Dulceața utopiilor. Despre cum să performezi cu grație o ieșire din paradigma istorică
Sunt creatoare scenică interdisciplinară/artistă performativă, teoreticiană și practiciană de teatru performativ. Îmi concentrez atenția pe gesturile istorice de re-cycling1/reciclare și up-cycling2 conceptuale, pe teatralități și performativități generatoare de hibridități capabile să traducă codurile ontologice ale diversității în interstițiul prezentului nostru, cu o atenție predilectă pe experiențele corpo-spațiale.
Mă recunosc ca agent of thirdness (agent al terțialității): „Neputând să opereze dinspre imediat, toată cunoașterea și acțiunea sunt deja determinate de Mediere (la Terceridad/Thirdness este calitatea de a produce terțialitate, mediere)”3 și artivistă, în constantă cercetare filosofică și antropologică participativă de teren și practică teatrală (performativă și pedagogică), bazată pe ritualuri de transgresiune, liminalități și micropolitici, semnându-mi devenirea ca mediator între grupuri sociale și culturi, momente istorice și producția de prezență a imaterialității provocatoare.
Ca fondatoare și coordonatoare a HÍBRIDOS laberintorio rizomático (HIBRIZI labirint rizomatic) – o platformă interdisciplinară itinerantă de confluență de diferențe pe care am creat-o în 2014, în Ciudad de México –, am dezvoltat proiecte în domeniul scenei extinse, axate pe cercetare și practică performativă, cu mai multe rezidențe artistice în Mexic, Statele Unite ale Americii, România, Peru, Chile și Columbia. Am fost ghidată în căutarea mea temerară de dezvoltarea unei pedagogii rizomatice itinerante (în mod material și imaterial), de revelația importanței vitale a gândirii artistice în gândirea cotidiană a fiecărei persoane și a artei ca proces și cunoaștere, versus imperativul modurilor de producție și de capitalizare a subiectivităților.
Rizoma lui Deleuze și Guattari nu acceptă mimetismul, produs al unei logici binare care explică fenomene de altă natură. Performerul pare a fi un actor conștient și abil în structura ansamblurilor existenței, capabil să manipuleze sistematizarea jocului său moștenită din mimesis, din timpurile mitice până în prezent. Își asamblează devenirea-lume prin asumarea ființei într-un mod imperceptibil, atribuindu-și, trasând ruptura, propria linie de fugă, și ducându-și până la capăt evoluția paralelă – un capăt care reîncepe pentru a permite o multiplicitate de transformări și o manifestare a singularitații în mod transidentitar: „Să nu imiți nimic, să nu produci și să reproduci, să nu reprezinți, ci doar să pictezi lumea în culorile tale” 4.
Odată cu crearea HÍBRIDOS laberintorio rizomático, mi-am imaginat cum este posibil să cercetez, să transmit și să împărtășesc cunoștințe diverse de pe o platformă itinerantă de confluență de diferențe – având caracteristici labirintice și, în același timp, laboratoriale, itinerante, ex-centris, antistructură și anti-ierarhizare a cunoașterii –, deschisă tuturor disciplinelor și viziunilor de a fi persoană și cetățean al lumii, din dorința de a uni forțe pentru o schimbare epistemică. Această construcție de laborator a devenit o bucată de interstițiu, un limb(o) portabil, o umbră de non-loc și de contra-spațiu, care lucrează pentru deconstrucția și reconstrucția societală, o fata morgana heterotopică care descentralizează și de-ierarhizează modul de operare al paradigmei istorice totalitare, heteronormative și patriarhale, mobilizând, în același timp, practici ale realului și simbolicului, și coproducând prezență și empatie pentru crearea de communitas. Proiectele laboratoriale, conceptualizate și puse în acțiune cu diverse grupuri, pe diferite coordonate culturale și geografice, în ultima decadă, au priorizat teme legate de mecanisme de decolonizare, politici ale sinelui, manifest, Time for Revolution, auto-ficțiune, acompaniere în procese de autocunoaștere și terapie prin arte vii, cu un focus pe practici corpo-spațiale și performativitatea filosofiei.
Potrivit lui Foucault, regula heterotopiei este aceea de a juxtapune într-un loc real mai multe spații care ar fi considerate incompatibile. Teatrul este și el o heterotopie, generând în perimetrul scenei o serie întreagă de locuri incompatibile. Ceea ce eu numesc teatru performativ îmi apare ca un contra-spațiu conceptual, care îmi permite să experimentez paradoxul heterotopiei generând „un loc real în afara oricărui loc”, un spațiu diferit, un alt loc, „o contestare mitică și reală a spațiului în care trăim”, care poate surprinde în toată materialitatea sa. Universuri care nu aparțin niciunui spațiu, „concepute în capul oamenilor sau, ca să spun adevărul, în interstițiul cuvintelor lor, în consistența poveștilor lor, ori în locul fără de loc al viselor lor, în goliciunea inimilor lor; mă refer, pe scurt, la dulceața utopiilor”5.
Mi-am cultivat gustul de a-mi concentra atenția asupra contra-spațiilor, a utopiilor localizate, situate, a heterotopiilor care nu eternizează, ci cronicizează, cum ar fi teatrul și târgurile, și a altor heterotopii legate nu de festivitate, ci de trecere, de transformare, de muncile de regenerare.
2.
3.
Teatralități și performativități. Teatrul performativ ca hibrid
Teatrul performativ îmi apare ca un hibrid artistic și umanist, care provine din decolonizarea unui teritoriu – teatrul – care a oscilat de-a lungul istoriei între a fi și a nu fi altar pentru resemnificarea vieții în acord cu percepția care impune o separare între scenă și actorii săi, un public fixat într-o contemplare formal pasivă și, totuși, nu lipsită de acțiune spirituală și filosofică. Cred că performativul are de-a face cu operativitatea manifestă a discursului care încurajează punerea în acțiune/performarea acestui discurs în diverse practici și reprezentări culturale. Teatrul performativ mi se pare în același timp un ready-made estetic, un oximoron post-postmodern care realizează o coincidentia oppositorum între o formă statică și închisă de exprimare și de creare a evenimentului – teatral – și o formă care flexibilizează privirea spre o multiplicitate de interpretări, situată întotdeauna într-o différance – o mișcare de joc care produce diferențe. Teatrul performativ ca gest și joc istoric de constante reciclare și up-cycling conceptuale de teatralități și performativități diverse. Recunoscându-mă cu destul de mult umor ca o mașină de război performativă și performativă – cel puțin în ultimul deceniu și sub taxonomii precise și diverse – subiectivitate antagonistă doritoare de un nou plan de relații productive și stabile, și de un teritoriu diferit –, am căutat să pun în joc în spațiul corporal și în pulsiunile intelectuale povești care se manifestă în limb(o)ul portabil al personayo-ului meu. „(El personayo) Personaeul nu se definește, ci se personalizează, se singularizează și își urmează mersul liber în afara liniilor directoare moștenite în teatru, fiind în același timp – într-o formulă incipientă și total hibridă – ființa și persoana ca identitate în transmutare, corpul ca actor principal al oricărei utopii și personajul ca «celălalt», performând împreună («punând la lucru / în joc/ în formă», «pro/ per forma») o filosofie a eliberării.”6 Anacarsis Ramos, dramaturgul spectacolului Kill the Fucking Bill(s) – 2023, urmărind pistele materialelor mele sensibile de laborator, a integrat în această co-creație conceptul „personayo”: „În procesul repetițiilor, cel mai interesant (și solicitant) pentru mine ca regizor a fost să dialoghez cu ideea de «personayo», «personaeu», conceptul și poziția Adrianei Butoi față de ficțiune, pe care am înțeles-o în linii mari ca pe un manifest care cere să nu spună nimic în piesă cu care să nu se simtă profund conectată, precum și să lase mult spațiu pentru improvizație și intervenția textului viu. Această poziție a însemnat să analizez și să modific constant harta forțelor care se stabilește în mod normal la repetiții, unde, fie că o spunem sau nu, dramaturgul și regizorul rămân marii deținători ai puterii prin discurs. Ceea ce m-a interesat cel mai mult la această muncă este faptul că este un mod de a genera discurs politic și estetic, prin intermediul actului și al spectacolului.”
Experiența performativă Kill the Fucking Bill(s) activează arhivele proiectului meu de cercetare HYBRIDyo. Cuentas, restituciones y resiliencia / HYBRIDeu. Note de plată, restituții și reziliență, stabilind o linie narativă paralelă cu filmul Kill Bill de Quentin Tarantino, cu scopul de a experimenta o răzbunare simbolică împotriva sistemelor care au provocat eșecul utopiilor personale și colective în istorie. Un spațiu de conferință este transformat într-un spațiu de luptă, un teatru și un deșert, pentru a supune discursul academic unor jocuri de reprezentări care îi permit să-și dezvolte latura cea mai sălbatică și combativă, revelată prin corpul unei actrițe-performer, care vizibilizează și înfruntă politicile care distribuie puterea și dreptatea în lume. Un joc al aproprierilor de expresie artistică care îmi apare fundamentală pentru a genera rezistență în fața sistemele de exploatare. O autoficțiune care își propune să activeze forța performativă a unui manifest despre gândirea rizomatică și hibridentitatea unui sine inter.multi.pluri.transcultural în plină deconstrucție, stabilind diferite relații de sens cu filmul Kill Bill și opunând arhiva personală încărcată de frustrări, răni și resentimente actelor macropolitice și micropolitice care distrug viața. Scopul este acela de a crea o narațiune de răzbunare necesară împotriva realității istorice și de a obține astfel o stare de satisfacție și armonie.
4.
5.
Hibrizi și liminalități. Scene liminale.
„(…) liminalitatea este un fel de decalaj produs în criză (…) Este necesar ca arta și cultura civică să facă vizibile spațiile de diferență în care se află acei ceilalți care nu sunt organizați sub sisteme ierarhice și stabilitate oficială și care, dimpotrivă, au găsit proiecte interstițiale, independente și ex-centrice.”7 Vorbesc direct și indirect în diversele mele intervenții performative – de asemenea în auto-ficțiunea Kill the Fucking Bill(s) – despre aceste entități liminale care ocupă spațiile interstițiale, fisurile edificiului filosofic hegemonic, în același timp ființe marginalizate, deposedate, fără statut sau proprietate, și care își asumă și capitalizează stigmatele celor dezavantajați de infrastructurile socio-politice și economice, ființe care resping principiul identității și care au ca interes principal metamorfoza, infanți liminali care, post-arhetipal, își revendică devenire independentă. Antropologul Victor Turner, autorul cărții Antropologia performance-ului și al conceptelor „liminalitate”, „dramă socială”, „communitas”, îi vedea pe artiștii aflați în această condiție drept „oameni liminali și marginali”, „observatori periferici scufundați într-un fel de nebunie sacră, ființe șamanice posedate de spiritele schimbării înainte ca schimbările să fie vizibile în sfera publică”8. Împărtășesc cu Diéguez și Turner interesul pentru starea frontalieră a artiștilor-cetățeni care dezvoltă strategii artistice pentru a interveni în sfera publică sau care folosesc strategii poetice și ritualice pentru a configura acțiuni politice capabile să conteste pozițiile ierarhice, creatori de communitas, pe scurt, creatorii unui mod de interacțiune socială opus structurii. Este vorba de o anti-structură, așa cum o vedea Turner în urmă cu jumătate de secol, care creează conexiuni în mod rizomatic, spontan, fără legislație și fără a se subordona relațiilor de rudenie și ierarhice, activând practici ritualice, utopice și heterotopice. Pentru Turner, performance-ul este o modalitate de a realiza această rescriere a codurilor culturale în zona gri a liminalității. Prin punerea în scenă a corpului său, entitatea liminală deconstruiește sistemul cultural și creează ceva nou din ceea ce este deja cunoscut. A ne povesti viețile devine o necesitate politică care are nevoie de timp și spațiu pentru a fi articulată. După cum spune Boaventura de Sousa Santos, trebuie să democratizăm toate spațiile, să generăm alte relații sociale, să recunoaștem diferențele și să pariem pe o ecologie a cunoașterii9.
Arta performance-ului a venit să pună cap la cap fragmente ale unei istorii care a decis să oficializeze privirea opacă asupra subiectului, acolo unde teatrul – pentru mult timp și dintr-o perspectivă generală – a ales să își limiteze intervenția socială și construcția de subiecți autonomi și diferiți. Studiile de performance au devenit interstițiul în care interdisciplinaritatea și-a găsit puterea de manifestare spectaculoasă, în care jocul de semne a devenit un act de hermeneutică interculturală. Mă interesează să creez și să cultiv condițiile – inclusiv prin practici performative și de cercetare – pentru o bună distilare istorică și psiho-socială, astfel încât dulceața utopiilor să permită o transgresiune micropolitică semnificativă, pentru o devenire colectivă umană și planetară sănătoasă. Performance-ul, ca expansiune – și nu ca abolire – a prezenței operei de artă ca obiect, a fost încă de la începuturile sale o intensificare a declarației prin care artistul nu numai că stabilește o comunicare estetică cu publicul, dar, confruntat cu societatea, în carne și oase, imprimă acțiunii acel caracter de graniță pe care Ileana Diéguez – așa cum și Turner înaintea ei – îl identifică cu liminalitatea, unde artisticul întâlnește politicul. Prin strategiile poetice care interferează în sfera publică, acțiunea aduce cu ea o dezautomatizare a modurilor de a vedea și creează o communitas, în care interacțiunea socială are loc în mod opus față de cea a structurii dominante și a legislațiilor sale, deturnând opera de artă de la autorefențialitatea sa, pentru a o conecta cu o praxis vitală.
Dincolo de concepte se întâlnește realitatea filosofiilor, o practică a convivialității, un teatru al întâlnirii care încurajează practici etice în capitalizarea esteticilor generate în timpul nostru istoric, unele dintre cele mai radicale, unde realitatea gândurilor și sentimentelor teatrale-performative ale unor cetățeni-artiști se intersectează cu toate aceste elemente simbolice care ies la suprafața modului nostru de a fi în lumea de azi. Teatrul prezentului a devenit un spațiu heterotopic și geocritic, inter- și transdisciplinar în integralitate, loc fertil pentru design-ul de viitor, reziliență și armonizare existențială.
Note:
(1) Proces deliberat de distrugere a materiei conceptuale istorice pentru a-i reface semnificația / deconstrucție pentru reconstrucție și, de asemenea, pentru a genera energie pentru o creație nouă.
(2) Utilizarea materiei conceptuale istorice ca atare, fără transformare sau distrugere, și investirea ei cu o valoare adiacentă nouă; a crea ceva nou din ceva vechi.
(3) Enrique Dussel – Ética de la liberación en la edad de la globalización y de la exclusión (Etica eliberării în epoca globalizării și a excluderii), Editura Trotta, Madrid, 1998, pp. 238 – 239, traducerea citatului: Adriana Butoi.
(4) Gilles Deleuze și Félix Guattari – Mil mecetas. Capitalismo y esquizofrenia (Mii de platouri. Capitalism și schizofrenie), Editura PRE-TEXTOS, Valencia, 2002, pp.14-16.
(5) Michel Foucault – „Topologías (Dos conferencias radiofónicas)” apărut în Utopías y heterotopías, 1966.
(6) Adriana Butoi – „Residencia (im)permanente en los teatros de los Méxicos” („Rezidență (im)permanentă în teatrele acelor multe Méxicos”) apărut în Artropología. Un acercamiento entre dos disciplinas (Artropologie. O apropiere între două discipline), volum coordonat de José Miguel González Casanova și Geneviève Saumier, FONCA, 2019, p. 310.
(7) Ileana Diéguez – Escenarios liminales.Teatralidades, performatividades, políticas (Scene liminale. Teatralităţi, performativităţi, politici), Editura Paso de Gato, Ciudad de México, 2014, p. 38.
(8) Victor Turner – Antropologia performance-ului, p. 42.
(9) Boaventura de Sousa-Santos – „Una nueva cultura política emancipatoria” („O nouă cultură politică emancipatoare”) apărut în Renovar la teoría crítica y reinventar la emancipación social (Renovarea teoriei critice și reinventarea emancipării sociale), Biblioteca Clacso, 2006.
Legendă fotografii: Scene din Kill the Fucking Bill(s), cu Adriana Butoi; 2-4. foto Alfredo Millan, 1-3-5. foto CNDB / Claudiu Popescu.
Dulceața utopiilor
Autor: Adriana Butoi
Publicat în: Teatrul azi nr. 1-2/2024
Rubrica: accente | PERFORMANCE | laboratoare performative
Dulceața utopiilor. Despre cum să performezi cu grație o ieșire din paradigma istorică
Sunt creatoare scenică interdisciplinară/artistă performativă, teoreticiană și practiciană de teatru performativ. Îmi concentrez atenția pe gesturile istorice de re-cycling1/reciclare și up-cycling2 conceptuale, pe teatralități și performativități generatoare de hibridități capabile să traducă codurile ontologice ale diversității în interstițiul prezentului nostru, cu o atenție predilectă pe experiențele corpo-spațiale.
Mă recunosc ca agent of thirdness (agent al terțialității): „Neputând să opereze dinspre imediat, toată cunoașterea și acțiunea sunt deja determinate de Mediere (la Terceridad/Thirdness este calitatea de a produce terțialitate, mediere)”3 și artivistă, în constantă cercetare filosofică și antropologică participativă de teren și practică teatrală (performativă și pedagogică), bazată pe ritualuri de transgresiune, liminalități și micropolitici, semnându-mi devenirea ca mediator între grupuri sociale și culturi, momente istorice și producția de prezență a imaterialității provocatoare.
Ca fondatoare și coordonatoare a HÍBRIDOS laberintorio rizomático (HIBRIZI labirint rizomatic) – o platformă interdisciplinară itinerantă de confluență de diferențe pe care am creat-o în 2014, în Ciudad de México –, am dezvoltat proiecte în domeniul scenei extinse, axate pe cercetare și practică performativă, cu mai multe rezidențe artistice în Mexic, Statele Unite ale Americii, România, Peru, Chile și Columbia. Am fost ghidată în căutarea mea temerară de dezvoltarea unei pedagogii rizomatice itinerante (în mod material și imaterial), de revelația importanței vitale a gândirii artistice în gândirea cotidiană a fiecărei persoane și a artei ca proces și cunoaștere, versus imperativul modurilor de producție și de capitalizare a subiectivităților.
Rizoma lui Deleuze și Guattari nu acceptă mimetismul, produs al unei logici binare care explică fenomene de altă natură. Performerul pare a fi un actor conștient și abil în structura ansamblurilor existenței, capabil să manipuleze sistematizarea jocului său moștenită din mimesis, din timpurile mitice până în prezent. Își asamblează devenirea-lume prin asumarea ființei într-un mod imperceptibil, atribuindu-și, trasând ruptura, propria linie de fugă, și ducându-și până la capăt evoluția paralelă – un capăt care reîncepe pentru a permite o multiplicitate de transformări și o manifestare a singularitații în mod transidentitar: „Să nu imiți nimic, să nu produci și să reproduci, să nu reprezinți, ci doar să pictezi lumea în culorile tale” 4.
Odată cu crearea HÍBRIDOS laberintorio rizomático, mi-am imaginat cum este posibil să cercetez, să transmit și să împărtășesc cunoștințe diverse de pe o platformă itinerantă de confluență de diferențe – având caracteristici labirintice și, în același timp, laboratoriale, itinerante, ex-centris, antistructură și anti-ierarhizare a cunoașterii –, deschisă tuturor disciplinelor și viziunilor de a fi persoană și cetățean al lumii, din dorința de a uni forțe pentru o schimbare epistemică. Această construcție de laborator a devenit o bucată de interstițiu, un limb(o) portabil, o umbră de non-loc și de contra-spațiu, care lucrează pentru deconstrucția și reconstrucția societală, o fata morgana heterotopică care descentralizează și de-ierarhizează modul de operare al paradigmei istorice totalitare, heteronormative și patriarhale, mobilizând, în același timp, practici ale realului și simbolicului, și coproducând prezență și empatie pentru crearea de communitas. Proiectele laboratoriale, conceptualizate și puse în acțiune cu diverse grupuri, pe diferite coordonate culturale și geografice, în ultima decadă, au priorizat teme legate de mecanisme de decolonizare, politici ale sinelui, manifest, Time for Revolution, auto-ficțiune, acompaniere în procese de autocunoaștere și terapie prin arte vii, cu un focus pe practici corpo-spațiale și performativitatea filosofiei.
Potrivit lui Foucault, regula heterotopiei este aceea de a juxtapune într-un loc real mai multe spații care ar fi considerate incompatibile. Teatrul este și el o heterotopie, generând în perimetrul scenei o serie întreagă de locuri incompatibile. Ceea ce eu numesc teatru performativ îmi apare ca un contra-spațiu conceptual, care îmi permite să experimentez paradoxul heterotopiei generând „un loc real în afara oricărui loc”, un spațiu diferit, un alt loc, „o contestare mitică și reală a spațiului în care trăim”, care poate surprinde în toată materialitatea sa. Universuri care nu aparțin niciunui spațiu, „concepute în capul oamenilor sau, ca să spun adevărul, în interstițiul cuvintelor lor, în consistența poveștilor lor, ori în locul fără de loc al viselor lor, în goliciunea inimilor lor; mă refer, pe scurt, la dulceața utopiilor”5.
Mi-am cultivat gustul de a-mi concentra atenția asupra contra-spațiilor, a utopiilor localizate, situate, a heterotopiilor care nu eternizează, ci cronicizează, cum ar fi teatrul și târgurile, și a altor heterotopii legate nu de festivitate, ci de trecere, de transformare, de muncile de regenerare.
Teatralități și performativități. Teatrul performativ ca hibrid
Teatrul performativ îmi apare ca un hibrid artistic și umanist, care provine din decolonizarea unui teritoriu – teatrul – care a oscilat de-a lungul istoriei între a fi și a nu fi altar pentru resemnificarea vieții în acord cu percepția care impune o separare între scenă și actorii săi, un public fixat într-o contemplare formal pasivă și, totuși, nu lipsită de acțiune spirituală și filosofică. Cred că performativul are de-a face cu operativitatea manifestă a discursului care încurajează punerea în acțiune/performarea acestui discurs în diverse practici și reprezentări culturale. Teatrul performativ mi se pare în același timp un ready-made estetic, un oximoron post-postmodern care realizează o coincidentia oppositorum între o formă statică și închisă de exprimare și de creare a evenimentului – teatral – și o formă care flexibilizează privirea spre o multiplicitate de interpretări, situată întotdeauna într-o différance – o mișcare de joc care produce diferențe. Teatrul performativ ca gest și joc istoric de constante reciclare și up-cycling conceptuale de teatralități și performativități diverse. Recunoscându-mă cu destul de mult umor ca o mașină de război performativă și performativă – cel puțin în ultimul deceniu și sub taxonomii precise și diverse – subiectivitate antagonistă doritoare de un nou plan de relații productive și stabile, și de un teritoriu diferit –, am căutat să pun în joc în spațiul corporal și în pulsiunile intelectuale povești care se manifestă în limb(o)ul portabil al personayo-ului meu. „(El personayo) Personaeul nu se definește, ci se personalizează, se singularizează și își urmează mersul liber în afara liniilor directoare moștenite în teatru, fiind în același timp – într-o formulă incipientă și total hibridă – ființa și persoana ca identitate în transmutare, corpul ca actor principal al oricărei utopii și personajul ca «celălalt», performând împreună («punând la lucru / în joc/ în formă», «pro/ per forma») o filosofie a eliberării.”6 Anacarsis Ramos, dramaturgul spectacolului Kill the Fucking Bill(s) – 2023, urmărind pistele materialelor mele sensibile de laborator, a integrat în această co-creație conceptul „personayo”: „În procesul repetițiilor, cel mai interesant (și solicitant) pentru mine ca regizor a fost să dialoghez cu ideea de «personayo», «personaeu», conceptul și poziția Adrianei Butoi față de ficțiune, pe care am înțeles-o în linii mari ca pe un manifest care cere să nu spună nimic în piesă cu care să nu se simtă profund conectată, precum și să lase mult spațiu pentru improvizație și intervenția textului viu. Această poziție a însemnat să analizez și să modific constant harta forțelor care se stabilește în mod normal la repetiții, unde, fie că o spunem sau nu, dramaturgul și regizorul rămân marii deținători ai puterii prin discurs. Ceea ce m-a interesat cel mai mult la această muncă este faptul că este un mod de a genera discurs politic și estetic, prin intermediul actului și al spectacolului.”
Experiența performativă Kill the Fucking Bill(s) activează arhivele proiectului meu de cercetare HYBRIDyo. Cuentas, restituciones y resiliencia / HYBRIDeu. Note de plată, restituții și reziliență, stabilind o linie narativă paralelă cu filmul Kill Bill de Quentin Tarantino, cu scopul de a experimenta o răzbunare simbolică împotriva sistemelor care au provocat eșecul utopiilor personale și colective în istorie. Un spațiu de conferință este transformat într-un spațiu de luptă, un teatru și un deșert, pentru a supune discursul academic unor jocuri de reprezentări care îi permit să-și dezvolte latura cea mai sălbatică și combativă, revelată prin corpul unei actrițe-performer, care vizibilizează și înfruntă politicile care distribuie puterea și dreptatea în lume. Un joc al aproprierilor de expresie artistică care îmi apare fundamentală pentru a genera rezistență în fața sistemele de exploatare. O autoficțiune care își propune să activeze forța performativă a unui manifest despre gândirea rizomatică și hibridentitatea unui sine inter.multi.pluri.transcultural în plină deconstrucție, stabilind diferite relații de sens cu filmul Kill Bill și opunând arhiva personală încărcată de frustrări, răni și resentimente actelor macropolitice și micropolitice care distrug viața. Scopul este acela de a crea o narațiune de răzbunare necesară împotriva realității istorice și de a obține astfel o stare de satisfacție și armonie.
Hibrizi și liminalități. Scene liminale.
„(…) liminalitatea este un fel de decalaj produs în criză (…) Este necesar ca arta și cultura civică să facă vizibile spațiile de diferență în care se află acei ceilalți care nu sunt organizați sub sisteme ierarhice și stabilitate oficială și care, dimpotrivă, au găsit proiecte interstițiale, independente și ex-centrice.”7 Vorbesc direct și indirect în diversele mele intervenții performative – de asemenea în auto-ficțiunea Kill the Fucking Bill(s) – despre aceste entități liminale care ocupă spațiile interstițiale, fisurile edificiului filosofic hegemonic, în același timp ființe marginalizate, deposedate, fără statut sau proprietate, și care își asumă și capitalizează stigmatele celor dezavantajați de infrastructurile socio-politice și economice, ființe care resping principiul identității și care au ca interes principal metamorfoza, infanți liminali care, post-arhetipal, își revendică devenire independentă. Antropologul Victor Turner, autorul cărții Antropologia performance-ului și al conceptelor „liminalitate”, „dramă socială”, „communitas”, îi vedea pe artiștii aflați în această condiție drept „oameni liminali și marginali”, „observatori periferici scufundați într-un fel de nebunie sacră, ființe șamanice posedate de spiritele schimbării înainte ca schimbările să fie vizibile în sfera publică”8. Împărtășesc cu Diéguez și Turner interesul pentru starea frontalieră a artiștilor-cetățeni care dezvoltă strategii artistice pentru a interveni în sfera publică sau care folosesc strategii poetice și ritualice pentru a configura acțiuni politice capabile să conteste pozițiile ierarhice, creatori de communitas, pe scurt, creatorii unui mod de interacțiune socială opus structurii. Este vorba de o anti-structură, așa cum o vedea Turner în urmă cu jumătate de secol, care creează conexiuni în mod rizomatic, spontan, fără legislație și fără a se subordona relațiilor de rudenie și ierarhice, activând practici ritualice, utopice și heterotopice. Pentru Turner, performance-ul este o modalitate de a realiza această rescriere a codurilor culturale în zona gri a liminalității. Prin punerea în scenă a corpului său, entitatea liminală deconstruiește sistemul cultural și creează ceva nou din ceea ce este deja cunoscut. A ne povesti viețile devine o necesitate politică care are nevoie de timp și spațiu pentru a fi articulată. După cum spune Boaventura de Sousa Santos, trebuie să democratizăm toate spațiile, să generăm alte relații sociale, să recunoaștem diferențele și să pariem pe o ecologie a cunoașterii9.
Arta performance-ului a venit să pună cap la cap fragmente ale unei istorii care a decis să oficializeze privirea opacă asupra subiectului, acolo unde teatrul – pentru mult timp și dintr-o perspectivă generală – a ales să își limiteze intervenția socială și construcția de subiecți autonomi și diferiți. Studiile de performance au devenit interstițiul în care interdisciplinaritatea și-a găsit puterea de manifestare spectaculoasă, în care jocul de semne a devenit un act de hermeneutică interculturală. Mă interesează să creez și să cultiv condițiile – inclusiv prin practici performative și de cercetare – pentru o bună distilare istorică și psiho-socială, astfel încât dulceața utopiilor să permită o transgresiune micropolitică semnificativă, pentru o devenire colectivă umană și planetară sănătoasă. Performance-ul, ca expansiune – și nu ca abolire – a prezenței operei de artă ca obiect, a fost încă de la începuturile sale o intensificare a declarației prin care artistul nu numai că stabilește o comunicare estetică cu publicul, dar, confruntat cu societatea, în carne și oase, imprimă acțiunii acel caracter de graniță pe care Ileana Diéguez – așa cum și Turner înaintea ei – îl identifică cu liminalitatea, unde artisticul întâlnește politicul. Prin strategiile poetice care interferează în sfera publică, acțiunea aduce cu ea o dezautomatizare a modurilor de a vedea și creează o communitas, în care interacțiunea socială are loc în mod opus față de cea a structurii dominante și a legislațiilor sale, deturnând opera de artă de la autorefențialitatea sa, pentru a o conecta cu o praxis vitală.
Dincolo de concepte se întâlnește realitatea filosofiilor, o practică a convivialității, un teatru al întâlnirii care încurajează practici etice în capitalizarea esteticilor generate în timpul nostru istoric, unele dintre cele mai radicale, unde realitatea gândurilor și sentimentelor teatrale-performative ale unor cetățeni-artiști se intersectează cu toate aceste elemente simbolice care ies la suprafața modului nostru de a fi în lumea de azi. Teatrul prezentului a devenit un spațiu heterotopic și geocritic, inter- și transdisciplinar în integralitate, loc fertil pentru design-ul de viitor, reziliență și armonizare existențială.
Note:
(1) Proces deliberat de distrugere a materiei conceptuale istorice pentru a-i reface semnificația / deconstrucție pentru reconstrucție și, de asemenea, pentru a genera energie pentru o creație nouă.
(2) Utilizarea materiei conceptuale istorice ca atare, fără transformare sau distrugere, și investirea ei cu o valoare adiacentă nouă; a crea ceva nou din ceva vechi.
(3) Enrique Dussel – Ética de la liberación en la edad de la globalización y de la exclusión (Etica eliberării în epoca globalizării și a excluderii), Editura Trotta, Madrid, 1998, pp. 238 – 239, traducerea citatului: Adriana Butoi.
(4) Gilles Deleuze și Félix Guattari – Mil mecetas. Capitalismo y esquizofrenia (Mii de platouri. Capitalism și schizofrenie), Editura PRE-TEXTOS, Valencia, 2002, pp.14-16.
(5) Michel Foucault – „Topologías (Dos conferencias radiofónicas)” apărut în Utopías y heterotopías, 1966.
(6) Adriana Butoi – „Residencia (im)permanente en los teatros de los Méxicos” („Rezidență (im)permanentă în teatrele acelor multe Méxicos”) apărut în Artropología. Un acercamiento entre dos disciplinas (Artropologie. O apropiere între două discipline), volum coordonat de José Miguel González Casanova și Geneviève Saumier, FONCA, 2019, p. 310.
(7) Ileana Diéguez – Escenarios liminales. Teatralidades, performatividades, políticas (Scene liminale. Teatralităţi, performativităţi, politici), Editura Paso de Gato, Ciudad de México, 2014, p. 38.
(8) Victor Turner – Antropologia performance-ului, p. 42.
(9) Boaventura de Sousa-Santos – „Una nueva cultura política emancipatoria” („O nouă cultură politică emancipatoare”) apărut în Renovar la teoría crítica y reinventar la emancipación social (Renovarea teoriei critice și reinventarea emancipării sociale), Biblioteca Clacso, 2006.
Legendă fotografii: Scene din Kill the Fucking Bill(s), cu Adriana Butoi; 2-4. foto Alfredo Millan, 1-3-5. foto CNDB / Claudiu Popescu.