuk: Mie mi s-a întâmplat să mi se spună să mai adaug o scenă. Cel mai urât e atunci când textul tău ajunge în mâinile unui regizor idiot, care nu e în stare să facă nimic cu el, dar mie uneia nu mi s-a întâmplat aşa ceva. Există o regulă nescrisă care spune că puterea îi aparţine în totalitate regizorului. Nu se merge pe modelul anglo-saxon, unde dramaturgul e cel puternic. Dar experienţele mele în acest sens sunt bune, în cea mai mare parte, adică: discutăm, ne găsim un limbaj comun, iar eu am încredere în faptul că persoana cu care colaborez îmi înţelege textul. Însă urăsc să îmi rescriu textele, e ca şi cum aş fi însărcinată şi apoi aş naşte a doua oară, apropo de ce spuneam mai înainte.
Michał Walczak: Atunci când, pornind de la textul meu, Groapa cu nisip, s-a făcut spectacolul Miłka, nu m-a întrebat nimeni nimic. Dar, pe de altă parte, Groapa cu nisip e un text special, permite multe interpretări. Aşa că încă de la început a fost clar că te poţi juca cu el, iar mie mi-a plăcut tare mult versiunea de care vorbim. Nu sunt întotdeauna de acord cu ideile regizorilor, dar în cazul de faţă a funcţionat. Mie îmi place să îmi rescriu textele, pentru că, fiind şi regizor în acelaşi timp, îmi face plăcere să lucrez cu actorii. Când am început să scriu făceam lucrul ăsta la masă, departe de teatru, dar ulterior, trecând prin regie, am constatat că nu îmi mai place să lucrez de unul singur, ci să merg la actori, să vorbesc cu ei, să improvizăm şi apoi să dezvolt eu textul, totul foarte repede şi foarte aproape de scenă.
Małgorzata Sikorska-Miszczuk: Că veni vorba de scrisul la masă: eu, de exemplu, am „scris” textul Valiza în timp ce făceam o baie fierbinte, cu dictafonul alături.
Małgorzata Sikorska-Miszczuk: Da, pe dictafon. Şi mi-a căzut tare bine. Aveam foarte puţin timp pe atunci, aşa că am încercat să găsesc o modalitate de a mă şi distra în timp ce scriam. Şi am descoperit că timpul pe care îl petreceam în cadă era unul care, pe lângă relaxare şi destindere, putea fi folosit şi pentru… vorbit, prin urmare mi-am compus textul în felul acesta, l-am înregistrat. Pe de altă parte, scrisul alături de actori este foarte diferit, dar şi în cazul ăla te simţi bine. Ceea ce mă enervează însă foarte tare, este atunci când unui regizor nu îi place ceva la textul tău şi ţi-o spune în faţă, fără menajamente.
M.S.R.: V-aş ruga să încheiem discuţia noastră cu câteva vorbe despre workshop-ul desfăşurat zilele acestea la Universitatea de Arte din Tîrgu Mureş.
Małgorzata Sikorska-Miszczuk: Ni s-a zis de la început: workshop-ul de scriere dramatică e împărţit în două: work (muncă) şi shop (cumpărături)! Aşa că toată lumea a presupus că noi ne ocupăm de partea cu „work”, iar cei prezenţi de cea cu „shop”. Dar, lăsând gluma la o parte, totul s-a concentrat pe discuţii şi pe schimb de experienţă, iar studenţii sunt fantastici: deschişi şi dispuşi să lucreze pe orice tip de exerciţii. De fapt, noi ne-am folosit de un basm al Fraţilor Grimm, „Prinţesa corb”…
Michał Walczak: …de la care s-a pornit în conceperea exerciţiilor de scriere.
Małgorzata Sikorska-Miszczuk: Da, s-au scris monoloage, texte de stand-up comedy, cântece… va avea loc şi o prezentare a lor.
Michał Walczak: Eu am lucrat cu studenţi şi în Polonia şi vreau să spun că aici, în România, oamenii sunt foarte flexibili, gata să acţioneze şi să reacţioneze, vin cu propuneri, improvizează, ceea ce mie îmi place foarte tare, pentru că vor colabora excelent cu actorii tineri, dat fiind că sunt în stare să spună ceea ce gândesc şi să exprime ceea ce simt. Dacă sunt timizi şi dacă le lipseşte energia, atunci e greu. Chiar şi noi doi, Małgorzata şi cu mine, suntem personalităţi diferite, le dăm teme şi exerciţii diferite, venim cu tipuri diferite de energie, iar ei primesc totul cu entuziasm.
Małgorzata Sikorska-Miszczuk: Eu nu cred că în cazul ăsta există doar un singur tip de abordare şi ne place amândurora, șinmie, şi lui Michał, să încercăm mai multe variante, care să nici nu semene între ele. Avem fiecare obsesiile noastre şi suntem foarte diferiţi, dar tocmai ăsta e farmecul!
Interviu realizat în limba engleză şi tradus de MIRCEA SORIN RUSU
Foto: Cristina Gânj
[1] Introducerea primei antologii, Made in Poland, este semnată de Roman Pawlowski, iar a celei de-a doua, Psihoterapolitica, de Piotr Gruszczynski. Ambele au apărut la Editura Art.
[2] Cartea vorbeşte despre o zi de vară din 1941, când jumătate din populaţia oraşului Jedwabne (polonezi) a ucis cu brutalitate cealaltă jumătate (evrei). Masacrul, care se credea că fusese făcut de către nemţi, a fost în realitate făcut de către polonezi, care şi-au ucis cu bestialitate propriii vecini, foşti colegi de şcoală, membri ai unei comunităţi relativ mici, unde toată lumea cunoaşte pe toată lumea. Cartea lui Jan Tomasz Gross, documentând acest episod, a cunoscut un succes fulminant, dar a şi stârnit foarte multe controverse.
Małgorzata Sikorska-Miszczuk şi Michał Walczak în dialog cu Mircea Sorin Rusu
În luna mai 2013, Institutul Polonez București a adus la Târgu Mureș două dintre monodramele prezentate în cadrul proiectului numit „4 fărâme de teatru polonez”. Au avut reprezentaţii la Teatrul Naţional „Miłka”, după textul „Groapa cu nisip” al lui Michal Walczak, şi „Clapham Junction”, un spectacol conceput şi interpretat de Marcin Brzozowski. În plus, la Universitatea de Arte din Târgu Mureș au susţinut workshop-uri Krzsysztof Grabowski, Michał Walczak şi Małgorzata Sikorska-Miszczuk. Piesa „Primarul 2” a Małgorzatei Sikorska-Miszczuk a fost prezentată în spectacol-lectură, în regia lui Radu Nica. Discuţiile de după lectură au fost moderate de criticul de teatru Iulia Popovici, iar ele au fost urmate de o prezentare a rezultatelor concrete obţinute în urma workshop-ului de scriere dramatică de la Universitate. Mircea Sorin Rusu a stat de vorbă cu Małgorzata Sikorska-Miszczuk şi Michał Walczak.
În luna mai 2013, Institutul Polonez București a adus la Târgu Mureș două dintre
monodramele prezentate în cadrul proiectului numit „4 fărâme de teatru polonez”.
Au avut reprezentaţii la Teatrul Naţional Miłka, după textul Groapa cu nisip al lui Michal Walczak, şi Clapham Junction, un spectacol conceput şi interpretat de Marcin Brzozowski. În plus, la Universitatea
de Arte din Târgu Mureș au susţinut workshop-uri Krzsysztof Grabowski, Michał
Walczak şi Małgorzata Sikorska-Miszczuk.
Piesa Primarul
2 a
Małgorzatei Sikorska-Miszczuk a fost prezentată în spectacol-lectură, în regia
lui Radu Nica și cu participarea actorilor Csaba Ciugulitu, Mihai Crăciun,
Roxana Marian, Costin Gavază, Rareş Budileanu, la Sala Parking, spațiu de
curând inaugurat al Teatrului Naţional. Discuţiile de după lectură au fost
moderate de criticul de teatru Iulia Popovici, care a fost implicată activ în
buna desfăşurare a tuturor acestor evenimente, iar ele au fost urmate de o
prezentare a rezultatelor concrete obţinute în urma workshop-ului de scriere
dramatică de la Universitate. În ciuda programului strâns, am reuşit să stau de
vorbă cu Małgorzata Sikorska-Miszczuk şi Michał Walczak (nota bene: în oraş se desfăşurau,
simultan, Zilele Filmului Polonez).
Mircea Sorin Rusu: Am parcurs cele două antologii
de teatru polonez apărute în România în decursul a câţiva ani şi, citind introducerile
scrise de către critici/ oameni de teatru polonezi, am observat că ei nu doar încearcă
să ofere o imagine de ansamblu asupra dramaturgiei poloneze, ci, în plus,
încearcă să-i încadreze pe dramaturgii polonezi în diverse categorii.
Małgorzata Sikorska-Miszczuk: N-am idee despre ce critici şi despre ce categorii
este vorba…[1]
M.S.R.:
Diverse: legate de scriitură, de generaţie, de teme, de felul în care
dramaturgii se raportează la trecut, la relaţia polonezi–evrei… Însă ceea ce mă
interesează pe mine acum este cum anume vă percepeţi voi ca dramaturgi, cum vă
definiţi în primul rând „vocea”, unde anume vă situaţi în context.
Michał Walczak: În
legătură cu acest aspect, cred că trebuie spus faptul că, în general, criticii
polonezi se simt răspunzători să creeze un soi de filosofie care să se aplice
textelor de teatru şi felului în care acestea pot fi citite, şi asta pentru că
în ultimii zece ani, cel puţin, adică de când m-am apucat eu de scris teatru,
au existat mai multe perioade şi mai multe tendinţe de raportare la teatru şi
la textul dramatic. Acum noi trecem printr-o perioadă de transformări şi de
aceea criticii vor să identifice diverse categorii, care, de cele mai multe
ori, sunt unele generalizatoare. Dar eu unul apreciez acest efort, tocmai
pentru că îmi dau seama că acum, în Polonia, există un model care e pe moarte,
un sistem care îşi trăieşte zilele cele de pe urmă, şi de aceea cred că există
mai multe moduri de a pune problema. Din punctul meu de vedere, rolul scrierii
dramatice s-a schimbat în mod constant în aceşti ultimi zece ani. Atunci când
am început eu să scriu, textul era cel mai important, acel text cu personaje cu
„p” mare, iar mulţi critici se aflau încă în căutarea „marelui text dramatic”.
După ce a avut loc „boom-ul” textelor
poloneze, a venit vremea dramaturgului care merge pe asociaţii bazate pe
subiect, nu neapărat pe poveste sau personaj. Însă în prezent nu mai poţi spune
cu certitudine care este locul dramaturgului şi care e locul textului. Eu
personal cred într-o poveste bine scrisă, în story, cu personaje bine
construite şi cu material de lucru foarte bun pentru actori – lucrurile astea
sunt esenţiale în teatru – şi, în ciuda crizei, dacă reuşeşti să găseşti o
poveste interesantă pe care să o faci cu actori foarte buni, atunci lucrurile
vor funcţiona. Întotdeauna. Eu în asta cred şi de aceea îmi place să lucrez cu
actori şi să fiu mereu aproape de originile teatrului, în punctul în care o
poveste bună şi nişte actori excelenţi îşi unesc energiile. Pentru mine, directorul
sau managerul unei instituţii teatrale nu e foarte important. Cred că trebuie
să ne întoarcem la început, la ceea ce e simplu şi emoţionant, la triada text –
personaj – poveste.
Małgorzata
Sikorska-Miszczuk: Mie îmi place întrebarea dvs. pentru că accentuează
„vocea”, fiindcă, din punctul meu de vedere, e esenţial să am vocea mea
proprie, unică şi caracteristică, după care pot fi imediat identificată.
Piesele mele sunt străbătute de un fir roşu, chiar dacă, ele între ele, sunt
diferite. În acest moment traversez o perioadă de transformare, de tranziţie,
de criză, de haos – mă aflu cumva exact în mijlocul crizei, dar asta nu mă
supără pentru că e vorba de un proces de căutare de sine, încerc să îmi dau
seama ce anume mă preocupă după zece ani de prezenţă în teatrul polonez. Zece
ani nu înseamnă mult, dar nici puţin, pentru că fiecare piesă scrisă presupune
un efort din partea mea, e ca şi cum rămân însărcinată de fiecare dată şi trec
printr-o naştere, iar acum stau şi mă gândesc care va fi tatăl următorului meu
copil…
M.S.R.: Să ne referim atunci, din
punct de vedere al vocii specifice a dramaturgului, la cele două texte, Valiza (inclus în antologie) şi Primarul
2, pe care îl vom vedea în spectacol-lectură
aici, în Tîrgu Mureş.
Małgorzata
Sikorska-Miszczuk: Ceea ce au în comun este relaţia dintre polonezi şi
evrei. Ele funcţionează ca feţele unei monede, pentru că în ambele se pune
problema unei comunităţi ce trebuie să se confrunte cu adevărul (un adevăr
legat de ceva ce s-a petrecut în trecut) – unul dintre cele două texte spune că
aflarea adevărului îţi poate da şansa unui nou început, te poate ajuta să îţi
regăseşti identitatea, pe când celălalt vorbeşte despre adevărul care trezeşte
demonii, funcţionând ca putere distructivă. Primarul
2 porneşte de la un fapt real: în Polonia au fost foarte multe discuţii în
urma publicării de către Jan Tomasz Gross a cărţii Vecinii[2], unde
e tratat incidentul de la Jedwabne. Gross a pornit discuţia, dar, în ceea ce mă
priveşte, a fost foarte interesant de urmărit cum anume primarul oraşului, care
în 2001 trăia la Jedwabne şi care a organizat toate acele evenimente de
comemorare a evreilor ucişi în localitate, a încercat să îşi ajute comunitatea
să facă faţă adevărului legat de trecut. Comunitatea, însă, l-a respins: nu a
fost reales primar, a rămas fără loc de muncă, iar după un an de şomaj a
emigrat în Statele Unite, din câte ştiu eu la Chicago, unde trăieşte şi acum,
dar sub un alt nume.
M.S.R.: În
altă ordine de idei, teatrul polonez e cunoscut în lume şi, implicit, şi în
România, datorită unor nume foarte mari (Kantor, Grotowski, Warlikowski, Lupa).
Tot în România are loc şi această promovare a dramaturgiei (şi cinematografiei)
poloneze contemporane prin acţiunile iniţiate de Institutul Polonez. În ce
măsură este, însă, cunoscută dramaturgia română contemporană în Polonia?
Małgorzata
Sikorska-Miszczuk: Eu am în bibliotecă o antologie de dramaturgie română
contemporană, dar nu ştiu cât de reprezentativă e. În schimb, e interesantă şi
îmi amintesc de nişte texte de acolo…
Michał Walczak: Poate
ar trebui întrebaţi criticii? Ei sunt cei cu perspectivele, nu noi. Perspectiva
noastră individuală e legată de criza teatrului polonez, de dificultăţile
legate de finanţare şi de faptul că foarte mulţi se află în pericol de a pierde
această finanţare. Foarte mulţi trec prin acest proces de căutări şi sunt
foarte concentraţi pe ei înşişi, pe propria lor situaţie. Lucrul acesta se vede
mai ales la Varşovia. Eu cred că toate aceste reguli şi diagnostice generale nu
mai funcţionează pentru că există din ce în ce mai puţin spaţiu în ziare şi
reviste pus la dispoziţia criticilor şi, prin urmare, vocea lor este din ce în
ce mai slabă. Noi ne întrebăm acum care este viitorul teatrului, pentru că teatrul
instituţionalizat nu mai are carisma necesară pentru a dovedi că este important
– poate că toate astea au de a face şi cu politicienii, care sunt de părere că
managerii de teatru trebuie să fie cei fără personalitate şi fără viziune, la
limita supravieţuirii. Poate că la un moment dat teatrul va fi din nou
important. Eu nu cunosc nici măcar ceea ce se scrie în Polonia, în mare parte
pentru că sunt foarte concentrat pe aspectul local al teatrului şi cred că cel
mai important lucru este să readucem în atenţie tocmai acest aspect,
comunicarea cu publicul, legătura care se creează între locul tău de origine,
teatrul tău şi publicul tău. Toate astea s-au cam pierdut în Polonia, unde avem
multe piese care pun problema la modul general şi îşi pierd publicul, pentru că
oamenii tânjesc în primul rând după comunicare, comunicarea adevărată.
Małgorzata
Sikorska-Miszczuk: Eu vreau să mai adaug şi că, deşi suntem ocupaţi şi nu
suntem critici de teatru, imaginea mea despre dramaturgia nouă românească vine
din revista Dialog (www.dialog.waw.pl), mensualul polonez care
publică texte noi în fiecare lună, iar noua dramaturgie românească este
reprezentată la nivel semnificativ. Îmi amintesc, de exemplu de Fuck You, Eu.ro.Pa! Vedeţi, pentru mine
este interesant felul în care ţările noastre, având, într-o oarecare măsură un
trecut comun, se comportă după prăbuşirea unei lumi în 1990 şi cum noi,
dramaturgii reuşim să reacţionăm, încercând în acelaşi timp să ţinem piept
ofensivei modelului anglo-saxon, vestic, cu tot ceea ce implică el. Eu mă simt
mai aproape de români decât de vestici. În acelaşi timp, sunt şi foarte
sensibilă la toate poveştile despre Europa unită, care sunt de fapt nişte
minciuni. Ştiu că acum e corect politic să spui că Europa e comună, e a
tuturor, că toţi suntem egali, dar nu e deloc aşa. Încă există acel model de
gândire postcolonială, iar noi, în partea asta de lume, am trecut prin aceleaşi
experienţe şi din această cauză eu îmi caut aşa-zişii „tovarăşi de arme”. Adică
vrem să copiem şi să imităm sau ne căutăm propria voce?
Michał
Walczak: Cinematografia românească este foarte importantă pentru
cultura poloneză, chiar şi pentru faptul că ne face să ne punem întrebarea de
ce anume voi aţi reuşit acolo unde nouă nu ne iese nicicum…
M.S.R.: Dar
revenind la teatru, care e locul dramaturgului în echipa unui spectacol?
Sunteţi chemaţi atunci când se montează textele voastre, sunteţi implicaţi
direct în conceperea spectacolului, vi se cere să mai scrieţi sau să rescrieţi?
Małgorzata Sikorska-Miszczuk:
Mie mi s-a întâmplat să mi se spună să mai adaug o scenă. Cel mai urât e atunci
când textul tău ajunge în mâinile unui regizor idiot, care nu e în stare să
facă nimic cu el, dar mie uneia nu mi s-a întâmplat aşa ceva. Există o regulă
nescrisă care spune că puterea îi aparţine în totalitate regizorului. Nu se
merge pe modelul anglo-saxon, unde dramaturgul e cel puternic. Dar experienţele
mele în acest sens sunt bune, în cea mai mare parte, adică: discutăm, ne găsim
un limbaj comun, iar eu am încredere în faptul că persoana cu care colaborez
îmi înţelege textul. Însă urăsc să îmi rescriu textele, e ca şi cum aş fi
însărcinată şi apoi aş naşte a doua oară, apropo de ce spuneam mai înainte.
Michał
Walczak: Atunci când, pornind de la textul meu, Groapa cu nisip, s-a făcut spectacolul Miłka, nu m-a întrebat nimeni nimic.
Dar, pe de altă parte, Groapa cu nisip
e un text special, permite multe interpretări. Aşa că încă de la început a fost
clar că te poţi juca cu el, iar mie mi-a plăcut tare mult versiunea de care
vorbim. Nu sunt întotdeauna de acord cu ideile regizorilor, dar în cazul de
faţă a funcţionat. Mie îmi place să îmi rescriu textele, pentru că, fiind şi
regizor în acelaşi timp, îmi face plăcere să lucrez cu actorii. Când am început
să scriu făceam lucrul ăsta la masă, departe de teatru, dar ulterior, trecând
prin regie, am constatat că nu îmi mai place să lucrez de unul singur, ci să
merg la actori, să vorbesc cu ei, să improvizăm şi apoi să dezvolt eu textul,
totul foarte repede şi foarte aproape de scenă.
Małgorzata
Sikorska-Miszczuk: Că veni vorba de scrisul la masă: eu, de exemplu, am
„scris” textul Valiza în timp ce
făceam o baie fierbinte, cu dictafonul alături.
Michał
Walczak: Ţi-ai înregistrat textul adică…
Małgorzata Sikorska-Miszczuk: Da,
pe dictafon. Şi mi-a căzut tare bine. Aveam foarte puţin timp pe atunci, aşa că
am încercat să găsesc o modalitate de a mă şi distra în timp ce scriam. Şi am
descoperit că timpul pe care îl petreceam în cadă era unul care, pe lângă
relaxare şi destindere, putea fi folosit şi pentru… vorbit, prin urmare mi-am
compus textul în felul acesta, l-am înregistrat. Pe de altă parte, scrisul
alături de actori este foarte diferit, dar şi în cazul ăla te simţi bine. Ceea
ce mă enervează însă foarte tare, este atunci când unui regizor nu îi place
ceva la textul tău şi ţi-o spune în faţă, fără menajamente.
M.S.R.: V-aş
ruga să încheiem discuţia noastră cu câteva vorbe despre workshop-ul desfăşurat
zilele acestea la Universitatea de Arte din Tîrgu Mureş.
Małgorzata Sikorska-Miszczuk: Ni
s-a zis de la început: workshop-ul de scriere dramatică e împărţit în două:
work (muncă) şi shop (cumpărături)! Aşa că toată lumea a presupus că noi ne
ocupăm de partea cu „work”, iar cei prezenţi de cea cu „shop”. Dar, lăsând
gluma la o parte, totul s-a concentrat pe discuţii şi pe schimb de experienţă,
iar studenţii sunt fantastici: deschişi şi dispuşi să lucreze pe orice tip de
exerciţii. De fapt, noi ne-am folosit de un basm al Fraţilor Grimm, „Prinţesa
corb”…
Michał
Walczak: …de la care s-a pornit în conceperea exerciţiilor de
scriere.
Małgorzata Sikorska-Miszczuk: Da,
s-au scris monoloage, texte de stand-up
comedy, cântece… va avea loc şi o prezentare a lor.
Michał
Walczak: Eu am lucrat cu studenţi şi în Polonia şi vreau să spun
că aici, în România, oamenii sunt foarte flexibili, gata să acţioneze şi să
reacţioneze, vin cu propuneri, improvizează, ceea ce mie îmi place foarte tare,
pentru că vor colabora excelent cu actorii tineri, dat fiind că sunt în stare
să spună ceea ce gândesc şi să exprime ceea ce simt. Dacă sunt timizi şi dacă
le lipseşte energia, atunci e greu. Chiar şi noi doi, Małgorzata şi cu mine,
suntem personalităţi diferite, le dăm teme şi exerciţii diferite, venim cu
tipuri diferite de energie, iar ei primesc totul cu entuziasm.
Małgorzata Sikorska-Miszczuk: Eu
nu cred că în cazul ăsta există doar un singur tip de abordare şi ne place
amândurora, șinmie, şi lui Michał, să încercăm mai multe variante, care să nici
nu semene între ele. Avem fiecare obsesiile noastre şi suntem foarte diferiţi,
dar tocmai ăsta e farmecul!
Interviu realizat în limba engleză şi tradus de MIRCEA SORIN RUSU
Foto: Cristina Gânj
[1] Introducerea primei antologii, Made
in Poland, este semnată de Roman Pawlowski, iar a celei de-a doua, Psihoterapolitica, de Piotr
Gruszczynski. Ambele au apărut la Editura Art.
[2] Cartea
vorbeşte despre o zi de vară din 1941, când jumătate din populaţia oraşului
Jedwabne (polonezi) a ucis cu brutalitate cealaltă jumătate (evrei). Masacrul,
care se credea că fusese făcut de către nemţi, a fost în realitate făcut de
către polonezi, care şi-au ucis cu bestialitate propriii vecini, foşti colegi
de şcoală, membri ai unei comunităţi relativ mici, unde toată lumea cunoaşte pe
toată lumea. Cartea lui Jan Tomasz Gross, documentând acest episod, a cunoscut
un succes fulminant, dar a şi stârnit foarte multe controverse.