Revista „Teatrul azi“ a hotărât să declare în 2014, când se împlinesc 120 de ani la nașterea scriitorului (9/22 aprilie), ANUL „CAMIL PETRESCU“, oferind cititorilor, în fiecare număr, texte inedite ce îi aparţin.
Revista „Teatrul azi“ a hotărât să declare în 2014, când se împlinesc 120 de ani la nașterea scriitorului (9/22 aprilie), ANUL „CAMIL PETRESCU“, oferind cititorilor, în fiecare număr, texte inedite ce îi aparţin.
Iubite domnule Rebreanu,
Îţi scriu scrisoarea asta acum, înaintea repetiţiei de miercuri [1], mai avem una joi şi alta de memorie vineri dimineaţa. Decorurile le-am avut de la actul I vinerea trecută, de la actul II luni, de la actul III marţi dimineaţă, adică ieri. Vreau să spun că am avut nemulțumiri, pe care eu le‑am comentat în notele regizorale înmânate personal.
Dar îmi spui că aşa se face la Naţional. Ştiu că ai dreptate… dar oare e bine că se face aşa? E bine că nu ştiu niciun moment cum va fi cu adevărat şi că la infinit trebuie să te mulţumeşti la declaraţia cerută cu: se va face?
Actorii nu ştiu rolurile. Aici, vinovăţiile sunt felurite. Mai întâi ştiţi că de miercuri s‑au suspendat repetiţiile până vineri la ora 2 ca să înveţe rolurile. Şi tot nu le‑au învăţat. Au fost lăsaţi să repete singuri dimineţi întregi şi tot nu le‑au învăţat. Stroe Atanasiu nu e însă vinovat. E debutant. Rolul nu e un rol obişnuit, e lung şi cu detalii. Are un trac nebun. Niciun actor din lume nu ar putea trece un asemenea rol în 5 săptămâni de repetiţii, oricum ar fi ele.
Doamna Mimi Botta e un alt caz. Rolul d‑sale e mult mai mic, aproape jumătate din rolul d‑lui Stroe Atanasiu. Nu l‑a învăţat nici aşa mic. Spune că e obosită din cauza jocului din celelalte piese. Ceilalţi interpreţi ştiu cum ştiu… acceptabil, s‑ar putea scoate mai mult de la rolul Lina.
Concluziile mele
Aşa cum e spectacolul, e mai bun decât celelalte spectacole obişnuite ale teatrului bucureştean, piesa e cunoscută bine de interpreţi şi în linie generală aranjată foarte bine scenic. Fireşte, sunt insuficienţe mărunte care nu contează. Totuşi nu e un spectacol Camil Petrescu. E pe muchie de cuţit sau o prăbuşire sau un spectacol normal, acceptabil cu unele lucruri foarte bune.
Cum eu nu urmăresc cine ştie ce succes, sunt mulţumit cu ceea ce se dă.
Întrebarea e însă dacă nu se impune o amânare. Să judecăm rece.
Iată motivele care pledează contra amânării:
1) Actorul principal nu va şti mai bine rolul decât îl ştie azi.
2) Se va produce o nedumerire în public care va fi speculată de duşmani [2].
3) Se produce o uşoară dezordine în programul teatrului.
4) Mergem prea în vară, prea în necunoscut şi nu voi mai putea beneficia ca autor.
5) Risc – şi e cel mai grav lucru – să îmi compromit sănătatea din pricina muncii la repetiţii.
Argumente pentru amânare:
1) Se va putea pune la punct decoraţia şi mişcarea scenei. La un spectacol mediocru acestea sunt decisive. E o mare greşeală să ne refuzăm acest lucru… căci aici progresul e posibil. Vei spune că acestea se pot realiza până vineri. Nu e de admis aici forma „Se va“, aici ştii ce e, după ce vezi… Consider că pot accepta data premierei, când cu trei repetiţii înainte decorul e la punct.
2) Dra. Botta şi dna. Voluntaru, pe umerii cărora cade acum toată piesa, pot învăţa rolul şi pot să progreseze artistic. Fără ele reprezentaţia riscă enorm.
3) Enervarea publicului din cauza amânării trece. Dimpotrivă, enervarea din cauza căderii nu trece niciodată.
4) E adevărat că intrăm în vară, pierdem atâtea avantaje. Asta nu interesează Teatrul Naţional, ci pe mine. N‑am noroc în teatru şi pace. O să mă las păgubaş.
5) Sănătatea mea va fi şi mai compromisă de plictiselile unei căderi. Părerea mea e că o amânare se impune până la definitivarea regiei, decorurilor, iar dra. Botta îşi va învăţa rolul.
Mi‑ai promis totul pentru această piesă: dă‑mi trei repetiţii în plus.
P.S.
Îţi anexez un creion roşu. Te autorizez să tai din piesă tot ceea ce nu merge.
Dacă vrei să mă consulţi, îţi stau la dispoziţie cu dragă inimă.
BARSR C.inv.144.153
[1] La 9 aprilie 1943 a avut loc premiera piesei „Mioara”, în regia lui Camil Petrescu, cu subtitlul „Toată lumea e sinceră la 20 de ani”. Nu știm dacă Rebreanu i‑a acordat răgazul solicitat, cert e că s‑a jucat toată stagiunea următoare chiar sub bombardamente, făcând o serie lungă, neobișnuită. (N.red.)
[2] În momentul anunțării piesei în repertoriul Naționalului, o parte din presă a pornit o fioroasă campanie împotriva autorului, au apărut pagini întregi cu titlul, de pildă: „Imbecil sau nulitate“. (N.red.)
Dragă Maria Botta,
Îţi înapoiez textul pe care mi l‑ai lăsat fără ca să‑l fi citit, deoarece, în principiu, sunt împotriva ideii ca d‑ta să joci un rol nou, acum, imediat, în luna iunie. Cred chiar că distribuirea d‑tale în această piesă, în acestă lună, este o eroare gravă, pe care numai nişte ignari într‑ale teatrului o puteau comite.
Teatrul Naţional nu are niciun interes să compromită un element tânăr, care, abia după lungi ani de aşteptare, s‑a relevat, impunându‑i să joace într‑un spectacol grăbit improvizat în două săptămâni, în luni imposibile de călduri înăbuşitoare, când atenţia publicului nu poate fi solicitată pentru manifestări serioase de artă, ci numai pentru genul uşor, distractiv, al farsei şi schetciului (şi încă într‑o sală închisă, joasă, ca la Studio). Cine a luat o asemenea hotărâre nu s‑a priceput şi, din nefericire, n‑a ştiut nici să caute sfatul cel bun, procedâd astfel cu neseriozitate.
Pentru d‑ta personal urmările acestei naive hotărâri directoriale sunt cu deosebire grave:
a) Te vei prezenta publicului şi criticii, imediat după un mare success, când şi publicul şi critica au pretenţii excesive, în condiţii copilăreşti. Vei suferi ceea ce se numeşte un şoc reactiv, căci vei contrazice aşteptări. Vei contrazice laudele precedente. Insuccesul din noua piesă va face să se spună că succesul din „Ultima noapte” [3] a fost un bluf…
b) Colegii şi colegele d‑tale te‑au privit cu multă simpatie în „Ultima noapte”. Vor găsi acum că acaparezi rolurile, te vor urî şi te vor calomnia. Lasă şi alte colege să‑şi încerce norocul. Du‑te la o camaradă de talent şi spune‑i: „Haide cu mine la director şi‑i cere rolul acesta, care îţi convine.” Va fi foarte cuminte.
c) Sănătatea d‑tale nu e prea strălucită. O spui cu disperare şi, din nefericire, lucrul este evident pentru oricine te priveşte cu atenţie. Pe de altă parte, genul de roluri pe care îl joci e istovitor. Numai nişte ignoranţi într‑ale teatrului vor crede că poţi să joci cu aceeaşi uşurinţă un rol de comedie, ca unul de dramă. D‑ta te dăruieşti cu un soi de deznădejde rolului și, fiind şi de o sănătate atât de şubredă, nu vei putea probabil să joci niciodată seară de seară, şi nici mai mult de două trei roluri pe stagiune. Caii de curse nu pot fi solicitaţi decât de câteva ori pe an, iar în restul timpului nu pot fi folosiţi la corvoadă de cărămizi. Asemenea lăcomie şi nepricepere constituie un adevărat asasinat şi nu‑ţi doresc, Maria Botta, să cazi pe mâna unor camionagii şi geambaşi deveniţi, prin jocul norocului, proprietari de cai pur sânge. Ai dreptate, când îmi explici disperată că ai nevoie de odihnă şi de cură la vară. E în joc nu numai cariera d‑tale, ci şi viaţa, din pricina gravei neseriozităţi a unor oameni care nu ştiu să vadă şi se lasă conduşi de diverse combinaţii.
Vrei sfatul meu sincer?
Pleacă din teatru (sau lasă‑te să fii dată afară din teatru) dacă nu ţi se dă concediul fără de care viaţa, nu numai cariera, îţi sunt ameninţate. Dacă numai delicateţea şi sfiala d‑tale te fac să şovăi, treci peste ele.
Oamenii aceştia care de şase ani te ţin în corpul de figuraţi, care te‑au adus „la grămadă” pe scenă, în rochie cu voaluri de doliu, în seara când mama d‑tale era pe catafalc în capelă, care te‑au lăsat să fii bruscată şi insultată de şeful de figuraţie, oamenii aceştia care te‑au declarat cu oroare ani de zile „antiteatrală” şi te‑au refuzat în orice distribuţie, nu merită delicateţea şi sfiala d‑tale. Nu merită să‑ţi distrugi cariera şi viaţa pentru ei. Întrucât priveşte pe director, situaţia e aceeaşi. Aţi jucat printr‑un concurs de împrejurări, iar el e doar beneficiarul unei situaţii pe care nici nu are sensibilitatea s‑o înţeleagă. Prin nimic nu ţi‑a arătat niciun soi de bunăvoinţă. După rolul din „Doamna Bovary” [4] ţi‑a dat gratificaţia… o mie de lei. Încadrările le‑au făcut chiar după „Doamna Bovary”. Ce bunăvoinţă ţi‑a arătat? Pe colegele d‑tale de situaţie pe care le‑a considerat probabil mai talentate decât d‑ta, le‑a încadrat în cadrul permanent. D‑ra Tilda Radovici cu 14000 pe lună, iar Dra Demetriade cu Elena Galaction cu câte 11000 pe lună, scăpându‑le de figuraţie. Nici la auxiliare nu te‑a încadrat în clasa I, ci retrogradată în clasa a II‑a, cu cele angajate în urma d‑tale. Dar după „Ultima noapte”, cum ţi‑a arătat că te apreciază?
Premiul „Paul Prodan“ care ţi se cuvenea fără discuţie a fost dat d‑rei Rozachievici fără nicio „jenă”. În schimb, ţi‑a dat 3000 de lei gratificaţie. Sunt toate semnele că vei mai râmâne câţiva ani figurantă. Dar îmi spui că îi eşti recunoascătoare că ţi‑a dat să joci. Să fim serioşi. Crezi că a făcut‑o pentru d‑ta? Mi‑ai spus înspăimântată că ai fost obligată să joci roluri de toalete (altfel, ai fi fost dată afară pentru refuz de rol) cheltuind mai mult de 300000 de lei şi neprimind ajutoare nici a zecea parte.
De ce vrei să te oblige să joci acum în iunie un nou rol de toalete, din nou sub ameninţarea că vei fi dată afară? Dacă nu ţi‑a dat premiul, dacă nu ţi‑a dat ajutorul făgăduit, dacă nu te scoate din corpul de figuraţie, ar putea măcar să se îndure, să aibă şi el o clipă de sensibilitate şi să‑ţi dea un concediu, acum când ţi‑e viaţa ameninţată.
Dragă Maria Botta, vei mai juca încă un an de zile roluri de toalete, vei mai face încă un an de zile figuraţie, deoarece directorul tău va avea de câte ori se vor ivi posibilităţi, alte combinaţii de satisfăcut. M‑ai întrebat plângând, acum o lună când te‑au chemat la figuraţie, dacă să te duci şi eu te‑am sfătuit limpede să te duci negreşit la „Borgia”. Şi n‑a fost rău.
Te‑am sfătuit să nu joci „Într‑o vară la moşie” şi n‑a fost rău. Acum te sfătuiesc tot atât de hotărât să pleci din teatru dacă nu ţi se arată un dram de înţelegere şi omenie. În orice caz, nu conta pe mine pentru studiul rolului din această piesă portugheză în luna iunie.
Îţi doresc sănătate, sănătate multă, Maria Botta, şi stăpâni înţelegători, fiindcă talent ai destul.
N‑avea însă prea multă grijă, căci acum e altceva. Te‑am învăţat câteva reguli generale de joc şi, cum bănuiesc că rolul e simplu, te vei descurca uşor.
[3] „Ultima noapte” de Milan Begovici în regia lui Soare Z. Soare a avut premiera în stagiunea 1941–1942. (N.red.)
[4] „Doamna Bovary” după Flaubert, în regia lui Soare Z. Soare, a avut premiera în 22.IX.1941. (N.red.)
Tovarăşe Director [Zaharia Stancu],
Repetiţiile cu „Bălcescu” în trei şedinţe (marţi, 20 ianuarie; miercuri, 21 ianuarie şi joi, 22 ianuarie) mai mult progres decât în două luni şi jumătate cu cei doi regizori care m‑au precedat [5]. Modificând decorul, dându‑i unitate şi o axă în actul II, sper că am înlăturat pericolul evident la vizionare, de a vedea dat spectacolul peste cap. Cu aceasta nu am terminat încă; mai este necesar să se facă anumite operaţii de cizelare, centrarea vocii la actori şi, mai ales, înzestrarea spectacolului cu ritmul potrivit, intens.
Spre regretul meu nu voi mai continua operaţiile de conducere a repetiţiilor, din pricina obstrucţiei pe care am întâmpinat‑o din partea actorului Alexandrescu‑Vrancea.
Iată în ce împrejurări. Căzând de acord cu tovarăşul consilier Vasiliev şi cu responsabilul Teatrului Comedia să mă urc pe scenă şi să arăt cum trebuie executată arestarea lui Odobescu şi a ofiţerilor săi de către Ana Ipătescu, printr‑o serie de mişcări conforme decorului modificat, acest actor s‑a încruntat foarte mult, a început să se contorsioneze, fără să fie asta în text, într‑o mişcare de protestare şi a izbutit să elibereze o serie de sunete furioase din care s‑a putut înţelege doar afirmarea lui că este foarte nervos şi că i s‑a urât să mai repete. Atrăgându‑i‑se luarea‑aminte că aşa se munceşte în artă, că Stanislavski a anulat de trei ori decorul pentru „Ţar Fedor” şi că, în genere, făcea acest lucru de câte ori era nevoie, acest actor a continuat să vocifereze spunând că Teatrul Naţional îşi bate joc de munca lui de artist punându‑l să repete două luni şi jumătate o piesă, că s‑a săturat, că el are nervii zdrobiţi, lăsând hotărât să se înţeleagă că nu e admisibil ca un actor de talia d‑sale să fie deranjat mai mult decât zece zile pentru un spectacol al Teatrului Naţional. Cum niciunul dintre colegii d‑sale nu a protest împotriva acestui protest, am dedus că d‑lor sunt de aceeaşi părere cu actorul Alexandrescu şi am preferat să mă las păgubaş, multumindu‑mă cu ameliorările pe care le‑am realizat în cele trei şedinţe hotărâtoare.
Ceea ce mi s‑a părut curios este faptul că tov. şi recentul maestru emerit al R.P.R., Sică Alexandrescu, responsabilul Teatrului Comedia, care nu a observat, aşa cum era dator, în ce mod nu au fost conduse timp de două luni repetiţiile în teatrul de care este răspunzător şi care, după ce a luat în mână direct conducerea repetiţiilor, n‑a observat timp de două săptămâni (până când nu i s‑a atras luarea‑aminte în şedinţa convocată de Comitetul pentru Artă) gravele lipsuri şi inadvertenţe ale decorului, n‑a observat în repetiţia colorată de actorul Alexandrescu următoarele particularităţi ale acestui act intempestiv:
a) Că ar fi fost mai potrivit pentru Instituţie ca actorul Alexandrescu să‑şi exprime părerile despre modul în care au fost conduse repetiţiile Teatrului Naţional timp de două luni şi jumătate în scris, Direcţiei.
b) Că acest ins dovedea o totală lipsă de conştiinţă profesională.
c) O lipsă de demnitate omenească.
d) O inaderenţă categorică la fenomenul artă.
e) O necuviinţă la adresa unui invitat al Comitetului pentru Artă şi al Direcţiei, un autor dramatic român care a muncit şi el la această piesă şi care, în orice caz, reprezintă ceva mai mult decât un interpret de roluri exclusiv secundare.
f) Un grav gest de indisciplină în cadrul unei instituţii de stat.
[5] La cârma repetiţiilor cu piesa „Bălcescu” s‑au succedat regizorii Alexandru Finţi şi Sică Alexandrescu, cel din urmă nemulţumindu‑l total pe autor. Drept urmare, autorul a încercat să remedieze spectacolul în câteva repetiţii, întâmpinând rezistenţa actorilor obosiţi de lunile de schimbări în traseul personajelor. (N.red.)
ANUL „CAMIL PETRESCU“ (texte publicate în „Teatrul azi” nr.3-4/2014)
Revista „Teatrul azi“ a hotărât să declare în 2014, când se împlinesc 120 de ani la nașterea scriitorului (9/22 aprilie), ANUL „CAMIL PETRESCU“, oferind cititorilor, în fiecare număr, texte inedite ce îi aparţin.
Revista „Teatrul azi“ a hotărât să declare în 2014, când se
împlinesc 120 de ani la nașterea scriitorului (9/22 aprilie), ANUL „CAMIL
PETRESCU“, oferind cititorilor, în fiecare număr, texte inedite ce îi aparţin.
Iubite domnule Rebreanu,
Îţi scriu scrisoarea asta acum, înaintea
repetiţiei de miercuri [1], mai avem una joi şi alta de memorie vineri dimineaţa.
Decorurile le-am avut de la actul I vinerea trecută, de la actul II luni, de la actul III
marţi dimineaţă, adică ieri. Vreau să spun că am avut nemulțumiri, pe care eu
le‑am comentat în notele regizorale înmânate personal.
Dar îmi spui că aşa se face la Naţional. Ştiu
că ai dreptate… dar oare e bine că se face aşa? E bine că nu ştiu niciun
moment cum va fi cu adevărat şi că la infinit trebuie să te mulţumeşti la
declaraţia cerută cu: se va face?
Actorii nu ştiu rolurile. Aici, vinovăţiile
sunt felurite. Mai întâi ştiţi că de miercuri s‑au
suspendat repetiţiile până vineri la ora 2 ca să înveţe rolurile. Şi tot nu le‑au învăţat. Au fost lăsaţi să repete singuri dimineţi întregi şi tot nu
le‑au învăţat. Stroe Atanasiu nu e însă vinovat. E debutant. Rolul nu e un
rol obişnuit, e lung şi cu detalii. Are un trac nebun. Niciun actor din lume nu
ar putea trece un asemenea rol în 5 săptămâni de repetiţii, oricum ar fi ele.
Doamna Mimi Botta e un alt caz. Rolul d‑sale e mult mai mic, aproape jumătate din rolul d‑lui Stroe Atanasiu. Nu l‑a învăţat nici aşa mic.
Spune că e obosită din cauza jocului din celelalte piese. Ceilalţi interpreţi ştiu cum ştiu… acceptabil, s‑ar putea scoate mai mult de la rolul Lina.
Concluziile mele
Aşa cum e spectacolul, e mai bun decât
celelalte spectacole obişnuite ale teatrului bucureştean, piesa e cunoscută bine
de interpreţi şi în linie generală aranjată foarte bine scenic. Fireşte, sunt
insuficienţe mărunte care nu contează. Totuşi nu e un spectacol Camil Petrescu. E pe
muchie de cuţit sau o prăbuşire sau un spectacol
normal, acceptabil cu unele lucruri foarte bune.
Cum eu nu urmăresc cine ştie ce succes, sunt
mulţumit cu ceea ce se dă.
Întrebarea e însă dacă nu se impune o amânare.
Să judecăm rece.
Iată motivele care pledează contra amânării:
1) Actorul principal nu va şti mai bine rolul
decât îl ştie azi.
2) Se va produce o nedumerire în public care
va fi speculată de duşmani [2].
3) Se produce o uşoară dezordine în programul
teatrului.
4) Mergem prea în vară, prea în necunoscut şi
nu voi mai putea beneficia ca autor.
5) Risc – şi e cel mai grav lucru – să îmi
compromit sănătatea din pricina muncii la repetiţii.
Argumente pentru amânare:
1) Se va putea pune la punct decoraţia
şi mişcarea scenei. La un spectacol mediocru acestea sunt decisive. E o
mare greşeală să ne refuzăm acest lucru… căci aici progresul e posibil. Vei
spune că acestea se pot realiza până vineri. Nu e de admis aici forma „Se
va“, aici ştii ce e, după ce vezi… Consider că pot accepta data
premierei, când cu trei repetiţii înainte decorul e la punct.
2) Dra. Botta şi dna. Voluntaru, pe umerii
cărora cade acum toată piesa, pot învăţa rolul şi pot să progreseze artistic.
Fără ele reprezentaţia riscă enorm.
3) Enervarea publicului din cauza amânării
trece. Dimpotrivă, enervarea din cauza căderii nu trece niciodată.
4) E adevărat că intrăm în vară, pierdem
atâtea avantaje. Asta nu interesează Teatrul Naţional, ci pe mine. N‑am noroc în teatru şi pace. O să mă las păgubaş.
5) Sănătatea mea va fi şi mai compromisă de
plictiselile unei căderi. Părerea mea e că o amânare se impune până la definitivarea
regiei, decorurilor, iar dra. Botta îşi va învăţa rolul.
Mi‑ai promis totul pentru
această piesă: dă‑mi trei repetiţii în plus.
P.S.
Îţi anexez un creion roşu. Te autorizez să tai
din piesă tot ceea ce nu merge.
Dacă vrei să mă consulţi, îţi stau la
dispoziţie cu dragă inimă.
BARSR C.inv.144.153
[1] La 9 aprilie 1943
a avut loc premiera piesei „Mioara”, în regia lui Camil Petrescu, cu subtitlul
„Toată lumea e sinceră la 20 de ani”. Nu știm dacă Rebreanu i‑a acordat răgazul solicitat, cert e că s‑a jucat toată stagiunea următoare chiar sub
bombardamente, făcând o serie lungă, neobișnuită. (N.red.)
[2] În momentul
anunțării piesei în repertoriul Naționalului, o parte din presă a pornit o
fioroasă campanie împotriva autorului, au apărut pagini întregi cu titlul, de
pildă: „Imbecil sau nulitate“. (N.red.)
Dragă Maria Botta,
Îţi înapoiez textul pe care mi l‑ai lăsat fără ca să‑l fi citit, deoarece,
în principiu, sunt împotriva ideii ca d‑ta să joci un rol nou,
acum, imediat, în luna iunie. Cred chiar că distribuirea d‑tale în această piesă, în acestă lună, este o eroare gravă, pe care
numai nişte ignari într‑ale teatrului o puteau comite.
Teatrul Naţional nu are niciun interes să
compromită un element tânăr, care, abia după lungi ani de aşteptare, s‑a relevat, impunându‑i să joace într‑un spectacol grăbit improvizat în două săptămâni, în luni imposibile de
călduri înăbuşitoare, când atenţia publicului nu poate fi solicitată pentru
manifestări serioase de artă, ci numai pentru genul uşor, distractiv, al farsei
şi schetciului (şi încă într‑o sală închisă, joasă,
ca la Studio). Cine a luat o asemenea hotărâre nu s‑a priceput şi, din nefericire, n‑a ştiut nici să caute
sfatul cel bun, procedâd astfel cu neseriozitate.
Pentru d‑ta personal urmările
acestei naive hotărâri directoriale sunt cu deosebire grave:
a) Te vei prezenta publicului şi criticii,
imediat după un mare success, când şi publicul şi critica au pretenţii
excesive, în condiţii copilăreşti. Vei suferi ceea ce se numeşte un şoc
reactiv, căci vei contrazice aşteptări. Vei contrazice laudele precedente.
Insuccesul din noua piesă va face să se spună că succesul din „Ultima noapte”
[3] a fost un bluf…
b) Colegii şi colegele d‑tale te‑au privit cu multă simpatie în „Ultima
noapte”. Vor găsi acum că acaparezi rolurile, te vor urî şi te
vor calomnia. Lasă şi alte colege să‑şi încerce norocul. Du‑te la o camaradă de talent şi spune‑i: „Haide
cu mine la director şi‑i cere rolul acesta, care îţi convine.” Va
fi foarte cuminte.
c) Sănătatea d‑tale nu e prea
strălucită. O spui cu disperare şi, din nefericire, lucrul este evident pentru
oricine te priveşte cu atenţie. Pe de altă parte, genul de roluri pe care îl
joci e istovitor. Numai nişte ignoranţi într‑ale
teatrului vor crede că poţi să joci cu aceeaşi uşurinţă un rol de comedie, ca
unul de dramă. D‑ta te dăruieşti cu un soi de deznădejde
rolului și, fiind şi de o sănătate atât de şubredă, nu vei putea probabil să
joci niciodată seară de seară, şi nici mai mult de două trei roluri pe
stagiune. Caii de curse nu pot fi solicitaţi decât de câteva ori pe an, iar în
restul timpului nu pot fi folosiţi la corvoadă de cărămizi. Asemenea lăcomie şi nepricepere
constituie un adevărat asasinat şi nu‑ţi doresc, Maria Botta,
să cazi pe mâna unor camionagii şi geambaşi deveniţi, prin jocul norocului,
proprietari de cai pur sânge. Ai dreptate, când îmi explici disperată că ai nevoie
de odihnă şi de cură la vară. E în joc nu numai cariera d‑tale, ci şi viaţa, din pricina gravei neseriozităţi a unor oameni care
nu ştiu să vadă şi se lasă conduşi de diverse combinaţii.
Vrei sfatul meu sincer?
Pleacă din teatru (sau lasă‑te să fii dată afară din teatru) dacă nu ţi se dă concediul fără de
care viaţa, nu numai cariera, îţi sunt ameninţate. Dacă numai delicateţea şi
sfiala d‑tale te fac să şovăi, treci peste ele.
Oamenii aceştia care de şase ani te ţin în
corpul de figuraţi, care te‑au adus „la grămadă” pe
scenă, în rochie cu voaluri de doliu, în seara când mama d‑tale era pe catafalc în capelă, care te‑au lăsat să
fii bruscată şi insultată de şeful de figuraţie, oamenii aceştia care te‑au declarat cu oroare ani de zile „antiteatrală” şi te‑au refuzat în orice distribuţie, nu merită delicateţea şi sfiala d‑tale. Nu merită să‑ţi distrugi cariera şi
viaţa pentru ei. Întrucât priveşte pe director, situaţia e aceeaşi. Aţi jucat
printr‑un concurs de împrejurări, iar el e doar beneficiarul unei situaţii pe
care nici nu are sensibilitatea s‑o înţeleagă. Prin nimic
nu ţi‑a arătat niciun soi de bunăvoinţă. După rolul din „Doamna Bovary” [4]
ţi‑a dat gratificaţia… o mie de lei. Încadrările le‑au făcut chiar după „Doamna Bovary”. Ce bunăvoinţă ţi‑a arătat? Pe colegele d‑tale de situaţie pe
care le‑a considerat probabil mai talentate decât d‑ta, le‑a încadrat în cadrul permanent. D‑ra Tilda Radovici cu 14000 pe lună, iar Dra Demetriade cu Elena
Galaction cu câte 11000 pe lună, scăpându‑le de figuraţie. Nici
la auxiliare nu te‑a încadrat în clasa I, ci retrogradată în
clasa a II‑a, cu cele angajate în urma d‑tale. Dar după „Ultima noapte”, cum ţi‑a arătat că
te apreciază?
Premiul „Paul Prodan“ care ţi se cuvenea fără
discuţie a fost dat d‑rei Rozachievici fără nicio „jenă”. În
schimb, ţi‑a dat 3000 de lei gratificaţie. Sunt toate
semnele că vei mai râmâne câţiva ani figurantă. Dar îmi spui că îi eşti
recunoascătoare că ţi‑a dat să joci. Să fim serioşi. Crezi că a
făcut‑o pentru d‑ta? Mi‑ai spus înspăimântată
că ai fost obligată să joci roluri de toalete (altfel, ai fi fost dată afară
pentru refuz de rol) cheltuind mai mult de 300000 de lei şi neprimind ajutoare
nici a zecea parte.
De ce vrei să te oblige să joci acum în iunie
un nou rol de toalete, din nou sub ameninţarea că vei fi dată afară? Dacă nu ţi‑a dat premiul, dacă nu ţi‑a dat ajutorul
făgăduit, dacă nu te scoate din corpul de figuraţie, ar putea măcar să se
îndure, să aibă şi el o clipă de sensibilitate şi să‑ţi dea un concediu, acum când ţi‑e viaţa ameninţată.
Dragă Maria Botta, vei mai juca încă un an de
zile roluri de toalete, vei mai face încă un an de zile figuraţie, deoarece directorul
tău va avea de câte ori se vor ivi posibilităţi, alte combinaţii de satisfăcut.
M‑ai întrebat plângând, acum o lună când te‑au chemat
la figuraţie, dacă să te duci şi eu te‑am sfătuit limpede să
te duci negreşit la „Borgia”. Şi n‑a fost rău.
Te‑am sfătuit să nu joci „Într‑o vară la moşie” şi n‑a fost rău. Acum te
sfătuiesc tot atât de hotărât să pleci din teatru dacă nu ţi se arată un dram
de înţelegere şi omenie. În orice caz, nu conta pe mine pentru studiul rolului
din această piesă portugheză în luna iunie.
Îţi doresc sănătate, sănătate multă, Maria
Botta, şi stăpâni înţelegători, fiindcă talent ai destul.
N‑avea însă prea multă
grijă, căci acum e altceva. Te‑am învăţat câteva
reguli generale de joc şi, cum bănuiesc că rolul e simplu, te vei descurca
uşor.
[3] „Ultima noapte” de Milan Begovici în regia
lui Soare Z. Soare a avut premiera în stagiunea 1941–1942. (N.red.)
[4] „Doamna Bovary” după Flaubert, în regia lui
Soare Z. Soare, a avut premiera în 22.IX.1941. (N.red.)
Tovarăşe Director [Zaharia Stancu],
Repetiţiile cu „Bălcescu” în trei şedinţe
(marţi, 20 ianuarie; miercuri, 21 ianuarie şi joi, 22 ianuarie) mai mult
progres decât în două luni şi jumătate cu cei doi regizori care m‑au precedat [5]. Modificând decorul, dându‑i unitate şi o axă în actul II, sper că am înlăturat pericolul evident
la vizionare, de a vedea dat spectacolul peste cap. Cu aceasta nu am terminat
încă; mai este necesar să se facă anumite operaţii de cizelare, centrarea vocii
la actori şi, mai ales, înzestrarea spectacolului cu ritmul potrivit, intens.
Spre regretul meu nu voi mai continua
operaţiile de conducere a repetiţiilor, din pricina obstrucţiei pe care am
întâmpinat‑o din partea actorului Alexandrescu‑Vrancea.
Iată în ce împrejurări. Căzând de acord cu
tovarăşul consilier Vasiliev şi cu responsabilul Teatrului Comedia să mă urc pe
scenă şi să arăt cum trebuie executată arestarea lui Odobescu şi a ofiţerilor
săi de către Ana Ipătescu, printr‑o serie de mişcări
conforme decorului modificat, acest actor s‑a încruntat
foarte mult, a început să se contorsioneze, fără să fie asta în text, într‑o mişcare de protestare şi a izbutit să elibereze o serie de sunete
furioase din care s‑a putut înţelege doar afirmarea lui că este
foarte nervos şi că i s‑a urât să mai repete. Atrăgându‑i‑se luarea‑aminte că aşa se munceşte în artă, că
Stanislavski a anulat de trei ori decorul pentru „Ţar Fedor” şi că, în genere,
făcea acest lucru de câte ori era nevoie, acest actor a continuat să vocifereze spunând că Teatrul Naţional îşi bate
joc de munca lui de artist punându‑l să repete două
luni şi jumătate o piesă, că s‑a săturat, că el are
nervii zdrobiţi, lăsând hotărât să se înţeleagă că nu e admisibil ca un actor
de talia d‑sale să fie deranjat mai mult decât zece
zile pentru un spectacol al Teatrului Naţional. Cum niciunul dintre colegii d‑sale nu a protest împotriva acestui protest, am dedus că d‑lor sunt de aceeaşi părere cu actorul Alexandrescu şi am preferat să mă
las păgubaş, multumindu‑mă cu ameliorările pe care le‑am realizat în cele trei şedinţe hotărâtoare.
Ceea ce mi s‑a părut
curios este faptul că tov. şi recentul maestru emerit al R.P.R., Sică
Alexandrescu, responsabilul Teatrului Comedia, care nu a observat, aşa cum era
dator, în ce mod nu au fost conduse timp de două luni repetiţiile în teatrul de
care este răspunzător şi care, după ce a luat în mână direct conducerea
repetiţiilor, n‑a observat timp de două săptămâni (până când
nu i s‑a atras luarea‑aminte în şedinţa convocată de Comitetul
pentru Artă) gravele lipsuri şi inadvertenţe ale decorului, n‑a observat în repetiţia colorată de actorul Alexandrescu următoarele
particularităţi ale acestui act intempestiv:
a) Că ar fi fost mai potrivit pentru
Instituţie ca actorul Alexandrescu să‑şi exprime părerile
despre modul în care au fost conduse repetiţiile Teatrului Naţional timp de
două luni şi jumătate în scris, Direcţiei.
b) Că acest ins dovedea o totală lipsă de
conştiinţă profesională.
c) O lipsă de demnitate omenească.
d) O inaderenţă categorică la fenomenul artă.
e) O necuviinţă la adresa unui invitat al
Comitetului pentru Artă şi al Direcţiei, un autor dramatic român care a muncit
şi el la această piesă şi care, în orice caz, reprezintă ceva mai mult decât un
interpret de roluri exclusiv secundare.
f) Un grav gest de indisciplină în cadrul unei
instituţii de stat.
[5] La cârma
repetiţiilor cu piesa „Bălcescu” s‑au succedat regizorii Alexandru Finţi şi Sică
Alexandrescu, cel din urmă nemulţumindu‑l total pe autor. Drept urmare, autorul a
încercat să remedieze spectacolul în câteva
repetiţii, întâmpinând rezistenţa actorilor obosiţi de lunile de schimbări în
traseul personajelor. (N.red.)