“Filmul făcut din cuvinte” de Mircea Morariu (“Habarnam în oraşul teatrului: Universul spectacolelor lui Alexandru Dabija” de Miruna Runcan)

Cartea „Habarnam în oraşul teatrului. Universul spectacolelor lui Alexandru Dabija”, scrisă de teatrologul clujean Miruna Runcan şi apărută în anul 2010 prin colaborarea dintre Editura Limes, pe de o parte, şi Fundaţia Culturală „Camil Petrescu“ – revista „Teatrul azi „pe de alta, poate fi socotită, nu fără temei, un film zămislit din cuvinte. Preambulul ei sau, mă rog, ceea ce s‑ar putea deopotrivă numi cu o sintagmă împrumutată din teoria teatrului spaţiu de instalare se cheamă Timpul povestirii, timpul portretului şi are subtitlul cu valoare de definiţie „Montaj (pseudo)cinematografic”.

Cartea Habarnam în oraşul teatrului. Universul spectacolelor lui Alexandru Dabija, scrisă de teatrologul clujean Miruna Runcan şi apărută în anul 2010 prin colaborarea dintre Editura Limes, pe de o parte, şi Fundaţia Culturală „Camil Petrescu“ – revista Teatrul azi pe de alta, poate fi socotită, nu fără temei, un film zămislit din cuvinte. Preambulul ei sau, mă rog, ceea ce s‑ar putea deopotrivă numi cu o sintagmă împrumutată din teoria teatrului spaţiu de instalare se cheamă Timpul povestirii, timpul portretului şi are subtitlul cu valoare de definiţie Montaj (pseudo)cinematografic. În cadrele temporale poate nu tocmai prietenoase ale iernii 2010 (de fapt, primele luni ale respectivului an, când iarna şi‑a făcut de cap şi aproape ne‑a scos pe toţi din minţi) se amestecă ca într‑un vis imagini, amintiri, gânduri, temeri ale unui critic ce şi‑a propus, care a promis că va scrie şi va preda „la termen“ o carte despre Alexandru Dabija. Că „va construi“ o astfel de carte. O carte care ar fi, după cum scrie Miruna Runcan, „un lucru obligatoriu, în ordinea normalităţii din cultura românească“. Aceasta dacă nu ar veni imediat întrebarea firească şi dezolantă, justificată şi retorică, dar parcă şi lesne de a fi bănuită de o doză de „plictiseală“ (asta dacă nu punem la socoteală o afirmaţie din finalul volumului, din „epilogul“ lui: „de Sandu mă leagă, dincolo de faptele de viaţă, spaima de plictiseală“) ori de niscaiva teatralitate. Întrebare care sună, cum altfel?, „dar e cultura teatrală românească una cu adevărat normală?“ Visurile, imaginile, amintirile, gândurile, îndoielile care îi dau târcoale Mirunei Runcan şi care o fac să simtă poate altfel decât ar simţi‑o teatrologul obişnuit operaţia „arheologică“, presupusă de orice întreprindere de acest gen, dobândesc în cazul de faţă un plus de proeminenţă.

Miruna Runcan şi‑a asumat sarcina de a răscoli trecutul unei prezenţe, o prezenţă ce se reinventează, se re‑legitimează cu fiecare nou spectacol căruia îi semnează regia, de a ordona respectivul trecut în funcţie nu doar de criteriul timp, de diacronii, ci şi de teme, de genuri, de palierele stilistice ale devenirii creatorului Alexandru Dabija, însoţită fiind însă de prezenţa unei absenţe. Aceea a lui Cristian Buricea‑Mlinarcic, cel care i‑a fost nu doar soţ, ci şi prieten, tovarăş de gânduri şi de idei („căruia mult i‑ar fi plăcut o asemenea carte“) şi graţie căruia a ajuns să îl cunoască pe Alexandru Dabija şi să lucreze o anume perioadă alături, împreună cu el, constituind, dimpreună cu alţi câţiva artişti, ceea ce regizorului, devenit, peste noapte şi la ideea miraculoasă a marelui Vlad Mugur, director al Odeon‑ului, îi plăcea să numească nucleul dur al Teatrului de pe Calea Victoriei. „În lunga mea prietenie (de lucru) cu Alexandru Dabija, relaţia nu a fost niciodată, încă din prima secundă, una bilaterală, ci una… triunghiulară. În fond, nu‑i, deci, nimic psihanalizabil, ci doar de luat în piept.“

(…)