Revista „Teatrul azi“ a hotărât să declare în 2014, când se împlinesc 120 de ani la nașterea scriitorului (9/22 aprilie), ANUL „CAMIL PETRESCU“, oferind cititorilor, în fiecare număr, texte inedite ce îi aparţin.
Revista „Teatrul azi“ a hotărât să declare în 2014, când se împlinesc 120 de ani la nașterea scriitorului (9/22 aprilie), ANUL „CAMIL PETRESCU“, oferind cititorilor, în fiecare număr, texte inedite ce îi aparţin.
Mihail Sebastian
Am scris titlul şi acum va urma un lucru care oricât mi s‑ar fi părut prin esenţa lui fără obiect: o notă meteorologică despre colegul din redacţia R.F.R. şi prietenul Mihail Sebastian. Nici în ordinea ficţiunilor o asemenea presupunere nu avea consistenţă logică. Era mai tânăr şi mai promis viitorului decât noi toţi. Dar totul e neliniştitor şi tulbure în jurul fiinţei acestui scriitor care s‑a dorit înainte de toate lucid şi armonios. Ai vrea să înlături termenul, ca incompatibil cu obiectul lui, dar termenul revine ca o vietate izgonită Destinul…
Destinul nefericirii.
Poeţii romantici se înfăţişau cu o manifestă predilecţie stilistică sub zodia nefericirii şi se vedeau necontenit întovărăşiţi de la leagăn la mormânt ca de o umbră, de o femeie înveșmântată în negru care era darul destinului lor: Nefericirea…
În niciun mod nu se poate alătura o asemenea imagine de scriitorul Mihail Sebastian. Nu e un romantic. Nicio lamentare în opera lui, aici un denunţ al fatalităţii. Dimpotrivă, raţiunea liniştită în diversitate, sentimentalism jugulat, echilibru analitic, o duioşie intelectuală cu fulguraţii atenuate… gingăşii retrase adânc în sine însuşi. Dar când, dincolo de scriitor, gândeşti omul, toată urzeala gândirii se destramă şi creşte, din tot, panica unei prezenţe ascunse… A fost sub zodia unei stele, şi steaua lui a fost nu numai fără nume, dar şi fără noroc.
În luna Martie ne‑a venit la redacţie un articol despre el. Avea un iz straniu de panegiric şi a trebuit să‑i tăiem începutul care conţinea – în mod neobişnuit datele biografice. A fost dat la cules pentru numărul pe luna Mai. Cu o săptămână înainte de apariţia revistei, aflând de articol a cerut stăruitor şi iritat să nu apară… Era ceva firesc la el… Nu voia să fie lăudat în scris niciodată. De altfel, nici altminteri…
Din motive tehnice, cu toată supărarea lui, articolul nu a putut fi retras. A apărut. În ziua înmormântării lui… Altfel, revista, al cărui redactor a fost, nu ar fi putut să spună un cuvânt la năprasnicul lui sfârşit, decât după două luni când vor apărea rândurile acestea şi încă într‑o notă primită greu de tipografie şi dată în pripă.
Avea opt ani când a izbucnit războiul dintâi şi copilăria lui s‑a trecut în lipsuri chinuitoare, numaidecât în spatele frontului, doi ani cu două ierni consecutive. Evreu, adolescenţa lui corespundea cu epoca de aprigă dospire antisemită, cum n‑a cunoscut niciodată istoria românească… Se ataşază de profesorul lui, un intelectual pe care‑l admira cu creşteri din adânc native, şi acest dascăl devine pe neaşteptate unul din teoreticienii neînduplecaţi ai antisemitismului ancestral. E o armă mistuitoare care îl lasă fără sprijin între două lumi. Într‑o carte de măreţie interioară, de mărturisire cum puţine s‑au scris, îşi disecă, lucid, inima şi mintea.
Cu o sfâşietoare încredere în străfundurile omeniei şi ale loialităţii intelectuale cere profesorului, echivalentul acestei loialităţi intelectuale, un cuvânt înţelegător pentru drama lui. Are nenorocul să i se răspundă cu brutalitate bestială. A jucat pe cartea inimei şi a pierdut. Prins în propria lui voinţă ca într‑o armură de fier înveninată, sufocat de dezgust, publică prefaţa aşa cum i s‑a dat. Toate suliţele răutăţii, ale urii şi ale mâniei sunt acum îndreptate spre pieptul lui. Cartea devine un motiv de grea înfrângere. Trec doi, trei ani, e solicitat la Revista Fundaţiilor Regale, luptă totuşi cu greutăţi materiale de nedescris (pe care nu le bănuiau decât singuri doi prieteni) şi scrie un nou roman. La Paris i se fură din taximetru un geamantan cu haine şi rufărie, şi odată cu ele şi manuscrisul… Numai un scriitor care a scris el însuşi cu sânge, ştie ce poate fi nenorocul de a reface din memorie un roman.
Când trudnica muncă, peste un an şi ceva, e dusă la capăt, conjunctura este alta… Succesul material este compromis, cartea aproape că nu va rămâne în librărie. Ar putea să fie, totuşi, marele succes moral, pe care‑l merita pentru aura de poezie şi de subtilitate intelectuală… Apare monumentala istorie a literaturii române a lui Călinescu, iar acesta, ca un dezolant capriciu al sensibilităţii, nu receptează nimic din farmecul incomparabil al romanului, şi înfăţişează astfel despre autor o imagine masacrată, care rămâne una dintre scăderile grele ale acestei istorii literare… punct în care va fi sever amendată de viitor. Începe noaptea de patru ani a ocupaţiei germane. De confiscat nu i se confiscă nimic, căci nu avea nicio avere, dar e izgonit din camera pe care o locuia în centrul oraşului şi se refugiază iar, ca pe vremea copilăriei, în locuinţa înghesuită a părinţilor… Sunt zile deprimante de mizerie materială mistuitoare şi de pericol de zi şi de noapte.
…21, 22, 23 Ianuarie 1941… E munca obigatorie şi umilitoare la curăţatul zăpezii, şi ameninţarea permanentă a lagărului, a Transnistriei… O primăvară şi o vară întreagă sub prăbuşirile de bombe care încearcă mereu cartierul, toată familia stă îngrămădită fără posibilitate de adăpost.
Izbuteşte să scrie Steaua fără nume care, tocmai fiindcă era fără numele lui, sortit nenorocului, are un imens succes moral, deci în împrejurarea dată ineficient, dar fără să poată trage şi sprijinul material aşteptat, căci nu poate să apară şă‑şi apere interesele. În sfârşit, în ultima zi a eliberării de sub ocupaţia germană, o bombă loveşte casa în plin, pătrunde chiar în camera în care‑şi avea cărţile şi manuscrisele. Azaïs. A trecut acum de treizeci şi cinci de ani şi, iată, pare că începe adeverirea basmului. Ameninţarea a trecut. În câteva luni e numit consilier principal de presă la ministerul de externe, cu indicaţia precisă că imediat ce se reiau comunicaţiile trece consilier de presă la Londra, unde îl îndreptăţea magnifica lui pregătire. E solicitat din plin să facă, de asemeni, carieră în avocatură, căci e doctor în drept la Paris. Toate teatrele îi cer piese, iar Naţionalul anunţă pentru prima parte a stagiunii Ultima oră… E solicitat de toate gazetele, e oaspetele de toată ziua mult apreciat al misiunilor străine. I se trimit drepturi de autor de la Roma, Steaua fără nume e anunţată la Paris… E rugat să ţină un curs de literatură la Universitatea muncitoreaseă. Mai are cel puţin încă treizeci şi cinci de ani de creaţie literară şi dramatică, de viaţă intensă, probabil de succese europene. Dar într‑o marţi, 29 Mai, s‑a dus să ia masa la părinţi, la 3 şi 1/2 vrea să ia tramvaiul grăbit, căci înainte de prelegerea inaugurală unde îl aşteaptă o sală tixită, mai are de făcut o cursă. Trebuia ca, tocmai când e atât de preocupat, să vină, pe largul bulevardului Regina Maria la o oră de circulaţie redusă, o maşină în plină viteză, e nevoie ca această maşină care nu poate trece pe lângă el, să aibă frânele şubrede, să‑l târască zeci şi zeci de metri, pentru ca astfel, un accident, care ar fi putut fi oarecare, ar fi putut să fie chiar grav, să devină neapărat mortal… Totul în câteva clipe… Stea fără nume şi fără noroc.
(Revista Fundaţiilor Regale, nr. 7/1945)
„Insula“ lui Mihail Sebastian
„Insula” a readus în discuţie teatrul lui Mihail Sebastian şi a reţinut numeroasele reproşuri care i s‑au adus mai ales cu privire la pretinsa lipsă de adâncime a personajelor sale. Teatrul lui Sebastian nu conţine astfel ceea ce se numeşte conflict între personaje, tocmai pentru că autorul Stelei fără nume era un sceptic de mare clasă, iar maestrul său era Montaigne. Arma scepticului este ironia, iar bucuria lui secretă este luciditatea.
O undă uşoară de ironie înfăşoară de aceea toate personajele acestui teatru, şi le simţi pe toate privite de la o înălţime atât de mare, că tot ce e acut în ele se volatilizează, nuanţa de bun şi rău devine relativă, iar această obiectivitate din înălţime a autorului îi asigură perenitatea operei. Ca şi maestrul său, Mihail Sebastian este de o sensibilitate intelectuală deschisă pentru toată frumuseţea lumii şi în acelaşi timp de o delicateţe şi de o gingăşie morală care sunt permanent jignite de tot noroiul cotidian din care cresc spiralele de corolă ale acestei frumuseţi. Cu oroare pentru expresia directă, pentru orice emfază a sentimentului, Mihail Sebastian a sacrificat dimensiunea, profunzimea mergând până acolo că a dat el însuşi o suavă caricatură în care egotismul obişnuit al autorului este înlocuit cu o ironică tandreţe, pentru ceea ce ştia că îi constituia trăsătura esenţială nerealizată.
În realitate era o puternică personalitate ancorată în real, printr‑una dintre cele mai atente inteligenţe pe care le‑a cunoscut scrisul românesc, dar ceea ce era refulat în ele şi ducea la fuga în ireal, e anume ridiculizat cu pudoare în personaje candide şi scumpe inimii lui, un profesor de provincie care se refugiază în lună, dincolo de lună, în depărtările incomensurabile ale unei galaxii, sau alt profesor, bineînţeles, nu un poet, căci ar fi fost un mod prea direct pentru ca să mai poată fi poezie în el, deci tot un profesor care se refugiase la o depărtare de aproape trei mii de ani, în trecut. Este o autocaricatură lucrată cu o secretă voluptate, în care scepticismul omului de cultură europeană supus decantării în care dimensiunea profunzimii aparent sacrificată reapare subtil transformată în depărtare şi de aici farmecul intelectual incomparabil al acestui teatru. Nu pot judeca o piesă numai după spectacolul realizat cu ea fără s‑o citesc în prealabil, cu atât mai mult mă simt derutat în faţa „Insulei” care e şi o lucrare neterminată.
**
Teatrul Naţional
Teatrul Naţional, luat ca instituţie, nu poate fi un teatru în orice înţeles al cuvântului. De pildă, nu poate fi socotit ca o întreprindere pentru amuzarea spectatorilor puţin obosiţi sau vag blazaţi. Ştim cu toţii că şi pentru acest scop există întreprinderi spectaculare anume, unde intenţia de a provoca, de a sili hohotul de râs al sălii, nu e îngrădită de nicio considerare, acolo spectatorul plăteşte cinstit ca să se supere dacă nu se amuză după socoteala încheiată prin cumpărarea biletului de intrare.
Pe de altă parte, Teatrul Naţional nu e nici o întreprindere lugubră pentru procurat ieftine senzaţii tari, celor dispuşi să urmărească peripeţii palpitante şi conflicte cumplite, iar spectatorii care vin aci pentru asemenea producţii teatrale pot fi desigur înşelaţi în aşteptările lor. Teatrul Naţional este o instituţie de artă care se foloseşte de sprijinul Statului, fiindcă în toate timpurile arta a fost o producţie dificilă, care a înflorit numai sub climate deosebite, dintr‑un sentiment specific pe care‑l vom numi voinţa de artă, comun, în marile epoci, puterii suverane mecenaţilor, creatorilor, factorilor critici şi publicului. Fără această concentrare de tendinţe arta rareori a ajuns la culmi intranscendente.
Mai ales la teatru, această condiţie constitutivă, apare ca evidentă, fiindcă pe scenă creaţia este actuală în permanenţă şi implică participare afectivă a tuturor factorilor într‑o colaborare dezinteresată, dar nu mai puţin stimulaţi de această voinţa de artă. Actorul, în scenă, nu poate cunoaşte starea de har a creaţiei decât dacă simte că există o continuă comuniune între el şi ascultătorii din sală, o sinceră eliberare de preocupările străine de artă. Scriitorul la masa lui, cu uşile închise, pictorul în atelier, compozitorul în faţa pianului când tot oraşul e îndepărtat, se pot înstrăina de ei înşişi pierzându‑se în lumea magică a imaginaţiei, netulburaţi, misterul cosmic al creaţiei rămânând întreg în asemenea caz, pe când actorul trebuie să creeze fără apărarea zonei de mister, să se autosugestioneze în transpuneri de persoană, faţă de mii de ochi iscoditori, cu riscul pe care îl comportă orice fapt unic, căci fiecare intrare în scenă e un moment unic în istorie.
Orice se întâmplă în sală, de la şoaptă, la răsfoirea zgomotoasă a programului, îl smulge din legea scufundării în harul artei, îl ţine legat de condiţia umană. E în interesul însuşi al spectatorului, e o dovadă de omenească delicateţe şi gingăşie, ca niciunui interpret să nu‑i fi tulburat ori răpit dreptul autosugestiei, în clipa cea sfântă a creaţiei.
Ori până unde împingem cercetările în istoria omenirii, voinţa de artă se dovedeşte singura lege a participării, a comuniunii voite într‑o clipă religioasă. Cel mai mare tragedian al lumii e străin unei săli care‑l vrea străin, şi cel mai mare comic al lumii nu e decât grimasă, dacă întâlneşte neînţelegerea spectatorilor. Anumite succese prea ieftine sunt posibile tocmai fiindcă e mult mai mare numărul celor care au, în mod naiv, cultul momentelor vulgare. N‑avem decât să ne întrebăm ce ar deveni simfonia neascultată în linişte, obligator să transforme pianissimele în forţe şi să renunţe în fortissimele care, la structura indicată, nu mai sunt posibile.
Aceeaşi bunăvoinţă, acordată sonetului tainic de vioară, e necesară şi şoaptei intime de pe scenă. O sală zgomotoasă nu poate pretinde un zgomot şi mai mare pe scenă, căci, în asemenea împrejurare, esenţialul spectacolului artistic, ritmul, e detracat, sfărâmat, totul se învolburează într‑o suită de zgomote.
Dar dacă voinţa de artă impune anumite mici îndatoriri şi sacrificii, contemplarea pură, care‑i hărăzită spectatorului, poate ajunge la înălţimi şi la voluptăţi suave atât de intense în conştiinţa lui, cum nu va ajunge niciodată, nici pe departe, un spectacol servit de satisfacţii ieftine, de senzaţii tari.
(„Revista Teatrului Naţional”, februarie 1943)
Laborator experimental
Tot ceea ce constituie substanţa culturii e datorat năzuinţei şi încercării. Tot ceea ce a câştigat această cultură şi nu mai e obiect de studiu, este iremediabil mort. Viaţa şi cultura înseamnă criză permanentă şi o instituţie superioară nu poate ocoli acest adevăr. De obicei, „încercările“ sunt făcute de trupe de sacrificiu, de elemente îndrăzneţe care caută regiuni noi, din spirit de bravură şi aventură intelectuală.
Teatrul Naţional îşi ia asupra lui sarcina unui laborator experimental…
Nu trebuie să se uite însă că experienţa intelectuală nu e neapărat mascaradă mecanică, ci dimpotrivă e verificare continuă a semnificaţiilor. Platitudinea nu capătă valoare numai fiindcă e înfăţişată în formă nouă, întoarsă pe dos ca o mănuşă, căci asta nu înseamnă decât vulgar conformism. De fapt, inaderenţa mea la arta superficial revoluţionară datează din ziua în care am văzut că, fiindcă a devenit cubist, divanul de dormit a fost botezat în studio. De atunci, de un deceniu şi mai bine, noi ştim însă că doar anexarea de noi regiuni semnificative este însăşi esenţa şi menirea studioului.
ANUL „CAMIL PETRESCU“ (texte publicate în „Teatrul azi” nr.1-2/2014)
Revista „Teatrul azi“ a hotărât să declare în 2014, când se împlinesc 120 de ani la nașterea scriitorului (9/22 aprilie), ANUL „CAMIL PETRESCU“, oferind cititorilor, în fiecare număr, texte inedite ce îi aparţin.
Revista „Teatrul azi“ a hotărât să declare în 2014, când se împlinesc 120 de ani la nașterea scriitorului (9/22 aprilie), ANUL „CAMIL PETRESCU“, oferind cititorilor, în fiecare număr, texte inedite ce îi aparţin.
Mihail Sebastian
Am
scris titlul şi acum va urma un lucru care oricât mi s‑ar fi părut prin esenţa lui fără obiect: o notă meteorologică
despre colegul din redacţia R.F.R. şi prietenul Mihail Sebastian. Nici în
ordinea ficţiunilor o asemenea presupunere nu avea consistenţă logică. Era mai
tânăr şi mai promis viitorului decât noi toţi. Dar totul e neliniştitor şi
tulbure în jurul fiinţei acestui scriitor care s‑a dorit înainte de toate lucid şi armonios. Ai vrea să înlături
termenul, ca incompatibil cu obiectul lui, dar termenul revine ca o vietate
izgonită Destinul…
Destinul
nefericirii.
Poeţii
romantici se înfăţişau cu o manifestă predilecţie stilistică sub zodia
nefericirii şi se vedeau necontenit întovărăşiţi de la leagăn la mormânt ca de
o umbră, de o femeie înveșmântată în negru care era darul destinului lor:
Nefericirea…
În
niciun mod nu se poate alătura o asemenea imagine de scriitorul Mihail Sebastian.
Nu e un romantic. Nicio lamentare în opera lui, aici un denunţ al fatalităţii.
Dimpotrivă, raţiunea liniştită în diversitate, sentimentalism jugulat,
echilibru analitic, o duioşie intelectuală cu fulguraţii atenuate… gingăşii
retrase adânc în sine însuşi. Dar când, dincolo de scriitor, gândeşti omul,
toată urzeala gândirii se destramă şi creşte, din tot, panica unei prezenţe
ascunse… A fost sub zodia unei stele, şi steaua lui a fost nu numai fără
nume, dar şi fără noroc.
În
luna Martie ne‑a venit la redacţie un
articol despre el. Avea un iz straniu de panegiric şi a trebuit să‑i tăiem începutul care conţinea – în mod neobişnuit datele
biografice. A fost dat la cules pentru numărul pe luna Mai. Cu o săptămână
înainte de apariţia revistei, aflând de articol a cerut stăruitor şi iritat să
nu apară… Era ceva firesc la el… Nu voia să fie lăudat în scris niciodată.
De altfel, nici altminteri…
Din
motive tehnice, cu toată supărarea lui, articolul nu a putut fi retras. A apărut.
În ziua înmormântării lui… Altfel, revista, al cărui redactor a fost, nu ar
fi putut să spună un cuvânt la năprasnicul lui sfârşit, decât după două luni
când vor apărea rândurile acestea şi încă într‑o notă primită greu de tipografie şi dată în pripă.
Avea
opt ani când a izbucnit războiul dintâi şi copilăria lui s‑a trecut în lipsuri chinuitoare, numaidecât în spatele frontului,
doi ani cu două ierni consecutive. Evreu, adolescenţa lui corespundea cu epoca
de aprigă dospire antisemită, cum n‑a
cunoscut niciodată istoria românească… Se ataşază de profesorul lui, un
intelectual pe care‑l admira cu creşteri din
adânc native, şi acest dascăl devine pe neaşteptate unul din teoreticienii
neînduplecaţi ai antisemitismului ancestral. E o armă mistuitoare care îl lasă
fără sprijin între două lumi. Într‑o carte de măreţie
interioară, de mărturisire cum puţine s‑au
scris, îşi disecă, lucid, inima şi mintea.
Cu
o sfâşietoare încredere în străfundurile omeniei şi ale loialităţii
intelectuale cere profesorului, echivalentul acestei loialităţi intelectuale,
un cuvânt înţelegător pentru drama lui. Are nenorocul să i se răspundă cu
brutalitate bestială. A jucat pe cartea inimei şi a pierdut. Prins în propria
lui voinţă ca într‑o armură de fier
înveninată, sufocat de dezgust, publică prefaţa aşa cum i s‑a dat. Toate suliţele răutăţii, ale urii şi ale mâniei sunt acum
îndreptate spre pieptul lui. Cartea devine un motiv de grea înfrângere. Trec
doi, trei ani, e solicitat la Revista Fundaţiilor Regale, luptă totuşi cu greutăţi
materiale de nedescris (pe care nu le bănuiau decât singuri doi prieteni) şi
scrie un nou roman. La Paris i se fură din taximetru un geamantan cu haine şi
rufărie, şi odată cu ele şi manuscrisul… Numai un scriitor care a scris el
însuşi cu sânge, ştie ce poate fi nenorocul de a reface din memorie un roman.
Când
trudnica muncă, peste un an şi ceva, e dusă la capăt, conjunctura este alta… Succesul
material este compromis, cartea aproape că nu va rămâne în librărie. Ar putea
să fie, totuşi, marele succes moral, pe care‑l merita pentru aura de poezie şi de subtilitate intelectuală…
Apare monumentala istorie a literaturii române a lui Călinescu, iar acesta, ca
un dezolant capriciu al sensibilităţii, nu receptează nimic din farmecul
incomparabil al romanului, şi înfăţişează astfel despre autor o imagine
masacrată, care rămâne una dintre scăderile grele ale acestei istorii
literare… punct în care va fi sever amendată de viitor. Începe noaptea de
patru ani a ocupaţiei germane. De confiscat nu i se confiscă nimic, căci nu
avea nicio avere, dar e izgonit din camera pe care o locuia în centrul oraşului
şi se refugiază iar, ca pe vremea copilăriei, în locuinţa înghesuită a
părinţilor… Sunt zile deprimante de mizerie materială mistuitoare şi de
pericol de zi şi de noapte.
…21,
22, 23 Ianuarie 1941… E munca obigatorie şi umilitoare la curăţatul zăpezii,
şi ameninţarea permanentă a lagărului, a Transnistriei… O primăvară şi o vară
întreagă sub prăbuşirile de bombe care încearcă mereu cartierul, toată familia
stă îngrămădită fără posibilitate de adăpost.
Izbuteşte
să scrie Steaua fără nume care, tocmai fiindcă era fără numele lui, sortit
nenorocului, are un imens succes moral, deci în împrejurarea dată ineficient,
dar fără să poată trage şi sprijinul material aşteptat, căci nu poate să apară
şă‑şi apere interesele. În sfârşit, în
ultima zi a eliberării de sub ocupaţia germană, o bombă loveşte casa în plin,
pătrunde chiar în camera în care‑şi avea cărţile şi
manuscrisele. Azaïs. A trecut acum de treizeci şi cinci de ani şi, iată, pare
că începe adeverirea basmului. Ameninţarea a trecut. În câteva luni e numit
consilier principal de presă la ministerul de externe, cu indicaţia precisă că
imediat ce se reiau comunicaţiile trece consilier de presă la Londra, unde îl îndreptăţea
magnifica lui pregătire. E solicitat din plin să facă, de asemeni, carieră în
avocatură, căci e doctor în drept la Paris. Toate teatrele îi cer piese, iar
Naţionalul anunţă pentru prima parte a stagiunii Ultima oră… E solicitat
de toate gazetele, e oaspetele de toată ziua mult apreciat al misiunilor
străine. I se trimit drepturi de autor de la Roma, Steaua fără nume e
anunţată la Paris… E rugat să ţină un curs de literatură la Universitatea
muncitoreaseă. Mai are cel puţin încă treizeci şi cinci de ani de creaţie
literară şi dramatică, de viaţă intensă, probabil de succese europene. Dar într‑o marţi, 29 Mai, s‑a dus să ia masa la
părinţi, la 3 şi 1/2 vrea să ia tramvaiul grăbit, căci înainte de prelegerea
inaugurală unde îl aşteaptă o sală tixită, mai are de făcut o cursă. Trebuia
ca, tocmai când e atât de preocupat, să vină, pe largul bulevardului Regina
Maria la o oră de
circulaţie redusă, o maşină în plină viteză, e nevoie ca această maşină care nu
poate trece pe lângă el, să aibă frânele şubrede, să‑l târască zeci şi zeci de metri, pentru ca astfel, un accident,
care ar fi putut fi oarecare, ar fi putut să fie chiar grav, să devină neapărat
mortal… Totul în câteva clipe… Stea fără nume şi fără noroc.
(Revista Fundaţiilor Regale, nr. 7/1945)
„Insula“ lui Mihail Sebastian
„Insula”
a readus în discuţie teatrul lui Mihail Sebastian şi a reţinut numeroasele
reproşuri care i s‑au adus mai ales cu privire
la pretinsa lipsă de adâncime a personajelor sale. Teatrul lui Sebastian nu
conţine astfel ceea ce se numeşte conflict între personaje, tocmai pentru că
autorul Stelei fără nume era un sceptic de mare clasă, iar maestrul
său era Montaigne. Arma scepticului este ironia, iar bucuria lui secretă este
luciditatea.
O
undă uşoară de ironie înfăşoară de aceea toate personajele acestui teatru, şi
le simţi pe toate privite de la o înălţime atât de mare, că tot ce e acut în
ele se volatilizează, nuanţa de bun şi rău devine relativă, iar această
obiectivitate din înălţime a autorului îi asigură perenitatea operei. Ca şi
maestrul său, Mihail Sebastian este de o sensibilitate intelectuală deschisă
pentru toată frumuseţea lumii şi în acelaşi timp de o delicateţe şi de o
gingăşie morală care sunt permanent jignite de tot noroiul cotidian din care cresc
spiralele de corolă ale acestei frumuseţi. Cu oroare pentru expresia directă,
pentru orice emfază a sentimentului, Mihail Sebastian a sacrificat dimensiunea,
profunzimea mergând până acolo că a dat el însuşi o suavă caricatură în care
egotismul obişnuit al autorului este înlocuit cu o ironică tandreţe, pentru
ceea ce ştia că îi constituia trăsătura esenţială nerealizată.
În
realitate era o puternică personalitate ancorată în real, printr‑una dintre cele mai atente inteligenţe pe care le‑a cunoscut scrisul românesc, dar ceea ce era refulat în ele şi
ducea la fuga în ireal, e anume ridiculizat cu pudoare în personaje candide şi
scumpe inimii lui, un profesor de provincie care se refugiază în lună, dincolo
de lună, în depărtările incomensurabile ale unei galaxii, sau alt profesor,
bineînţeles, nu un poet, căci ar fi fost un mod prea direct pentru ca să mai
poată fi poezie în el, deci tot un profesor care se refugiase la o depărtare de
aproape trei mii de ani, în trecut. Este o autocaricatură lucrată cu o secretă
voluptate, în care scepticismul omului de cultură europeană supus decantării în
care dimensiunea profunzimii aparent sacrificată reapare subtil transformată în
depărtare şi de aici farmecul intelectual incomparabil al acestui teatru. Nu
pot judeca o piesă numai după spectacolul realizat cu ea fără s‑o citesc în prealabil, cu atât mai mult mă simt derutat în faţa „Insulei”
care e şi o lucrare neterminată.
**
Teatrul Naţional
Teatrul
Naţional, luat ca instituţie, nu poate fi un teatru în orice înţeles al
cuvântului. De pildă, nu poate fi socotit ca o întreprindere pentru amuzarea
spectatorilor puţin obosiţi sau vag blazaţi. Ştim cu toţii că şi pentru acest
scop există întreprinderi spectaculare anume, unde intenţia de a provoca, de a
sili hohotul de râs al sălii, nu e îngrădită de nicio considerare, acolo
spectatorul plăteşte cinstit ca să se supere dacă nu se amuză după socoteala
încheiată prin cumpărarea biletului de intrare.
Pe
de altă parte, Teatrul Naţional nu e nici o întreprindere lugubră pentru
procurat ieftine senzaţii tari, celor dispuşi să urmărească peripeţii
palpitante şi conflicte cumplite, iar spectatorii care vin aci pentru asemenea
producţii teatrale pot fi desigur înşelaţi în aşteptările lor. Teatrul Naţional
este o instituţie de artă care se foloseşte de sprijinul Statului, fiindcă în
toate timpurile arta a fost o producţie dificilă, care a înflorit numai sub
climate deosebite, dintr‑un sentiment specific pe care‑l vom numi voinţa de artă, comun, în marile epoci,
puterii suverane mecenaţilor, creatorilor, factorilor critici şi publicului.
Fără această concentrare de tendinţe arta rareori a ajuns la culmi
intranscendente.
Mai
ales la teatru, această condiţie constitutivă, apare ca evidentă, fiindcă pe
scenă creaţia este actuală în permanenţă şi implică participare afectivă a
tuturor factorilor într‑o colaborare dezinteresată,
dar nu mai puţin stimulaţi de această voinţa de artă. Actorul, în scenă, nu
poate cunoaşte starea de har a creaţiei decât dacă simte că există o continuă
comuniune între el şi ascultătorii din sală, o sinceră eliberare de
preocupările străine de artă. Scriitorul la masa lui, cu uşile închise,
pictorul în atelier, compozitorul în faţa pianului când tot oraşul e
îndepărtat, se pot înstrăina de ei înşişi pierzându‑se în lumea magică a imaginaţiei, netulburaţi, misterul cosmic al
creaţiei rămânând întreg în asemenea caz, pe când actorul trebuie să creeze
fără apărarea zonei de mister, să se autosugestioneze în transpuneri de
persoană, faţă de mii de ochi iscoditori, cu riscul pe care îl
comportă orice fapt unic, căci fiecare intrare în scenă e un moment unic în
istorie.
Orice
se întâmplă în sală, de la şoaptă, la răsfoirea zgomotoasă a programului, îl
smulge din legea scufundării în harul artei, îl ţine legat de condiţia umană. E
în interesul însuşi al spectatorului, e o dovadă de omenească delicateţe şi
gingăşie, ca niciunui interpret să nu‑i
fi tulburat ori răpit dreptul autosugestiei, în clipa cea sfântă a creaţiei.
Ori
până unde împingem cercetările în istoria omenirii, voinţa de artă se dovedeşte
singura lege a participării, a comuniunii voite într‑o clipă religioasă. Cel
mai mare tragedian al lumii e străin unei săli care‑l vrea străin, şi cel mai mare comic al lumii nu e decât grimasă,
dacă întâlneşte neînţelegerea spectatorilor. Anumite succese prea ieftine sunt
posibile tocmai fiindcă e mult mai mare numărul celor care au, în mod naiv,
cultul momentelor vulgare. N‑avem decât să ne întrebăm
ce ar deveni simfonia neascultată în linişte, obligator să transforme pianissimele
în forţe şi să renunţe în fortissimele care, la structura indicată, nu mai sunt
posibile.
Aceeaşi
bunăvoinţă, acordată sonetului tainic de vioară, e necesară şi şoaptei intime
de pe scenă. O sală zgomotoasă nu poate pretinde un zgomot şi mai mare pe scenă,
căci, în asemenea împrejurare, esenţialul spectacolului artistic, ritmul, e
detracat, sfărâmat, totul se învolburează într‑o suită de zgomote.
Dar
dacă voinţa de artă impune anumite mici îndatoriri şi sacrificii, contemplarea
pură, care‑i hărăzită spectatorului,
poate ajunge la înălţimi şi la voluptăţi suave atât de intense în conştiinţa
lui, cum nu va ajunge niciodată, nici pe departe, un spectacol servit de
satisfacţii ieftine, de senzaţii tari.
(„Revista Teatrului Naţional”,
februarie 1943)
Laborator experimental
Tot
ceea ce constituie substanţa culturii e datorat năzuinţei şi încercării. Tot
ceea ce a câştigat această cultură şi nu mai e obiect de studiu, este
iremediabil mort. Viaţa şi cultura înseamnă criză permanentă şi o instituţie
superioară nu poate ocoli acest adevăr. De obicei, „încercările“ sunt făcute de
trupe de sacrificiu, de elemente îndrăzneţe care caută regiuni noi, din spirit
de bravură şi aventură intelectuală.
Teatrul
Naţional îşi ia asupra lui sarcina unui laborator experimental…
Nu
trebuie să se uite însă că experienţa intelectuală nu e neapărat mascaradă mecanică,
ci dimpotrivă e verificare continuă a semnificaţiilor. Platitudinea nu capătă
valoare numai fiindcă e înfăţişată în formă nouă, întoarsă pe dos ca o mănuşă,
căci asta nu înseamnă decât vulgar conformism. De fapt, inaderenţa mea la arta
superficial revoluţionară datează din ziua în care am văzut că, fiindcă a
devenit cubist, divanul de dormit a fost botezat în studio. De
atunci, de un deceniu şi mai bine, noi ştim însă că doar anexarea de noi
regiuni semnificative este însăşi esenţa şi menirea studioului.
(„Revista Teatrului Naţional”,
februarie 1939)