„Şcoala de comedie caragialiană” – cum a fost denumită – se afirmă şi capătă evidenţă la sfârşitul secolului XIX şi în primele decenii ale secolului următor, ca o realitate inconfundabilă a teatrului românesc, constituită prin desăvârşirea continuă, în practica scenică, a sfaturilor de autor şi regizor ale lui Caragiale. De la relevarea meritelor unor străluciţi comedieni, se ajunge la acest superlativ critic, la acest calificativ istoric, nu o dată întâlnit, prin care sunt sintetizate reuşite interpretative exemplare, dobândite într-un moment de accentuată atenţie pentru stil şi pentru coeziunea jocului actoricesc. Uneori, însă, cei care au scris despre remarcabila „şcoală de comedie caragialiană”, au trecut uşor peste diferenţe şi contradicţii, pentru a acredita o calitate interpretativă invariabilă, de la primele montări. Dar imaginea concretă a personajelor nu fusese mereu aceeaşi. Fizionomia interpretului şi constituţia sa fizică au fost implicate în modul de concepere şi de reprezentare deloc stereotip (la acesta ne gândim, nu la limitele profesionale sau la fluctuaţiile observate de la un spectacol la altul). Este suficient să vedem fotografiile lui Ion Panu, Iancu Petrescu şi Nicolae Hagiescu, şi vom presimţi existenţa scenică a trei jupâni Dumitrache deosebiţi. De la început, imaginea teatrală în care au fost cunoscute de public piesele lui Caragiale nu este una monotonă. Când jucau acelaşi rol, diferiţi actori ai „vechii generaţii” nu-l jucau la fel – o spun cronicarii. Jocul şarjat, însă, este privit de obicei ca o schematizare convenţională, greu de acceptat într-o perioadă când, în teatru, se caută omenescul „cu miile sale de nuanţe”, cum scria Eminescu. Totodată, nu se poate uita ceea ce particulariza, atunci, montarea pieselor lui Caragiale: repetiţiile puţine, reprezentaţiile rare, cu consecinţe – fără îndoială – pentru împlinirea interpretării scenice. Chiar în aceste condiţii, nu vom ignora maturizarea profesională a actorilor care le-au jucat (unii, câteva decenii), nici modificările de mentalitate şi cultură teatrală, dintr-un lung răstimp. Nu vom omite, deci, evoluţia firească, până când interpretarea poate să atingă prestigiul memorabil de „model”.
„Şcoala de comedie caragialiană” este rezultatul unor fermenţi conceptuali, vizibili în jocul actorilor, cu aspecte şi izbutiri scenice care se deosebesc de la premierele în plină preocupare naturalistă a anilor ’80 (secolul XIX), la spectacolele de „mască” sau de compoziţie psihologică de peste două decenii. După ce fusese urmărită înfăţişarea exterioară, cu tot ce evoca ea şi spunea publicului, privirea interpreţilor – ca şi a cronicarilor – este atrasă de viaţa interioară a personajelor caragialiene. Apare, în general, mai clar interesul pentru motivarea fiziologică şi psihologică a fiecărui comportament scenic. Iar atunci când Titu Maiorescu menţionează că personajele lui Caragiale nu reproduc doar „tipurile din viaţa noastră socială”, ci „le dezvoltă cu semnele lor caracteristice, cu deprinderile lor, cu expresiile lor, cu tot aparatul înfăţişării lor în situaţiile anume alese de autor”[1], criticul nu se referă oare şi la elementele primordiale de interpretare realistă, din acea vreme, inclusiv la „regia” conţinută în text şi respectată sub îndrumarea dramaturgului? „Semnele caracteristice” – termenul folosit de Maiorescu – ar corecta chiar impresia de transpunere naturalistă pe care o dau unele cronici: în spectacol nu este „ca în viaţă”, ci se află „semnele” ei convenţionale.
În primele decenii ale secolului XX, psihologiei personajelor lui Caragiale li se caută determinarea socio-istorică: piesele sunt considerate comedii de moravuri. Dar tot atunci, sub influenţa noilor orientări estetice, unele personaje încep să capete un înţeles larg, să fie socotite simboluri ale unei stări sociale şi morale. Afirmaţiile de mai târziu ale unor regizori ca Vasile Enescu şi Sică Alexandrescu sau ale unor scriitori ca Victor Eftimiu şi Dem. Theodorescu, privitor la un mod consacrat de interpretare a comediilor caragialiene, se referă, de fapt, la cel cunoscut de ei la Naţionalul bucureştean, desăvârşit după stagiunea 1905–1906 şi care atinge perfecţiunea în momentul festiv 1912.
La un examen retrospectiv, I. C. Bacalbaşa arăta că, în câteva decenii, piesele lui Caragiale „au stabilit […] o tradiţie de interpretare”[2], definită atunci prin comicul jucat cu seriozitate, după preferinţa dramaturgului, respectată de regizorii săi, C. I. Nottara sau Paul Gusty. O seriozitate care, prin contrast, propulsa efectul comic, şi totodată indica un substrat posibil. (Să fi fost acel „element mai adânc şi mai serios”, semnalat de Titu Maiorescu?). De câte ori se va pune problema stilului scenic adecvat repertoriului caragialian – în perioada interbelică şi în cea contemporană – se va invoca existenţa unui „model” de interpretare. După exemplul Mariei Ciucurescu, vor fi amintiţi celor tineri actorii din vechea generaţie, care „credeau în personajul întruchipat, îl luau în serios, se confundau cu el şi ne cucereau prin fidelitatea lor”.[3]
Aşa cum apar din mărturiile de creaţie sau din comentariile cronicarilor, exigenţele formulate în perioada de început impuneau câteva calităţi necesare interpretării dramaturgiei lui Caragiale:
– „naturalul” jocului comic, preţuit pentru expresivitatea referinţelor cu adresă satirică la realitatea social-politică autohtonă;
– „adevărul”, uneori socotit „pitoresc”, al personajelor realizate de actori;
– „verva” care animă comportarea scenică (simulată însă, câteodată, prin „antren”, „tempo” formal sau „volubilitate”).
Sunt exigenţe asumate şi rezolvate, totuşi, deosebit de interpreţi pe parcursul celor patru decenii ale acestei perioade, în funcţie de modul de a gândi teatrul şi de dezvoltarea lor profesională (unii dintre ei jucând timp îndelungat acelaşi rol, sunt lesne de prevăzut modificările aduse de trecerea anilor).
„Modelul” interpretativ a fost, deci, un proces de durată, în care Caragiale intervenise, la rândul său, modelator. Încă după moartea primilor interpreţi – Iulian, Mateescu, Panu, Ana Dănescu – Caragiale menţiona că o nouă distribuţie presupune „o fundamentală punere în scenă, iar nu […] improvizări şi înjghebări pripite”. Montarea din 1898, urmărită de Caragiale, se remarcă prin „partea sa originală”, după cele scrise de Claymoor. Caragiale constată schimbarea publicului în acea vreme şi, ca un veritabil om de teatru, caută soluţii adecvate. Şi în aceste noi distribuţii, se vor face apoi înlocuiri sau mutări de la un rol la altul: V. Toneanu trece de la Pristanda la Farfuridi, N. Soreanu – de la Farfuridi la Pristanda, iar jocul de referinţă al Mariei Ciucurescu, în Zoe, apare abia în toamna anului 1905, la vârsta unei recunoscute experienţe actoriceşti. O anumită preferinţă artistică şi un gust predominant în epocă vor face ca tradiţia spectacolului caragialian să fie fixată într-un „model” interpretativ, deşi existenţa lui era una evolutivă. Cronicarii de mai târziu vor înregistra diferenţele determinate de schimbarea distribuţiei, dar se raportează la o imagine scenică preferată exclusiv, din trecut. Dincolo de preferinţa rigidă, de receptivitatea de obicei restrânsă, stiluri de joc controversate atunci nu rămân totuşi singulare şi izolate, ci vor afla continuatori, vor deveni şi ele o tradiţie posibilă pentru piesele lui Caragiale, în conştiinţa unor momente ulterioare ale teatrului nostru.
Prezentăm, în succesiune alfabetică, o selecţie de fişe de creaţie ale actorilor care au dat viaţă scenică personajelor lui Caragiale, într-o perioadă de cristalizare a „modelului de interpretare” şi a primelor preocupări spectacologice privind textele sale dramatice. O trăsătură comună a actorilor cuprinşi în acest dicţionar: cu toţii au fost contemporani cu dramaturgul, i-au urmat sfaturile artistice, le-au cunoscut direct sau indirect, au realizat rolurile raportându-le întocmai sau cu unele abateri la „modelul” oferit de autor. Cei incluşi în dicţionar sunt interpreţii premierelor absolute bucureştene, dar şi de la primele reprezentaţii ieşene şi craiovene, continuatorii, necesarele „verigi de legătură” între creaţii actoriceşti memorabile, de răsunet public, apariţiile deloc lipsite de interes pentru biografia actorului sau pentru „biografia scenică” a rolului[4]. De câte ori a fost posibil, s-au extras – din cronici, din diverse articole, din volume de memorii – opinii edificatoare (fără a se evita contradicţiile), dovedind receptivitatea criticii teatrale. Sunt aprecieri care demonstrează criterii active sau idei preconcepute, inerţii de oricând şi oriunde, dar şi posibilităţi de sesizare a unor elemente revelatoare ale imaginii actoriceşti.
Dicţionar critic (1879–1918)
A
ACHILLE, G.(EORGESCU) (1873–1919): Trahanache, 1897–1898, 1904, 1912–1916 („aş fi vrut să vorbească uneori mai tacticos”, M. Dragomirescu, Critică dramatică, Bucureşti, 1904, p. 324; „se cam repezea şi intona rău”, acelaşi, Dramaturgie română, Bucureşti, 1905, p. 128); Pampon, 1899, 1904, 1908, 1912–1913; Jupân Dumitrache, 1914–1915 („un actor onorabil, dar fără niciun haz”, V. Bumbeşti, Paul Gusty, Bucureşti, 1964, p. 78).
ANESTIN, ION (1847–1919): Cetăţeanul turmentat, 1886, 1889, 1892–1893, 1903, 1906, 1908, 1912 („nu era numai beţivul cu sughiţuri şi apropouri hilariante, dar şi o biată făptură bătută de toate vânturile, zgâlţâită de toate canaliile, un votant anonim cu ochii pierduţi în căutarea celui pentru care va vota, un personagiu dezarticulat prin nehotărâre, absent, halucinant, un somnambul, împins până la simbol”, V. Eftimiu, în Vremea nr. 508, 10 oct. 1937); Spiridon, 1889; Jupân Dumitrache, 1894 („nu era în largul său în Titircă; d-sa apăsa pe cuvintele schimonosite pentru a le scoate în relief, ceea ce este o greşeală. Rolul acesta cere să fie jucat cât se poate de natural”, I. C. Bacalbaşa, în Lupta nr. 2392, 16 sept. 1894); Leonida, 1907, 1912–1913.
ANESTIN, MARIA (1848–1924): Zoe, 1884–1886, 1889.
ANTONESCU, MARIA (?): Iulia (S.), 1912–1913; Anca, 1913.
ARCELEANU, MIHAI (1845?–1904): Jupân Dumitrache, 1882–1898 („Căutătura, gesturile, mişcările şi apucăturile au făcut din dl. Arceleanu […] un interpret perfect al rolului”, Morna, în Liberalul nr. 259, 1 dec. 1885); Trahanache, 1884, 1886–1888, 1891, 1894–1895, 1897–1898 („Juca comici bătrâni. Tipurile lui […] erau atât de real redate, atât de bine prinse după natură […]. În piesele lui Caragiale era admirabil”, Aglae Pruteanu, Amintiridin teatru, Iaşi, f.a., p. 56), Leonida, 1891, 1894, 1905.
ARMĂŞESCU, ION (?–1931): Caţavencu, 1894; Rică Venturiano, 1899.
ATHANASESCU, AUREL (1885–1966): Chiriac, 1908, 1912–1916; Girimea, 1912–1913 („acel pitoresc al frizerului de mahala care n-a dispărut nici azi”, E. D. Fagure, în Adevărul nr. 8254, 3 sept. 1012; „coloritul, atitudinea şi speţa Don Juanului de mahala”, acelaşi, în Adevărul, nr. 8256, 5 sept. 1912); Tipătescu, 1918.
B
BĂLĂNESCU, COSTACHE (?–1888): Agamiţă Dandanache, 1884; Un ipistat, 1885 („era un tip de comic pururea vesel, care te făcea să râzi chiar când nu făcea nimic, numai privind la capul lui neastâmpărat, la ochii lui şireţi şi la vecinicul surâs”, D. C. Ollănescu, Teatrul la români, în Analele Academiei Române, T. XX, 1897–1898, p. 325; „Corpul său, mai ales în ultimii ani, din cale afară de gros, figura sa mare cât o lună plină, mimica feţei sale de o expresie rară, contribuia mai cu seamă la succesul creaţiilor sale”, N. A. Bogdan, în Arhiva nr. 6, iunie 1905).
BÂRSAN (BRAŞOVEANU), OLIMPIA (1887–1935): Anca, 1906, 1911–1915 (redă „toată energia ascunsă în sufletul acestei femei neobişnuite”, Sextil Puşcariu, în Junimea literară nr. 6, 1911, p. 96; „a pus multă inteligenţă, a respectat indicaţiile, a avut amănunte frumoase, dar i-a lipsit ceea ce a lipsit, fără excepţie, tuturor artistelor care au jucat până astăzi pe Anca: sufletul ţărănesc care nu poate fi exteriorizat nici prin declamaţiune, nici prin atitudini meşteşugite”, E. D. Fagure, în Adevărul nr. 8261, 10 sept. 1912; „În rolul Ancăi, foarte multiplu şi compus din neaşteptări disproporţionate cu puterile femeieşti din teatrul nostru actual, nu ne putem împiedica de a felicita-o pentru voinţa şi studiul amănunţit al personajului său”, T. Arghezi, în Viaţa românească nr. 10, oct. 1912.
BÂRSAN, ZAHARIA (1878–1948): Ion, 1906–1907, 1911 („înfăţişarea e nespus de trudită. Un trup slab, îmbătrânit, aplecat înainte în cămaşa lungă, deschide încet uşa, fricos, tremurând parcă din genunchi intră în casă, unde e Anca. Un fior de groază îţi trimite deja arătarea lui. Dar când începe să vorbească – glasul acela stins, amărât, moale, câteodată ca al unui copil fricos – ca suliţi reci îţi pătrund în inimă. Cere aşa de curios, aşa de «nebuneşte» să zic – dar un nebun liniştit – să-i dea ceva de mâncare. Ochii rătăciţi ai lui Ion nu ştiu unde să privească – el începe îndată să mănânce. Povestea lui cum a scăpat de la ocne e clasică şi în scrisul d-lui Caragiale şi în predarea lui Bârsan […]. Cu mâinile slabe imită salturile veveriţei, iar când o vede pe aceasta, privirile lui Ion strălucesc parcă s-ar aprinde – ai convingerea că într-adevăr Ion vede şi acum ochii veveriţei. Când îi spune lui Dragomir povestea din ocne […] a fost o duioşie atât de mare […]. O singură dată în Ion nebunul a putut recunoaşte oricine pe dl. Z. Bârsan din Greva ferarilor, când Anca îi spune, arătându-i pe Dragomir: El e ucigaşul! Atunci glasul adânc, puternic şi înfiorător al nebunului se aude şi el se năpusteşte asupra lui Dragomir”, Ion Agârbiceanu apud. Z. Bârsan, Impresii de teatru din Ardeal, Arad, 1908, p. 141).
BELCOT, CASIMIR (1885–1917): Agamiţă Dandanache, 1908–1909, 1911–1916 („capătă tot mai mult ştampila politicianismului levantin”, E. D. Fagure, în Adevărul nr. 8256, 5 sept. 1912; „cu pantalonii lui vărgaţi şi cu lavaliera electorală, zăpăcit şi nesuferit de indiscret”, Kir., în Rampa nr. 775, 29 mai 1920); Un tânăr (monologul 1 aprilie, 1912 „[…] meşteşugul cu care a evidenţiat toată tragicomedia aceasta simplă şi mişcătoare”, L. Rebreanu, în Rampa nr. 268, 12 sept. 1912); Ipingescu, 1917.
BERLESCU (GRAND), ANA (?): Veta, 1894 („a fost bine în Veta, fără a putea fi comparată cu răposata Dăneasca”, I. C. Bacalbaşa, în Lupta nr. 2392, 16 sept. 1894).
BOLDESCU, VASILE (1880–1932): Efimiţa, 1912, 1914; Agamiţă Dandanache, 1912, 1914, 1918; Un chelner (D. C.), 1902; Mache Razachescu, 1912.
BOTEZ, ELENA (?–1921): Spiridon, 1882–1883.
BREZEANU, ION (1868–1940): Ipingescu, 1890, 1898–1899, 1901, 1903–1906, 1908, 1912–1916; Pristanda, 1895; Cetăţeanul turmentat, 1898–1909, 1912–1918 („chiar când are un rol cum este Cetăţeanul turmentat, în care frazele de efect abundă, el nu caută ca prin intonaţii exagerate să mărească efectul, ci, dimpotrivă, el le lasă tot farmecul lor printr-o debitare din cele mai simple. Este mai sobru în jocul său decât chiar Iulian”, I. C. Bacalbaşa, în Adevărul nr. 3336, 31 oct. 1898; „Din acel respingător alcoolic, Brezeanu face o nesămuit de interesantă întrupare. Are acest Cetăţean turmentat atâta dulceaţă în ochi şi pe buze, atâta măsură în mişcări, atâta onestitate şi mansuetudine în suflet, încât încetează a mai fi un tip real înjosit; el se ridică sus şi ia proporţiile largi şi demne ale unui [tip] abstract: simbolul unui popor întreg”, I. L. Caragiale, în Calendarul Moftului român, 1902; „Cetăţeanul turmentat al lui Brezeanu e mai exploziv ca oricând: totul musează în verva sa”, E. D. Fagure, în Adevărul nr. 8041, 1 febr. 1912; „[…] jucându-se parcă pe sine, era natural, nesilit, am îndrăzni să spunem înduioşător”, V. Bumbești, în vol. Paul Gusty, Bucureşti, 1964, p. 197; „Cetăţeanul turmentat din Scrisoarea pierdută şi cu Ipingescu ipistatul din Noaptea furtunoasă au acelaşi fum de hebrietate, dar ce deosebire în unul de altul […]: cel dintâi e predominat de o vivacitate excesivă, pe când celălalt e aproape sinistru în evoluţiunea lui poliţistă; cel dintâi are râsul sincer şi comunicativ, celălalt împrăştie scrâjnetul şi rânjetul”, C. I. Nottara, Amintiri, Bucureşti, 1960, p. 99); Un catindat, 1899, 1904, 1908, 1912–1913 („catindatul acesta e jovial şi naiv, simpatic şi cald”, L. Rebreanu, în Rampa nr. 262, 5 sept. 1912); Ion, 1906, 1908, 1912–1915 („Foarte simplu şi emoţionant la intrarea sa în scenă, frumos în naraţiunea imaginei cu veveriţa”, uneori are „o notă prea teatrală”, E. D. Fagure, în Adevărul nr. 5911, 1 febr. 1906; „Privirea lui rătăcită, dezordinea minţii lui, halucinaţiile, luciditatea lui îmbibată de superstiţii, toate sunt redate cu o naturaleţe care te înlemneşte”, M. Gheorghiu, în Rampa nr. 269, 13 sept. 1912); Leonida, 1912.
BREZEANU, LUCREŢIA (1880–1935): Spiridon, 1898–1899, 1901, 1903–1906, 1912–1915; Didina Mazu, 1899, 1908, 1912–1913 („plină de temperament”, E. D. Fagure, în Adevărul nr. 8256, 5 sept. 1912).
CALMUSCHI, CONSTANTIN (1888–1953): Spiridon, 1912, 1914–1915, 1918; Brânzovenescu, 1912, 1914, 1918; Un catindat, 1902, 1912.
CARUSSY, GEORGE D. (?): Brânzovenescu, 1898–1907 („Paloarea bolnăvicioasă este, probabil, invenţia d-sale şi completează în mod fericit creaţiunea autorului”, M. Dragomirescu, Critică dramatică, Bucureşti, 1904, p. 324–325).
CATOPOL, ALEXANDRU (1860–1935), primul interpret al rolurilor: Farfuridi, 1884–1888, 1892, 1898–1908 („când şi-a pronunţat discursul, trebuia să se vază că imbecilitatea lui momentană era mai mult un efect al emoţiunii. Câteva însă din accentele prin care îşi manifestă existenţa lui de cetăţean care ţine grozav la opiniile sale, au fost admirabil redate”, M. Dragomirescu, Critică dramatică, Bucureşti, 1904, p. 324); Mache Razachescu, 1885, 1899, 1904, 1908; Rică Venturiano, 1890, 1898–1899, 1901 („în vervă, dar cam exagerat”, Adevărul nr. 3330, 28 oct. 1898).
CIPRIAN, G. (1863–1968): Popescu (S. P.), 1912; Un ipistat, 1912–1913.
CIUCURESCU, EUGENIA (1880–1942): Ziţa, 1906, 1908, 1912–1918 („surprinzătoare […] vervă”, E. D. Fagure, în Adevărul nr. 5911, 1 febr. 1906).
CIUCURESCU, MARIA (1866–1939): Un vânzător de ziare (S. P.), 1884; Zoe, 1905–1906, 1908, 1912–1914, 1916–1917 („E tipul unei femei din «elita» provinciei, acum douăzeci de ani, care luptă din răsputeri cu o împrejurare dramatică […]. Nimic gol, artificial, rece; toată disperarea nenorocitei femei care luptă spre a scăpa cu obraz curat, palpita în carne şi sânge, sub accentele acele virulente, calde şi pătrunzătoare”, E. D. Fagure, în Adevărul nr. 5860, 8 dec. 1905; „e desigur cea mai puţin factice madam Trahanache: d-sa intră cu trup şi suflet în rolul energicei coana Zoiţica”, E. D. Fagure, în Adevărul nr. 8041, 1 febr. 1912); Ziţa, 1888–1890; Veta, 1898, 1901, 1904–1906, 1908, 1912–1916 („justeţea cu care a jucat actele din urmă: indignarea în contra Ziţei («Tu mi le faci toate!»), precum şi caracteristica linişte cu care întâmpină pe Titircă şi Ipingescu care veneau cu săbiile scoase”, M. Dragomirescu, Critică dramatică, Bucureşti, 1904, p. 326; „purtându-se ca o femeie din lumea ei, fără adaosuri de mahalagism, cu elanuri şi melancolii reale, făcea din biata nevastă a lui Jupân Dumitrache o fiinţă adevărată care ofta, cânta, suferea şi se bucura sincer, prea puţin preocupată de ilaritatea pe care ar stârni-o în sală”, V. Eftimiu, în Vremea nr. 508, 10 oct. 1937; „când ofta şi plângea Maria Ciucurescu sub povara iubirii şi bănuielilor care tulburau inima Coanei Veta, nu vedeam pe actriţa cu şiretlic comic care ştie şi administrează efectele, ci eroina unei drame sincere”, Dem. Theodorescu, în Almanahul teatrului românesc, 1943, p. 47); Efimiţa, (?); Miţa Baston, 1899, 1908, 1912–1913; Didina Mazu, 1904 („umorul ei e specific românesc, în culoare, tonalitate, calitate […]. Umorul acesta cunoaşte volubilitatea, ca şi reveria, are hohote de râs, precum are şi lacrămi adevărate”, L. Rebreanu, în România nr. 108, 24 febr. 1924).
CIUCURETTE, P.(ETRESCU), NICOLAE (1878–1926): Agamiţă Dandanache, 1905–1907.
CÂRJĂ, GHEORGHE AL. (1860–1929): Ipingescu, 1897; Ion, 1891, 1898, 1912 („zguduitor până la lacrimi”, C. Alexandrescu, în Teatrul nr. 2, 28 oct. 1912).
COMĂNEANU, REMUS (1888–1963): Efimiţa, 1912; Ionescu (S. P.), 1912.
CREŢU D.(EMETRESCU), I. (1844–1917): Rică Venturiano, 1889 („i se nemeresc mult mai bine roluri ca Rică Ventureanu, şi dacă ar fi variat mai mult dicţiunea ar fi reuşit mai bine. Dar Caragiali zice, mi se pare, «Vocea Patriotului Naţionale», iar nu «Voinţa Naţionalului Liberal», de ce această schimonosire a textului autorului?”, Criticus, Ţeara liberă nr. 6, 1 nov. 1889); Efimiţa, 1907, 1912–1913; Agamiţă Dandanache, 1912.
CUZINSCHI, VLAD (1869–1935): Spiridon, 1893–1894 („Se răsfrângea multă durere omenească în acest Spiridon, bătut când doarme, bătut când e treaz, idioţit de idioţi sau stăpâni”, în Evenimentul nr. 228, 10 nov. 1893); Ipingescu, 1912; Agamiţă Dandanache, 1897; Cetăţeanul turmentat, 1912.
D
DAMIRA, I. C. (ILIE CAPBUN) (1884–1941): Caţavencu, 1914.
DĂNESCU, ANA (1852–1891): prima interpretă a rolului Veta, 1879, 1882–1884, 1886, 1888–1890 („a fost mai presus de toate aşteptările şi a creat aşa-zicând rolul Vetei”, I. Slavici, în Timpul nr. 17, 23 ian. 1879; „are din când în când nişte intonaţii atât de juste, atât de hazlii încât publicul […] nu se poate opri d-a râde cu hohot”, N. X., în Românul, 26 oct. 1883).
DEMETRESCU, AL. DAN (1870–1948): Caţavencu, 1912; Un tânăr (monologul 1 aprilie), 1912.
DEMETRESCU, RADU N. (?–1929): Leonida, 1912, 1914; Trahanache, 1912, 1914, 1918 („simpatic şi bonhomme”, C. Alexandrescu, în Teatrul nr. 3–4, nov. 1912).
DEMETRIADE, ARISTIDE (1872–1930): Tipătescu, 1898, 1900–1909, 1912–1916 („a vrut să facă dintr-un tip «iute», unul «diplomatic»”, M. Dragomirescu, Dramaturgie română, Bucureşti, 1905, p. 128; „e leit prefectul craidon şi politician”, E. D. Fagure, în Adevărul nr. 8256, 5 sept. 1912; „eleganţă nervoasă şi afectată distincţie”, V. Bumbeşti, în vol. Paul Gusty, Bucureşti, 1964, p. 197).
DIMITRESCU, GHIŢĂ (?–1897): Chiriac, 1882–1883, 1885–1886, 1888, 1895, 1897 („chipul cum s-a deghizat, accentul cu care şi-a pronunţat rolul şi acomodarea mişcărilor după deosebitele situaţiuni” sunt apreciate de Morna, în Liberalul nr. 259, 1 dec. 1885; „a contribuit mult la veselia publicului atât prin deghizamentul său bine calculat, cât şi printr-un joc vioi de un ireproşabil mahalagism”, în Drapelul nr. 15, 2 ian. 1889; „mitocanul, băetul din dugheană, cu negel pe barbă şi batistă roşă la gât, a fost admirabil redat”, Rep., în Evenimentul nr. 586, 15 febr. 1895); Cetăţeanul turmentat, 1884, 1886–1887, 1895; Mache Razachescu, 1885; Ion, 1894 („în genere o creaţiune de merit, lamentările «mă doare» au fost însă prea melodramatice”, Culis., în Evenimentul, 5 febr. 1894; „un umor neîntrecut, fără nicio sforţare, fără deghizări provocatoare râsului, fără schimbare de voce măcar”, Em. Al. Manoliu, O privire retrospectivă asupra teatrului moldovean, Iaşi, 1925).
DRAGOMIR, STATE (1870–1920): Dragomir, 1894, 1912 („cu mult talent, amănunţit studiat, sănătos înţeles, deghizare foarte reuşită”, Culis., în Evenimentul, 5 febr. 1894).
DUŢULESCU, CRISTIAN (1886–1943): Alexandru Peruzeanu (S.), 1912–1916.
F
FĂRCĂŞANU, ION (1849–1908): Caţavencu, 1886.
FARCĂŞANU, PROFIRA (1850–1919): Ziţa, 1888–1889.
FOTINO, AURA (1890–1946): Didina Mazu, 1912.
FULGEANU, ELISABETA (?): O mască (D. C.), 1885; Spiridon, 1888–1890; Zoe, 1894.
GEORGESCU, ATENA (1850–1913): Veta, 1882–1883, 1885–1886, 1888, 1891, 1893–1895, 1897–1898 („a înţeles bine rolul Cucoanei Veta – şi pe când încă nu-i cunoşteam pasiunea, a ştiut să ne deprindă cu caraghioasa explozie de iubire din actul al III-lea”, Morna, în Liberalul nr. 259, 1 dec. 1885); Efimiţa, 1894–1897, 1903–1908 („era înzestrată cu mult bun simţ şi temperament pentru comedie. Nu exagera niciodată”, Aglae Pruteanu, Amintiri din teatru, Iaşi, f.a., p. 58).
GEORGESCU, P. P. (Pepe) (1888–?): Rică Venturiano, 1914–1915, 1918; Trahanache, 1915; Farfuridi, 1918.
GEORGIAN, ION (?): Chiriac, 1899; Ipingescu, 1911, 1918; Pristanda, 1911.
GIURGEA, MARIA (1880–1949): Începem, 1909; Spiridon, 1912 („câtă drăgălăşie, câtă naivitate copilărească, câtă artă”, L. Rebreanu, în Rampa nr. 264, 7 sept. 1912).
H
HAGIESCU, MARIA (?): Spiridon, 1894.
HAGIESCU, NICOLAE (1850? –1912): Jupân Dumitrache, 1879–1880, 1882–1883, 1888–1890, 1896; Ipingescu, 1894 („a căutat să dea lui Nae Ipingescu un chip mai spălat şi pe alocurea devenea monoton […]. A fost bine când a citit gazeta, dar atitudinea sa în primele scene, deosebindu-se mult de cea pe care o avea regretatul Iulian, făcea să piardă tipul din expresia lui”, I. C. Bacalbaşa, în Lupta nr. 2392, 16 sept. 1894); Leonida, 1880, 1893, 1898–1899; Brânzovenescu, 1888 („a făcut din acest rol un tip nou, dar foarte hazliu”, Emil, în Drepturile omului nr. 52, 7 nov. 1888); Trahanache, 1894.
HASNAŞ, VASILE (1860–1900), Rică Venturiano, 1882–1883, 1885 („când foarte politicos şi cavaleros totodată, când încurcat, dar întotdeauna de o naivitate neprefăcută”, Morna, în Liberalul nr. 259, 1 dec. 1885); Caţavencu, 1884; Pristanda, 1887 („e Ghiţă şi nu e Ghiţă. Talentul artistului e prea fin, e mai de salon […] jocul lui e mai sobru, dicţiunea mai astâmpărată, nota generală ceva mai sus […[ am avut un comisar, dar un comisar cam molău”, Gion, în Românul, 4 martie 1887); Un catindat, 1885 („a avut momente în care naturalul bătea la ochi şi momente în care mai sporea nenaturalul rolului său”, Morna, în Liberalul nr. 248, 17 nov. 1885); Girimea, 1899.
I
IANCOVESCU, ION (1889–1966): Spiridon, 1911.
IONAŞCU, MARIETA (1868–1946): Ziţa, 1898–1899, 1901, 1904 („vocea d-sale e prea delicată pentru Ziţa”, în Adevărul nr. 3335, 28 oct. 1898); Miţa Baston, 1904.
IONESCU, CEZAR (?): Chiriac, 1894; Cetăţeanul turmentat, 1894 („înfăţişarea, ţinuta, chipul în care pronunţa cuvintele, totul studiat cu multă inteligenţă, cu mult spirit de observaţie”, I. C. Bacalbaşa, în Lupta nr. 2404, 13 sept. 1894).
IONESCU, CONSTANTIN, (1860–1913): Chiriac, 1882; Rică Venturiano, 1886, 1888, 1893–1895, 1897–1898 („imensă ilaritate”, în Evenimentul nr. 228, 10 nov. 1893); Farfuridi, 1884, 1894; Caţavencu, 1897–1898, 1912; Iordache, 1885; Girimea, 1902 („juca roluri de juni comici […] în Rică din Noaptea furtunoasă, în Scrisoarea pierdută, Caţavencu, era neîntrecut”, Aglae Pruteanu, Amintiri din teatru, Iaşi, f.a., p. 61).
IULIAN, ŞTEFAN (1851–1892), primul interpret al rolurilor: Ipingescu, 1879–1880, 1882–1884, 1886, 1888–1889 („făcând pe Nae Ipingescu, se ridică în acest rol secundar peste capul lui Dimitrache, deşi alăturea cu acest Dimitrache, părea mai mărginit decât se cuvenea”, I. Slavici, în Timpul nr. 17, 23 ian. 1879; „modul cum pronunţă vorba «rezon» făcu să se zguduie sala de aplauze. Umblet, vorbă, figură – nas mai cu seamă – erau ale epistatului”, în Binele public nr. 24, 24 ian. 1879; „e din cale afară exagerat”, N. X., în Românul, 26 oct. 1883); Pristanda, 1884–1888 („priviţi-l ce tip de om trecut prin foc şi prin apă, cu mijlocul şi gâtul îmlădiate de atâtea încovoieli înaintea celor puternici, cu ochiul aprins de un foc silnic, dar indispensabil mesiei cu care este însărcinat, aci ţi se pare că e convins de ce spune, aci se schimbă şi pe faţa-i înfloreşte cea mai învederată îndoială sau nedumerire, după cum împrejurările şi cei mai mari o cer. Port, mişcare, vorbă, intonare şi atitudine, tot este desăvârşit”, Ascanio, în Voinţa naţională nr. 110, 23 nov. 1884); Pampon, 1885 („Instinctul lui de comedian se semnala îndeosebi în imitarea şi încărcarea ridiculului […]. O aruncătură de picior, ori un pumn în spatele altuia, o grimasă ce-i ducea gura la urechi, o ştersătură de scuipat cu cisma – acţiuni ce vedeai rar sau deloc la Millo – la Iulian erau atât de bine şi de fireşti că-ţi produceau râsul zglobiu, zgomotos […] în ziua în care se ivi şi la noi o comedie de moravuri originală, în care trăiau tipuri reale din societatea noastră, similireformată prin liberalism şi constituţionalism, în ziua aceea Iulian îşi găsi drumul adevăratelor sale mari creaţii. Noaptea furtunoasă, Scrisoarea pierdută şi D-ale carnavalului fură piesele în care el escelă”, N. Petraşcu, în Constituţionalul nr. 966, 18/30 oct. 1892).
J
JIANU, ION (1863–1902): Un fecior (S. P.), 1884; Brânzovenescu, 1884, 1887; Cetăţeanul turmentat, 1895,1898; Un chelner (D. C.), 1885; Leonida, 1891; Ipingescu, 1898.
L
LASCU, D. (1888–?): Pristanda, 1912.
LAŞCU (EVOLSCHI), ELENA (?): Ziţa, 1882–1883, 1885–1886 („n-a fost rău, cu toate că prea din cale afară exagerase excentricitatea costumului şi vocea – ca întotdeauna – îi era amorţită”, Morna, în Liberalul nr. 259, 1 dec. 1885); Zoe, 1884, 1888; Anca, 1894.
LEONESCU, VASILE (1866–1927): Dragomir, 1899.
LEONŢEANU, ANTON (1862–?): primul interpret al rolului Brânzovenescu, 1884.
LEVANDA (CHRISSENGHI), ELENA (1875–1951): Zoe, 1898–1904, 1906–1909 („m-a surprins prin modul cum a interpretat rolul”, Arutnev, «Gr. Ventura», în Timpul nr. 219, 7/19 oct. 1898; „împinge lucrurile spre tragic”, Pompiliu Eliade, Causeries littéraires, vol. III, Bucureşti, 1903, p. 35; „rolul Zoiţichii ar fi fost mai potrivit pentru o persoană de alt temperament”, M. Dragomirescu, Critică dramatică, Bucureşti, 1904, p. 324).
LICIU, PETRE (1871–1912): Caţavencu, 1894–1895, 1898; Cetăţeanul turmentat, 1907; Rică Venturiano, 1898, 1901, 1904–1905, 1911 („a redat admirabil teama, frica, groaza vecină cu leşinul […] cu o varietate de joc de un firesc desăvârşit”, M. Dragomirescu, Critică dramatică, Bucureşti, 1904, p. 326; „ilariant şi abracadabrant”, E. D. Fagure, în Adevărul nr. 5212, 5 febr. 1904); Girimea, 1904.
M
MANOLESCU, GRIGORE (1857–1892): primul interpret al rolurilor: Chiriac, 1879, 1882 („în clipa când se iveşte pe scenă, Chiriac ne face impresia unui tânăr corect, care iubeşte buna rânduială, dar cam rece şi dispus a lua pe oameni în «zeflemea». Atunci când se întâlneşte cu Veta, vedem că nu e pătruns de sentimente adevărate, ci tiranizează pe femeia ce a fost destul de slabă de a-şi pune mintea cu dânsu. Chiar atunci când ia şpanga, desperaţia-i este falsă, ştim că nu vrea decât să sperie pe Veta şi râdem de această femeie proastă care se sperie şi se luptă cu disperaţie, apoi cade învinsă de păcatul ei. Chiriac nu se aprinde decât atunci când aude că Rică a fost în casă cu Veta”, I. Slavici, în Timpul nr. 17, 23 ian. 1879; „a fost plin de haz în toate scenele, numai în scena «gealuziei» trebuie să se ferească de a nu da în gama pasiunei dramatice, părăsind pe a comediei, mai simplă, mai vioaie, mai comună şi mai naturală. Chiar în această scenă însă a avut un gest de o realitate minunată: îşi muşcă mustăţile cu un aşa comic încât a trebuit să râdem cu hohote. E tocmai gestul tejghetarului când e necăjit: rosul mustăţilor şi privirea piezişă”, în Binele public nr. 24, 24 ian. 1879); Dragomir, 1890 („e tocmai pe culmea după care se va prăbuşi în nebunie […]. Părul, privirea şi gesturile lui Manolescu spun cui, fireşte, vrea sau poate să înţeleagă, că demult omul acesta suferă”, Gion, în Românul, 21 febr. 1890).
MANOLESCU, ION (1881–1959): Un tânăr (monologul 1 aprilie), 1912.
MANU, ION (1891–1969): Brânzovenescu, 1913; Agamiţă Dandanache, 1918 („a introdus o notă mai modernă prezentând pe Dandanache sub aspectul unui paralitic general. De ce adică acest Dandanache ar fi neapărat debilul mintal pe care ni l-au dat toate interpretările de până acum şi nu un fante ruinat de excesele unei vieţi corupte?”, Aureliu Weiss, în Lumina, 11 oct. 1918).
MATEESCU, MIHAIL (1856–1891): primul interpret al rolurilor: Rică Venturiano, 1879–1880, 1882–1884, 1886, 1888–1889 („a avut un joc de scenă plin de comic, nişte piruete executate cu multă măestrie”, în Binele public nr. 24, 24 ian. 1879; „o vervă nesecată şi prin jocul său natural ne face să mai uităm puţin exageraţiunea personajului”, N. X., în Românul, 26 oct. 1883); Efimiţa, 1880, 1882, 1887; Cetăţeanul turmentat, 1884–1888 („Un singur lucru auzeam imputându-se acestui stimabil cetăţean, abuzul ce face de sughiţul caracteristic al stărei în care se află şi care îl face să fie mai trivial decât 1-a închipuit autorul […] aşa cum este jucat, rolul acesta împrăştie atâta veselie […] încât mărturisesc că nu am fost izbit de inconvenientul de mai sus şi că chiar de mi s-ar fi părut ceva în felul acesta, nu mi-ar fi displăcut, atât de cu măestrie a ştiut Mateescu să-l învăluie în jocul său natural, sincer şi plin de nuanţe”, Ascanio, în Voinţa naţională nr. 110, 23 nov. 1884; „Era admirabil răposatul Mateescu în acest tip de beţiv care înfăţişează pe singurul om conştiincios din toată droaia de politicieni”, I. C. Bacalbaşa, în Lupta nr. 2404, 30 sept. 1894); Un catindat, 1885.
MAXIMILIAN, VELIMIR (1882–1959): Chiriac, 1906 („s-ar cere poate un Chiriac mai chipeş, mai viril […] dar ca joc […] a fost foarte bine”, E. D. Fagure, în Adevărul nr. 5911, 1 febr. 1906); Ipingescu, 1911.
MIHALESCU, ALEXANDRU (1883–1974): Brânzovenescu, 1908–1909,1912–1916 („Un Brânzovenescu de cel mai realist colorit”, E. D. Fagure, în Adevărul nr. 8041, 1 febr. 1912; „un Brânzovenescu de cea mai provincială extracţiune”, idem, nr. 8254, 4 sept. 1912); Victor (S.) , 1912–1917; Mache Razachescu, 1912–1913 („şi-a făcut un cap nostim şi i-a dat amănunte hazlii şi totodată veridice”, E. D. Fagure, în Adevărul nr. 8254, 3 sept. 1912; „nu atât de fantezist ca a lui Catopol, dar foarte uman, scoţând în relief şi comicitatea, şi tragicomicul acestui nenorocit de opt ori încornorat”, acelaşi, în Adevărul nr. 8256, 5 sept. 1912); Rică Venturiano, 1917.
MIHĂILESCU, ELEONORA (?–1931): Zoe, 1898, 1915–1916, 1918 („a avut un joc simplu, deşi rolul Zoei se poate preta şi la o interpretare mai complicată. Zoe e o femeie cu simţ politic”, Aureliu Weiss, în Lumina, 11 oct., 1918).
MOMULEANU, CONSTANTIN (1864–1923): Spiridon, 1897–1898 („cu temperament vioi şi exuberant”, „humorul năcăjitului Spiridon”, Enric Furtună, în Teatrul nr. 14, 27 ian. 1913); Ionescu (S. P.), 1897; Agamiţă Dandanache, 1898; Trahanache, 1913; Pampon, 1902.
NICULESCU, ION (1863–1917): primul interpret al rolurilor: Caţavencu, 1884–1889, 1892, 1895, 1898–1909, 1912–1917 („atât de intrigant, de arogant şi de îndrăzneţ, pe cât e de mişelnic şi de umilit după împrejurări. D-sa însă să aibă grije de a-şi modera intonările mai ales în discursul din actul al III-lea, căci altfel ajunge să strige prea tare”, Ascanio, în Voinţa naţională nr. 110, 23 nov. 1884; „A jucat cu un avânt, cu o amploare şi cu o conştiinţă deplină a nuanţelor, că parcă a înnoit lucrarea”, M. Dragomirescu, Dramaturgie română, Bucureşti, 1905, p. 129; „Nu se poate visa un Caţavencu mai bizantin, mai îndrăzneţ în pretenţii şi mai laş în apărare”, E. D. Fagure, în Adevărul nr. 8256, 5 sept. 1912; „escrocul-demagog care se încântă de propria lui frazeologie şi îşi acoperă pungăşia cu un lustru de bonomie cordială, menită să păcălească pe naivi”, V. Bumbeşti, Paul Gusty, Bucureşti, 1964, p. 197); Iordache, 1885; Chiriac, 1888–1890; Efimiţa, 1912 („creaţiile lui izbucnesc dinăuntru firii lui profund umoristice cu toată puterea de expansiune a temperamentului său”, Petre Locusteanu, în Flacăra nr. 27, 20 aprilie 1913).
NOTTARA, CONSTANTIN I. (1859–1935): primul interpret al rolurilor: Tipătescu, 1884–1888, 1892, 1895, 1898, 1901, 1904 („La început rece şi cam jenat, în actul al II-lea a fost bine de tot în scena cu Caţavencu, precum şi în scenele cu Zoe. Am dori să-l vedem mult mai vioi şi mai cu tragere de inimă în scenele cu neica Zaharia”, Ascanio, în Voinţa naţională nr. 110, 23 nov. 1884); Girimea, 1885; Ion, 1890, 1899, 1911–1912 („Ca parte de originalitate şi de observaţiune proprie este modul cum povesteşte el faptul găsirei lui Dumitru în pădure şi luarea lulelei. Vedeai că-ţi dă liniştea prostească şi seninătatea idioată a unui om care nu mai simte când spune aceasta fără nicio schimbare în figură şi sorbind cu poftă din laptele pe care Anca îi pusese înainte […] în text zice «fredonează un cântec haiducesc». D. Nottara a gândit că e mai propriu să fluiere şi într-adevăr acel fluierat te cutremură şi te face să simţi impresia unei păduri singuratice. În fine, scena de când îl apucă accesul de friguri şi până la sinucidere – executată independent de text – e o creaţiune originală minunată. Autorul zice să se trântească pe laviţă. D. Nottara ne dă pe nebunul şi mai adevărat când se trânteşte jos şi începe să tremure”, în România nr. 36, 16 febr. 1890; „Nottara apare la uşa cârciumei cu o mască înfiorătoare. Această apariţiune va rămâne în teatru legendară […]. Tot ce Nottara are ca bogăţie în notele vocii, ca contracţiuni dureroase în mască, ca expresiune şi tragedie în ochi au intrat rând pe rând în serviciul patimelor nebune ce săltau sau doborau pe Ion Nebunul. Partea extatică, partea bestială şi partea furioasă a rolului, atât de bine superpuse în Ion, au fost date de Nottara cu o siguranţă uimitoare », Gion, în Românul, 21 febr. 1890; „Accentuând mai mult nebunia personajului, l-a făcut mai dramatic şi mai teatral. Ion al d-sale n-are nicio notă tragicomică, e tragic de la început până la sfârşit”, L. Rebreanu, în Rampa nr. 270, 14 sept. 1912); Chiriac, 1880, 1882–1884, 1888 („un Chiriac prea elegant, prea lustruit, care nu semăna deloc a băiat de cherestigerie. Trebuie să se îmbrace mult mai simplu şi să-şi facă o altfel de pieptănătură”, N. X., în Românul, 26 oct. 1883).
O
OLĂREANU, ALEXANDRU (1863–1937): Un fecior (S. P.), 1886; Ion, 1905, 1908, 1912 („a produs o impresie zguduitoare înfăţişarea de nebun, îmbrăcămintea”, în Voinţa poporului nr. 49, 3 dec. 1905).
P
PACIUREA, VASILE (1871–1918): Agamiţă Dandanache, 1904 („reda cu deosebire bine numai momentele de aiureală şi zăpăceală ale personagiului, când uită şi nu ştie ce să spună”, M. Dragomirescu, Dramaturgie română, Bucureşti, 1905, p. 128–129); Un ipistat (D. C.), 1904, 1908.
PANU, ION (1843–?): primul interpret al rolurilor: Jupân Dumitrache, 1879, 1883–1884, 1888 („Aşa cum îl făcea d. Panu, Dimitrache ne părea un fel de berbant isteţ, căruia puţin îi pasă de imputările nevestei sale […]. Când însă Dimitrache intră cu sabia scoasă în actul al treilea, vedem mult zgomot, multă mişcare tragicomică, multă opintire spre a face pe public să râdă, dar nicio urmă de sentiment adevărat. […] Numai pe la sfârşitul actului al patrulea, d. Panu îşi intră în rol şi atunci însă e prea deştept spre a putea da istoriei cu legătoarea de gât destul efect”, I. Slavici, în Timpul nr. 17, 23 ian. 1879; „Dl. Panu are un accent ciudat care nu reproduce tipul bucureştean”, în Binele public nr. 24, 24 ian. 1879; „mai multă vervă, mai multă energie nu i-ar strica”, N. X., în Românul, 26 oct. 1883); Agamiţă Dandanache, 1884–1888 („Numai apariţiunea sa pe scenă-ţi dă ideea despre nemăsurata dobitocie înfumurată ce ascunde sub pălăria de paie”, Ascanio, în Voinţa naţională nr. 110, 23 nov. 1884; „Dandanache va număra printre cele mai bune creaţiuni ale lui Panu”, Gion, în Românul, 13 dec. 1885).
PELLA, MIRCEA (1878–?): Farfuridi, 1898; Pristanda, 1913; Caţavencu, 1918 („a încercat să modernizeze rolul. Trebuie să meargă până la capăt”, Aureliu Weiss, în Lumina, 11 oct. 1918; „A fost retoric şi bombastic şi incoerent şi destul de şiret, destul de îngâmfat şi destul de umilit”, A. Craioveanu, în Scena nr. 272, 11 oct. 1918); Iordache, 1902.
PETRESCU, AUREL (1882–?): Chiriac, 1903–1905 („a redat cu inteligenţă partea sufletească falsă, când acesta ameninţă cu sinuciderea şi a avut câteva intonaţii pline de efect”, M. Dragomirescu, Critică dramatică, Bucureşti, 1904, p. 326).
PETRESCU, CONSTANTIN (1846–1906): Chiriac, 1888–1889 („La început nu prea semăna a burghez că nu-şi schimbase dialectul după cum vroeşte Caragiali, dar încolo a fost bine”, Criticus, în Ţeara liberă nr. 6, 1 nov. 1889); Pristanda, 1889.
PETRESCU, ION (1851–1932): primul interpret al rolului Trahanache, 1884–1888, 1892, 1895, 1898–1909, 1911–1912, 1914, 1916, 1918 („înţelege, vorbeşte şi joacă măsurat şi cu mult natural. Chipul cum spune pe «aveţi puţintică răbdare» este mai cu osebire minunat, fiindcă de n-ar varia la fiecare moment intonarea şi intenţiunea, aceste cuvinte […] ar deveni de o monotonie neertată şi n-ar produce efectul pe care autorul 1-a ascuns în înţelesul lor”, Ascanio, în Voinţa naţională nr. 110, 23 nov. 1884; „e un naiv infatuat care se crede plin de inteligenţă diplomatică […]. Şi acest rol trebuie modernizat”, Aureliu Weiss, în Lumina, 11 oct. 1918; „tonurile tărăgănate, lente, cu care, între prostie şi versatilitate […] îşi construia personajele caragialeşti”, Ion Marin Sadoveanu, în Teatrul, 1963, p. 69; „punea atâta convingere şi atâta gravitate în rolul acestui patron solemn al potlogăriilor”, V. Bumbeşti, în vol. Paul Gusty, Bucureşti, 1964, p. 197; Jupân Dumitrache, 1891, 1898, 1901, 1903–1906, 1908, 1911–1918; Dragomir, 1906, 1908, 1911, 1913–1915 („ne-a prezentat umbra omului capabil să omoare o femeie, doborât de chinurile sufleteşti şi devenit aproape apatic în urma necontenitei lupte cu Anca”, Sextil Puşcariu, în Junimea literară nr. 6, 1911, p. 95; „Una vorbeşte Dragomir şi altceva îi apasă sufletul […]. Şi ceea ce se petrece înăuntrul lui e mai interesant decât ceea ce spune el”, E. D. Fagure, în Adevărul nr. 5 911, 1 febr. 1906; „Glasul său metalic, accentele adevărate ce-i izbucnesc din suflet, mişcarea coordonată a feţei în raport cu patima ce-l cuprinde […]”, C. I. Nottara, Amintiri, Bucureşti, 1960, p. 166; „De statură mijlocie, masiv, cu un cap rotund pe care se aprindeau, sub dogoarea unei puternice simţiri, doi ochi mari negri, Ion Petrescu era mult mai ajutat decât Nottara să se ascundă sub grimă […] de banalitatea chipului său […]. Ceea ce însă avea stăruitor expresiv, cu un timbru între puternică sonoritate şi deosebită mlădiere pe sentimentele de exprimat, era vocea pe care o mânuia cu o artă şi o abilitate unice”, I. M. Sadoveanu, în Teatrul nr. 5, mai 1963, p. 69).
PETRESCU, MARIA (1845–1917): Veta, 1888–1889 („Avea totdeauna succes fiindcă juca cu inimă. Instinctul dramatic o îndemna mai mult spre mume şi femei din popor”, Aristizza Romanescu, 30 de ani. Amintiri, Bucureşti, 1960, p. 6).
PETRESCU, THEODOR (?): Agamiţă Dandanache, 1895, 1898–1904 („rolul lui Dandanache putea fi dat altui artist mai mlădios din fire”, M. Dragomirescu, Critică dramatică, Bucureşti, 1904, p. 325).
POPESCU, ANA (1854 sau 1860–1912): prima interpretă a rolului Ziţa, 1879, 1882.
POPESCU, NAE I. (1855–1912): Agamiţă Dandanache, 1886; Jupân Dumitrache, 1888–1889 („Are o mască superbă pentru comedie: el uneşte expresiunea figurii cu o dicţiune clară şi cu un gest potrivit. Îi place firescul şi are oroare de exageraţii”, Rex, în Revista theatrelor nr. 9–10, 1898).
POPOVICI, MIHAIL (1865–?): Farfuridi, 1897, 1912–1914; Dragomir, 1898; Chiriac, 1912.
RADOVICI, CONSTANTIN (1877–1916): Dragomir, 1912 („a avut brutalitatea şi mizeria morală a cugetului chinuit al acestui ucigaş pe care muierea îl duce în ispită”, E. D. Fagure, în Adevărul nr. 8261, 10 sept. 1912; „Nimeni nu are atâta sobrietate în gesturi, în mimică, în voce ca dl. Radovici. Jocul d-sale e totdeauna stilizat, simplu, sincer. Cu o voce caldă şi comunicativă, cu un temperament impunător, cu o dicţiune clară şi firească […] Dragomir, în concepţia d-sale, a câştigat prin vigurozitate, a avut amănunte caracteristice şi o notă de realism cizelat”, L. Rebreanu, în Rampa nr. 268, 12 sept. 1912).
RĂDULESCU-MARIU, ALEXANDRU (?–1908): Cetăţeanul turmentat, 1897 („în toate era scânteietor de vervă şi inteligenţă. Avea mult spirit de improvizare”, Aglae Pruteanu, Amintiri din teatru, Iaşi, f.a., p. 65).
ROMANESCU, ARISTIZZA (1854–1918): prima interpretă a rolurilor: Spiridon, 1879,1882–1885 („se ştie că rolul cere perucă vulvoi, costum murdar, cizme ca vai de lume, şorţ verde etc.”, Aristizza Romanescu, 30 de ani. Amintiri, Bucureşti, 1960, p. 60); Fifina (S.), 1883; Zoe, 1884, 1891, 1911 („cu o volubilitate drăcească înfăţişam pe Coana Joiţica”, ibidem, p. 59; „Duioasă, pasionată, vioaie, când blândă şi rugătoare, când încruntată şi ameninţătoare, d-ei a ridicat pe biata Zoe pe un adevărat piedestal de pe care părea că domină, după cum i se şi cădea, pe toţi ceilalţi cari se mişcau în dorul sau pe vrerea ei împrejur”, Ascanio, în Voinţa naţională nr. 110, 23 nov. 1884); Anca, 1890 („Jocul, figura şi mai cu seamă privirea şi surâsul au de toate întrânsele şi pe deasupra ceva enigmatic, ceva hieratic […]. E de toate în jocul artistei şi, cu ştiinţă sau fără ştiinţă, dar minunat de potrivit pentru rol, d-na Romanescu este moale în ură şi este tare şi energică tocmai în răspunsurile unde te aştepţi la cuvântarea ordinară”, Gion, în Românul, 21 febr. 1890); Veta, 1911.
S
SANTA, NELLY(?): Fifina (S.), 1912–1917.
SARANDI, FROSA (1840–1904): prima interpretă a rolului Mița Baston, 1885.
SOREANU, NICOLAE (1873–1950): Farfuridi, 1894 („a jucat […] cu o vervă îndrăcită. Punea atâta căldură şi atâta natural în tot ce spunea”, I. C. Bacalbaşa, în Lupta nr. 2404, 30 sept. 1894): Popescu (S. P,), 1898; Pristanda, 1898–1909, 1912–1916 („a fost superior jocului său de acum un an, dar cu o mică restricţie: nu a învăţat cum să intoneze deosebitele replice scurte, care încep cu «curat». Într-aceasta ar putea să înveţe ceva de la Ipingescu d-lui Brezeanu care ştie să accentueze şi să rotunjească finalele”, M. Dragomirescu, Dramaturgie română, Bucureşti, 1905, p. 130; „un Pristanda pe cât de înveselitor, pe atâta de mişcător”, Emil D. Fagure, în Adevărul nr. 8041, 1 februarie 1912; „cel mai preţios amestec de pehlivănie şi mizerie”, E. D. Fagure, în Adevărul nr. 8256, 5 sept. 1912; „nu făcea […] un personaj de comedie bufă, ci un prototip al ipistatului abuziv şi servil”, V. Bumbeşti, în vol. Paul Gusty, Bucureşti, 1964, p. 197); Jupân Dumitrache, 1898; Rică Venturiano, 1906, 1908, 1912–1916, 1918 („a dat o notă mai puţin fantezistă şi barocă personagiului, dar poate, tocmai pentru aceasta, mai aproape de adevăr”, E. D. Fagure, în Adevărul nr. 5911, 1 febr. 1906); Un ipistat (D. C.), 1899; Girimea, 1908; („Potrivit de statură, sprinten, o faţă rotundă ale cărei muşchi se pun în mişcare la cea mai slabă schimbare sufletească dând o înfăţişare surprinzător de neaşteptată măştii, o faţă care la cel mai uşor zâmbet se luminează deodată ca un glob electric, nişte ochi ciudaţi care răsfrâng atât de puternic lumina că par de două ori mai mari decât sunt – acesta-i Soreanu”, Emil Gârleanu, în Scena nr. 8–10, ianuarie 1911; „Soreanu e comedianul de un rar instinct care lasă deoparte tradiţia, gestul transmis, artificialul, spre a da de la un capăt la celălalt al oricăruia din personajele pe care le interpretează, mişcarea liberă a dibăciei vioaie, spontane şi variate […]. Una din marile însuşiri ale lui Soreanu e arta de a asculta în scenă”, Ion Dragu, în Revista critică nr. 14, 4 ianuarie 1919).
STĂNESCU-PAPA, ION (1873-1926): Trahanache, 1907–1908, 1912; Jupân Dumitrache, 1916–1918.
TĂNĂSESCU, ION (1838–1901): Trahanache, 1886, 1889, 1893 („de câte ori e vorba să rostească clişeul banal al lui Zaharia «aveţi puţintică răbdare» […] 1-a rostit în tot cursul piesei pe aceeaşi gamă. Eu găsesc această […] interpretare mai naturală”, G. D. Pencioiu, în Revista olteană nr. 9, dec. 1889, p. 360); Ipingescu, 1888–1889 („caracteriza cu o naturaleţe neobişnuită contemporanilor săi, cu un umor care cucerea publicul […] fără exagerări, cu o mască fără strâmbături, cu intonaţii de o rară justeţe şi comicul lui reieşea nesilit”, I. Livescu, Amintiri şi scrieri despre teatru, Bucureşti, 1967, p. 45).
TEODORESCU, MIA (1870–1929): Zoe, 1912 („femeia vanitoasă care e-n stare, învingând orice piedici, să-şi pună planul în aplicare”, în Liberalul nr. 163, 5 febr. 1912); Anca, 1912; Veta, 1916–1918.
TONEANU, VASILE (1869–1933): Farfuridi, 1895, 1908–1909, 1912–1918 („Farfuridi al lui Toneanu este Cleonele prezentului nostru, în deosebire de acela al lui Catopol care era tipul inconştient al bombasticismului”, E. D. Fagure, în Adevărul nr. 8256, 5 sept. 1912; „un Farfuridi de un pitoresc adorabil”, idem, nr. 8041, 1 febr. 1912; „un Farfuridi admirabil adaptat prezentului”, idem, nr. 8255, 4 sept. 1912); Pristanda, 1898; Iordache, 1899, 1904, 1908, 1912–1913 („singurul care îşi îngăduia să şarjeze puţin”, V. Bumbeşti, în vol. Paul Gusty, Bucureşti, 1964, p. 1918).
Ț
ŢANCOVICI-COSMIN, M. (1885–1946): Ulis Furtunescu (S.), 1912–1913.
V
VELLESCU, PETRU (1847–1904): Tipătescu, 1888 („fără viaţă şi fără vioiciunea pe care Nottara o dădea acestui rol”, Emil, în Drepturile omului nr. 52, 7 nov. 1888).
VERNESCU-VÂLCEA, CONSTANTIN (1865–1946): Jupân Dumitrache, 1910, 1912, 1914–1915, 1918 („un Jupân Dumitrache violent, credul şi mai ales vădit amărât când povesteşte lui Ipingescu manoperile moftangiului de la Iunion”, G. Topârceanu, în Viaţa românească, vol. XXVII, 1912, p. 125; „Când Jupânul povesteşte aventura de la Iunion cu bagabontu, scena încetează numaidecât de a mai fi o scenă”, E. Furtună, în Teatrul nr. 16, 10 febr. 1913); Pampon, 1912 („o fină nuanţare şi o sobrietate desăvârşită”, C. Alexandrescu, în Teatrul nr. 3, 4 nov. 1912); Cetăţeanul turmentat, 1914–1915, 1918; Leonida, 1916.
VOICULESCU, MARIOARA (1885–1976): Anca, 1906, 1908 („şi-a dat multă silinţă”, E. D. Fagure, în Adevărul nr. 5911, 1 febr. 1906); Începem, 1909.
W
WELLNER (NOTTARA, MATEESCU, HASNAŞ), AMELIA (1860?–1925): Ziţa, 1879, 1882–1884, 1888; Zoe, 1884–1888 („Aş dori ca în multe locuri /…/ să vorbească mai iute şi mai vaporos nu doar pentru că creatoarea rolului făcea astfel, ci pentru că situaţiunile în cari se află d-na Joiţica o cer cu putere”, Gion, în Românul, 13 dec. 1885); Didina Mazu, 1885.
Z
ZIMNICEANU, ECATERINA (1882–?): O mască (D. C.), 1904; Spiridon, 1908.
[1]Comediile dlui Caragiale, în Convorbiri literare nr. 6, 1 septembrie 1885.
[2]Despre Caragiale, în Teatrul nr. 2, august 1914, p. 19.
[3] Victor Eftimiu, O nouă interpretare a lui Caragiale, în Vremea nr. 508, 10 octombrie 1937, p. 11.
[4] Pentru fiecare actor inclus în dicţionar, sunt menţionate: personajele caragialiene (fiind cunoscute, nu s-a mai indicat titlul piesei decât uneori, cu iniţiale: O soacră – S.; O scrisoare pierdută – S. P.; D-ale carnavalului – D. C.), anii când au fost interpretate, opiniile critice cu sursa lor bibliografică.
2012 – ANUL CARAGIALE: „La începuturile spectacologiei caragialiene” si „Dicţionar critic (1879–1918)” de Ion Cazaban
„Şcoala de comedie caragialiană” – cum a fost denumită – se afirmă şi capătă evidenţă la sfârşitul secolului XIX şi în primele decenii ale secolului următor, ca o realitate inconfundabilă a teatrului românesc, constituită prin desăvârşirea continuă, în practica scenică, a sfaturilor de autor şi regizor ale lui Caragiale. De la relevarea meritelor unor străluciţi comedieni, se ajunge la acest superlativ critic, la acest calificativ istoric, nu o dată întâlnit, prin care sunt sintetizate reuşite interpretative exemplare, dobândite într-un moment de accentuată atenţie pentru stil şi pentru coeziunea jocului actoricesc. Uneori, însă, cei care au scris despre remarcabila „şcoală de comedie caragialiană”, au trecut uşor peste diferenţe şi contradicţii, pentru a acredita o calitate interpretativă invariabilă, de la primele montări. Dar imaginea concretă a personajelor nu fusese mereu aceeaşi. Fizionomia interpretului şi constituţia sa fizică au fost implicate în modul de concepere şi de reprezentare deloc stereotip (la acesta ne gândim, nu la limitele profesionale sau la fluctuaţiile observate de la un spectacol la altul). Este suficient să vedem fotografiile lui Ion Panu, Iancu Petrescu şi Nicolae Hagiescu, şi vom presimţi existenţa scenică a trei jupâni Dumitrache deosebiţi. De la început, imaginea teatrală în care au fost cunoscute de public piesele lui Caragiale nu este una monotonă. Când jucau acelaşi rol, diferiţi actori ai „vechii generaţii” nu-l jucau la fel – o spun cronicarii. Jocul şarjat, însă, este privit de obicei ca o schematizare convenţională, greu de acceptat într-o perioadă când, în teatru, se caută omenescul „cu miile sale de nuanţe”, cum scria Eminescu. Totodată, nu se poate uita ceea ce particulariza, atunci, montarea pieselor lui Caragiale: repetiţiile puţine, reprezentaţiile rare, cu consecinţe – fără îndoială – pentru împlinirea interpretării scenice. Chiar în aceste condiţii, nu vom ignora maturizarea profesională a actorilor care le-au jucat (unii, câteva decenii), nici modificările de mentalitate şi cultură teatrală, dintr-un lung răstimp. Nu vom omite, deci, evoluţia firească, până când interpretarea poate să atingă prestigiul memorabil de „model”.
„Şcoala de comedie caragialiană” este rezultatul unor fermenţi conceptuali, vizibili în jocul actorilor, cu aspecte şi izbutiri scenice care se deosebesc de la premierele în plină preocupare naturalistă a anilor ’80 (secolul XIX), la spectacolele de „mască” sau de compoziţie psihologică de peste două decenii. După ce fusese urmărită înfăţişarea exterioară, cu tot ce evoca ea şi spunea publicului, privirea interpreţilor – ca şi a cronicarilor – este atrasă de viaţa interioară a personajelor caragialiene. Apare, în general, mai clar interesul pentru motivarea fiziologică şi psihologică a fiecărui comportament scenic. Iar atunci când Titu Maiorescu menţionează că personajele lui Caragiale nu reproduc doar „tipurile din viaţa noastră socială”, ci „le dezvoltă cu semnele lor caracteristice, cu deprinderile lor, cu expresiile lor, cu tot aparatul înfăţişării lor în situaţiile anume alese de autor”[1], criticul nu se referă oare şi la elementele primordiale de interpretare realistă, din acea vreme, inclusiv la „regia” conţinută în text şi respectată sub îndrumarea dramaturgului? „Semnele caracteristice” – termenul folosit de Maiorescu – ar corecta chiar impresia de transpunere naturalistă pe care o dau unele cronici: în spectacol nu este „ca în viaţă”, ci se află „semnele” ei convenţionale.
În primele decenii ale secolului XX, psihologiei personajelor lui Caragiale li se caută determinarea socio-istorică: piesele sunt considerate comedii de moravuri. Dar tot atunci, sub influenţa noilor orientări estetice, unele personaje încep să capete un înţeles larg, să fie socotite simboluri ale unei stări sociale şi morale. Afirmaţiile de mai târziu ale unor regizori ca Vasile Enescu şi Sică Alexandrescu sau ale unor scriitori ca Victor Eftimiu şi Dem. Theodorescu, privitor la un mod consacrat de interpretare a comediilor caragialiene, se referă, de fapt, la cel cunoscut de ei la Naţionalul bucureştean, desăvârşit după stagiunea 1905–1906 şi care atinge perfecţiunea în momentul festiv 1912.
La un examen retrospectiv, I. C. Bacalbaşa arăta că, în câteva decenii, piesele lui Caragiale „au stabilit […] o tradiţie de interpretare”[2], definită atunci prin comicul jucat cu seriozitate, după preferinţa dramaturgului, respectată de regizorii săi, C. I. Nottara sau Paul Gusty. O seriozitate care, prin contrast, propulsa efectul comic, şi totodată indica un substrat posibil. (Să fi fost acel „element mai adânc şi mai serios”, semnalat de Titu Maiorescu?). De câte ori se va pune problema stilului scenic adecvat repertoriului caragialian – în perioada interbelică şi în cea contemporană – se va invoca existenţa unui „model” de interpretare. După exemplul Mariei Ciucurescu, vor fi amintiţi celor tineri actorii din vechea generaţie, care „credeau în personajul întruchipat, îl luau în serios, se confundau cu el şi ne cucereau prin fidelitatea lor”.[3]
Aşa cum apar din mărturiile de creaţie sau din comentariile cronicarilor, exigenţele formulate în perioada de început impuneau câteva calităţi necesare interpretării dramaturgiei lui Caragiale:
– „naturalul” jocului comic, preţuit pentru expresivitatea referinţelor cu adresă satirică la realitatea social-politică autohtonă;
– „adevărul”, uneori socotit „pitoresc”, al personajelor realizate de actori;
– „verva” care animă comportarea scenică (simulată însă, câteodată, prin „antren”, „tempo” formal sau „volubilitate”).
Sunt exigenţe asumate şi rezolvate, totuşi, deosebit de interpreţi pe parcursul celor patru decenii ale acestei perioade, în funcţie de modul de a gândi teatrul şi de dezvoltarea lor profesională (unii dintre ei jucând timp îndelungat acelaşi rol, sunt lesne de prevăzut modificările aduse de trecerea anilor).
„Modelul” interpretativ a fost, deci, un proces de durată, în care Caragiale intervenise, la rândul său, modelator. Încă după moartea primilor interpreţi – Iulian, Mateescu, Panu, Ana Dănescu – Caragiale menţiona că o nouă distribuţie presupune „o fundamentală punere în scenă, iar nu […] improvizări şi înjghebări pripite”. Montarea din 1898, urmărită de Caragiale, se remarcă prin „partea sa originală”, după cele scrise de Claymoor. Caragiale constată schimbarea publicului în acea vreme şi, ca un veritabil om de teatru, caută soluţii adecvate. Şi în aceste noi distribuţii, se vor face apoi înlocuiri sau mutări de la un rol la altul: V. Toneanu trece de la Pristanda la Farfuridi, N. Soreanu – de la Farfuridi la Pristanda, iar jocul de referinţă al Mariei Ciucurescu, în Zoe, apare abia în toamna anului 1905, la vârsta unei recunoscute experienţe actoriceşti. O anumită preferinţă artistică şi un gust predominant în epocă vor face ca tradiţia spectacolului caragialian să fie fixată într-un „model” interpretativ, deşi existenţa lui era una evolutivă. Cronicarii de mai târziu vor înregistra diferenţele determinate de schimbarea distribuţiei, dar se raportează la o imagine scenică preferată exclusiv, din trecut. Dincolo de preferinţa rigidă, de receptivitatea de obicei restrânsă, stiluri de joc controversate atunci nu rămân totuşi singulare şi izolate, ci vor afla continuatori, vor deveni şi ele o tradiţie posibilă pentru piesele lui Caragiale, în conştiinţa unor momente ulterioare ale teatrului nostru.
Prezentăm, în succesiune alfabetică, o selecţie de fişe de creaţie ale actorilor care au dat viaţă scenică personajelor lui Caragiale, într-o perioadă de cristalizare a „modelului de interpretare” şi a primelor preocupări spectacologice privind textele sale dramatice. O trăsătură comună a actorilor cuprinşi în acest dicţionar: cu toţii au fost contemporani cu dramaturgul, i-au urmat sfaturile artistice, le-au cunoscut direct sau indirect, au realizat rolurile raportându-le întocmai sau cu unele abateri la „modelul” oferit de autor. Cei incluşi în dicţionar sunt interpreţii premierelor absolute bucureştene, dar şi de la primele reprezentaţii ieşene şi craiovene, continuatorii, necesarele „verigi de legătură” între creaţii actoriceşti memorabile, de răsunet public, apariţiile deloc lipsite de interes pentru biografia actorului sau pentru „biografia scenică” a rolului[4]. De câte ori a fost posibil, s-au extras – din cronici, din diverse articole, din volume de memorii – opinii edificatoare (fără a se evita contradicţiile), dovedind receptivitatea criticii teatrale. Sunt aprecieri care demonstrează criterii active sau idei preconcepute, inerţii de oricând şi oriunde, dar şi posibilităţi de sesizare a unor elemente revelatoare ale imaginii actoriceşti.
Dicţionar critic (1879–1918)
A
ACHILLE, G.(EORGESCU) (1873–1919): Trahanache, 1897–1898, 1904, 1912–1916 („aş fi vrut să vorbească uneori mai tacticos”, M. Dragomirescu, Critică dramatică, Bucureşti, 1904, p. 324; „se cam repezea şi intona rău”, acelaşi, Dramaturgie română, Bucureşti, 1905, p. 128); Pampon, 1899, 1904, 1908, 1912–1913; Jupân Dumitrache, 1914–1915 („un actor onorabil, dar fără niciun haz”, V. Bumbeşti, Paul Gusty, Bucureşti, 1964, p. 78).
ALEXANDRESCU, ALEXANDRINA (1857–1919): Începem, 1909; Efimiţa, 1913.
ALEXANDRESCU, P. S. (?–1924); Pampon, 1885; Un ipistat (D. C.), 1902.
ALMĂGEANU (CUZINSCHI), VERONA (1863–1931): Zoe, 1897–1898, 1912; Anca, 1912.
ANESTIN, ION (1847–1919): Cetăţeanul turmentat, 1886, 1889, 1892–1893, 1903, 1906, 1908, 1912 („nu era numai beţivul cu sughiţuri şi apropouri hilariante, dar şi o biată făptură bătută de toate vânturile, zgâlţâită de toate canaliile, un votant anonim cu ochii pierduţi în căutarea celui pentru care va vota, un personagiu dezarticulat prin nehotărâre, absent, halucinant, un somnambul, împins până la simbol”, V. Eftimiu, în Vremea nr. 508, 10 oct. 1937); Spiridon, 1889; Jupân Dumitrache, 1894 („nu era în largul său în Titircă; d-sa apăsa pe cuvintele schimonosite pentru a le scoate în relief, ceea ce este o greşeală. Rolul acesta cere să fie jucat cât se poate de natural”, I. C. Bacalbaşa, în Lupta nr. 2392, 16 sept. 1894); Leonida, 1907, 1912–1913.
ANESTIN, MARIA (1848–1924): Zoe, 1884–1886, 1889.
ANTONESCU, MARIA (?): Iulia (S.), 1912–1913; Anca, 1913.
ARCELEANU, MIHAI (1845?–1904): Jupân Dumitrache, 1882–1898 („Căutătura, gesturile, mişcările şi apucăturile au făcut din dl. Arceleanu […] un interpret perfect al rolului”, Morna, în Liberalul nr. 259, 1 dec. 1885); Trahanache, 1884, 1886–1888, 1891, 1894–1895, 1897–1898 („Juca comici bătrâni. Tipurile lui […] erau atât de real redate, atât de bine prinse după natură […]. În piesele lui Caragiale era admirabil”, Aglae Pruteanu, Amintiri din teatru, Iaşi, f.a., p. 56), Leonida, 1891, 1894, 1905.
ARMĂŞESCU, ION (?–1931): Caţavencu, 1894; Rică Venturiano, 1899.
ATHANASESCU, AUREL (1885–1966): Chiriac, 1908, 1912–1916; Girimea, 1912–1913 („acel pitoresc al frizerului de mahala care n-a dispărut nici azi”, E. D. Fagure, în Adevărul nr. 8254, 3 sept. 1012; „coloritul, atitudinea şi speţa Don Juanului de mahala”, acelaşi, în Adevărul, nr. 8256, 5 sept. 1912); Tipătescu, 1918.
B
BĂLĂNESCU, COSTACHE (?–1888): Agamiţă Dandanache, 1884; Un ipistat, 1885 („era un tip de comic pururea vesel, care te făcea să râzi chiar când nu făcea nimic, numai privind la capul lui neastâmpărat, la ochii lui şireţi şi la vecinicul surâs”, D. C. Ollănescu, Teatrul la români, în Analele Academiei Române, T. XX, 1897–1898, p. 325; „Corpul său, mai ales în ultimii ani, din cale afară de gros, figura sa mare cât o lună plină, mimica feţei sale de o expresie rară, contribuia mai cu seamă la succesul creaţiilor sale”, N. A. Bogdan, în Arhiva nr. 6, iunie 1905).
BÂRSAN (BRAŞOVEANU), OLIMPIA (1887–1935): Anca, 1906, 1911–1915 (redă „toată energia ascunsă în sufletul acestei femei neobişnuite”, Sextil Puşcariu, în Junimea literară nr. 6, 1911, p. 96; „a pus multă inteligenţă, a respectat indicaţiile, a avut amănunte frumoase, dar i-a lipsit ceea ce a lipsit, fără excepţie, tuturor artistelor care au jucat până astăzi pe Anca: sufletul ţărănesc care nu poate fi exteriorizat nici prin declamaţiune, nici prin atitudini meşteşugite”, E. D. Fagure, în Adevărul nr. 8261, 10 sept. 1912; „În rolul Ancăi, foarte multiplu şi compus din neaşteptări disproporţionate cu puterile femeieşti din teatrul nostru actual, nu ne putem împiedica de a felicita-o pentru voinţa şi studiul amănunţit al personajului său”, T. Arghezi, în Viaţa românească nr. 10, oct. 1912.
BÂRSAN, ZAHARIA (1878–1948): Ion, 1906–1907, 1911 („înfăţişarea e nespus de trudită. Un trup slab, îmbătrânit, aplecat înainte în cămaşa lungă, deschide încet uşa, fricos, tremurând parcă din genunchi intră în casă, unde e Anca. Un fior de groază îţi trimite deja arătarea lui. Dar când începe să vorbească – glasul acela stins, amărât, moale, câteodată ca al unui copil fricos – ca suliţi reci îţi pătrund în inimă. Cere aşa de curios, aşa de «nebuneşte» să zic – dar un nebun liniştit – să-i dea ceva de mâncare. Ochii rătăciţi ai lui Ion nu ştiu unde să privească – el începe îndată să mănânce. Povestea lui cum a scăpat de la ocne e clasică şi în scrisul d-lui Caragiale şi în predarea lui Bârsan […]. Cu mâinile slabe imită salturile veveriţei, iar când o vede pe aceasta, privirile lui Ion strălucesc parcă s-ar aprinde – ai convingerea că într-adevăr Ion vede şi acum ochii veveriţei. Când îi spune lui Dragomir povestea din ocne […] a fost o duioşie atât de mare […]. O singură dată în Ion nebunul a putut recunoaşte oricine pe dl. Z. Bârsan din Greva ferarilor, când Anca îi spune, arătându-i pe Dragomir: El e ucigaşul! Atunci glasul adânc, puternic şi înfiorător al nebunului se aude şi el se năpusteşte asupra lui Dragomir”, Ion Agârbiceanu apud. Z. Bârsan, Impresii de teatru din Ardeal, Arad, 1908, p. 141).
BELCOT, CASIMIR (1885–1917): Agamiţă Dandanache, 1908–1909, 1911–1916 („capătă tot mai mult ştampila politicianismului levantin”, E. D. Fagure, în Adevărul nr. 8256, 5 sept. 1912; „cu pantalonii lui vărgaţi şi cu lavaliera electorală, zăpăcit şi nesuferit de indiscret”, Kir., în Rampa nr. 775, 29 mai 1920); Un tânăr (monologul 1 aprilie, 1912 „[…] meşteşugul cu care a evidenţiat toată tragicomedia aceasta simplă şi mişcătoare”, L. Rebreanu, în Rampa nr. 268, 12 sept. 1912); Ipingescu, 1917.
BERLESCU (GRAND), ANA (?): Veta, 1894 („a fost bine în Veta, fără a putea fi comparată cu răposata Dăneasca”, I. C. Bacalbaşa, în Lupta nr. 2392, 16 sept. 1894).
BOBESCU, ARON (1846–1919): Girimea, 1885; Tipătescu, 1886.
BOLDESCU, VASILE (1880–1932): Efimiţa, 1912, 1914; Agamiţă Dandanache, 1912, 1914, 1918; Un chelner (D. C.), 1902; Mache Razachescu, 1912.
BOTEZ, ELENA (?–1921): Spiridon, 1882–1883.
BREZEANU, ION (1868–1940): Ipingescu, 1890, 1898–1899, 1901, 1903–1906, 1908, 1912–1916; Pristanda, 1895; Cetăţeanul turmentat, 1898–1909, 1912–1918 („chiar când are un rol cum este Cetăţeanul turmentat, în care frazele de efect abundă, el nu caută ca prin intonaţii exagerate să mărească efectul, ci, dimpotrivă, el le lasă tot farmecul lor printr-o debitare din cele mai simple. Este mai sobru în jocul său decât chiar Iulian”, I. C. Bacalbaşa, în Adevărul nr. 3336, 31 oct. 1898; „Din acel respingător alcoolic, Brezeanu face o nesămuit de interesantă întrupare. Are acest Cetăţean turmentat atâta dulceaţă în ochi şi pe buze, atâta măsură în mişcări, atâta onestitate şi mansuetudine în suflet, încât încetează a mai fi un tip real înjosit; el se ridică sus şi ia proporţiile largi şi demne ale unui [tip] abstract: simbolul unui popor întreg”, I. L. Caragiale, în Calendarul Moftului român, 1902; „Cetăţeanul turmentat al lui Brezeanu e mai exploziv ca oricând: totul musează în verva sa”, E. D. Fagure, în Adevărul nr. 8041, 1 febr. 1912; „[…] jucându-se parcă pe sine, era natural, nesilit, am îndrăzni să spunem înduioşător”, V. Bumbești, în vol. Paul Gusty, Bucureşti, 1964, p. 197; „Cetăţeanul turmentat din Scrisoarea pierdută şi cu Ipingescu ipistatul din Noaptea furtunoasă au acelaşi fum de hebrietate, dar ce deosebire în unul de altul […]: cel dintâi e predominat de o vivacitate excesivă, pe când celălalt e aproape sinistru în evoluţiunea lui poliţistă; cel dintâi are râsul sincer şi comunicativ, celălalt împrăştie scrâjnetul şi rânjetul”, C. I. Nottara, Amintiri, Bucureşti, 1960, p. 99); Un catindat, 1899, 1904, 1908, 1912–1913 („catindatul acesta e jovial şi naiv, simpatic şi cald”, L. Rebreanu, în Rampa nr. 262, 5 sept. 1912); Ion, 1906, 1908, 1912–1915 („Foarte simplu şi emoţionant la intrarea sa în scenă, frumos în naraţiunea imaginei cu veveriţa”, uneori are „o notă prea teatrală”, E. D. Fagure, în Adevărul nr. 5911, 1 febr. 1906; „Privirea lui rătăcită, dezordinea minţii lui, halucinaţiile, luciditatea lui îmbibată de superstiţii, toate sunt redate cu o naturaleţe care te înlemneşte”, M. Gheorghiu, în Rampa nr. 269, 13 sept. 1912); Leonida, 1912.
BREZEANU, LUCREŢIA (1880–1935): Spiridon, 1898–1899, 1901, 1903–1906, 1912–1915; Didina Mazu, 1899, 1908, 1912–1913 („plină de temperament”, E. D. Fagure, în Adevărul nr. 8256, 5 sept. 1912).
BULFINSKY, ROMALD (1878–1953): Începem, 1909; Tipătescu, 1912; Dragomir, 1912.
C
CALMUSCHI, CONSTANTIN (1888–1953): Spiridon, 1912, 1914–1915, 1918; Brânzovenescu, 1912, 1914, 1918; Un catindat, 1902, 1912.
CARUSSY, GEORGE D. (?): Brânzovenescu, 1898–1907 („Paloarea bolnăvicioasă este, probabil, invenţia d-sale şi completează în mod fericit creaţiunea autorului”, M. Dragomirescu, Critică dramatică, Bucureşti, 1904, p. 324–325).
CASTRIŞ, DIDINA (1877–?): Efimiţa, 1916; Veta, 1918.
CATOPOL, ALEXANDRU (1860–1935), primul interpret al rolurilor: Farfuridi, 1884–1888, 1892, 1898–1908 („când şi-a pronunţat discursul, trebuia să se vază că imbecilitatea lui momentană era mai mult un efect al emoţiunii. Câteva însă din accentele prin care îşi manifestă existenţa lui de cetăţean care ţine grozav la opiniile sale, au fost admirabil redate”, M. Dragomirescu, Critică dramatică, Bucureşti, 1904, p. 324); Mache Razachescu, 1885, 1899, 1904, 1908; Rică Venturiano, 1890, 1898–1899, 1901 („în vervă, dar cam exagerat”, Adevărul nr. 3330, 28 oct. 1898).
CIPRIAN, G. (1863–1968): Popescu (S. P.), 1912; Un ipistat, 1912–1913.
CIUCURESCU, EUGENIA (1880–1942): Ziţa, 1906, 1908, 1912–1918 („surprinzătoare […] vervă”, E. D. Fagure, în Adevărul nr. 5911, 1 febr. 1906).
CIUCURESCU, MARIA (1866–1939): Un vânzător de ziare (S. P.), 1884; Zoe, 1905–1906, 1908, 1912–1914, 1916–1917 („E tipul unei femei din «elita» provinciei, acum douăzeci de ani, care luptă din răsputeri cu o împrejurare dramatică […]. Nimic gol, artificial, rece; toată disperarea nenorocitei femei care luptă spre a scăpa cu obraz curat, palpita în carne şi sânge, sub accentele acele virulente, calde şi pătrunzătoare”, E. D. Fagure, în Adevărul nr. 5860, 8 dec. 1905; „e desigur cea mai puţin factice madam Trahanache: d-sa intră cu trup şi suflet în rolul energicei coana Zoiţica”, E. D. Fagure, în Adevărul nr. 8041, 1 febr. 1912); Ziţa, 1888–1890; Veta, 1898, 1901, 1904–1906, 1908, 1912–1916 („justeţea cu care a jucat actele din urmă: indignarea în contra Ziţei («Tu mi le faci toate!»), precum şi caracteristica linişte cu care întâmpină pe Titircă şi Ipingescu care veneau cu săbiile scoase”, M. Dragomirescu, Critică dramatică, Bucureşti, 1904, p. 326; „purtându-se ca o femeie din lumea ei, fără adaosuri de mahalagism, cu elanuri şi melancolii reale, făcea din biata nevastă a lui Jupân Dumitrache o fiinţă adevărată care ofta, cânta, suferea şi se bucura sincer, prea puţin preocupată de ilaritatea pe care ar stârni-o în sală”, V. Eftimiu, în Vremea nr. 508, 10 oct. 1937; „când ofta şi plângea Maria Ciucurescu sub povara iubirii şi bănuielilor care tulburau inima Coanei Veta, nu vedeam pe actriţa cu şiretlic comic care ştie şi administrează efectele, ci eroina unei drame sincere”, Dem. Theodorescu, în Almanahul teatrului românesc, 1943, p. 47); Efimiţa, (?); Miţa Baston, 1899, 1908, 1912–1913; Didina Mazu, 1904 („umorul ei e specific românesc, în culoare, tonalitate, calitate […]. Umorul acesta cunoaşte volubilitatea, ca şi reveria, are hohote de râs, precum are şi lacrămi adevărate”, L. Rebreanu, în România nr. 108, 24 febr. 1924).
CIUCURETTE, P.(ETRESCU), NICOLAE (1878–1926): Agamiţă Dandanache, 1905–1907.
CÂRJĂ, GHEORGHE AL. (1860–1929): Ipingescu, 1897; Ion, 1891, 1898, 1912 („zguduitor până la lacrimi”, C. Alexandrescu, în Teatrul nr. 2, 28 oct. 1912).
COMĂNEANU, REMUS (1888–1963): Efimiţa, 1912; Ionescu (S. P.), 1912.
CONDURATO, ZOE (1874–1937): Ziţa, 1912; Miţa Baston, 1912.
CONSTANTINESCU, DIMITRIE (?): Tipătescu, 1884, 1894, 1897–1898; Chiriac, 1897–1898.
CREŢU D.(EMETRESCU), I. (1844–1917): Rică Venturiano, 1889 („i se nemeresc mult mai bine roluri ca Rică Ventureanu, şi dacă ar fi variat mai mult dicţiunea ar fi reuşit mai bine. Dar Caragiali zice, mi se pare, «Vocea Patriotului Naţionale», iar nu «Voinţa Naţionalului Liberal», de ce această schimonosire a textului autorului?”, Criticus, Ţeara liberă nr. 6, 1 nov. 1889); Efimiţa, 1907, 1912–1913; Agamiţă Dandanache, 1912.
CUZINSCHI, VLAD (1869–1935): Spiridon, 1893–1894 („Se răsfrângea multă durere omenească în acest Spiridon, bătut când doarme, bătut când e treaz, idioţit de idioţi sau stăpâni”, în Evenimentul nr. 228, 10 nov. 1893); Ipingescu, 1912; Agamiţă Dandanache, 1897; Cetăţeanul turmentat, 1912.
D
DAMIRA, I. C. (ILIE CAPBUN) (1884–1941): Caţavencu, 1914.
DĂNESCU, ANA (1852–1891): prima interpretă a rolului Veta, 1879, 1882–1884, 1886, 1888–1890 („a fost mai presus de toate aşteptările şi a creat aşa-zicând rolul Vetei”, I. Slavici, în Timpul nr. 17, 23 ian. 1879; „are din când în când nişte intonaţii atât de juste, atât de hazlii încât publicul […] nu se poate opri d-a râde cu hohot”, N. X., în Românul, 26 oct. 1883).
DEMETRESCU, AL. DAN (1870–1948): Caţavencu, 1912; Un tânăr (monologul 1 aprilie), 1912.
DEMETRESCU, RADU N. (?–1929): Leonida, 1912, 1914; Trahanache, 1912, 1914, 1918 („simpatic şi bonhomme”, C. Alexandrescu, în Teatrul nr. 3–4, nov. 1912).
DEMETRIADE, ARISTIDE (1872–1930): Tipătescu, 1898, 1900–1909, 1912–1916 („a vrut să facă dintr-un tip «iute», unul «diplomatic»”, M. Dragomirescu, Dramaturgie română, Bucureşti, 1905, p. 128; „e leit prefectul craidon şi politician”, E. D. Fagure, în Adevărul nr. 8256, 5 sept. 1912; „eleganţă nervoasă şi afectată distincţie”, V. Bumbeşti, în vol. Paul Gusty, Bucureşti, 1964, p. 197).
DIMITRESCU, GHIŢĂ (?–1897): Chiriac, 1882–1883, 1885–1886, 1888, 1895, 1897 („chipul cum s-a deghizat, accentul cu care şi-a pronunţat rolul şi acomodarea mişcărilor după deosebitele situaţiuni” sunt apreciate de Morna, în Liberalul nr. 259, 1 dec. 1885; „a contribuit mult la veselia publicului atât prin deghizamentul său bine calculat, cât şi printr-un joc vioi de un ireproşabil mahalagism”, în Drapelul nr. 15, 2 ian. 1889; „mitocanul, băetul din dugheană, cu negel pe barbă şi batistă roşă la gât, a fost admirabil redat”, Rep., în Evenimentul nr. 586, 15 febr. 1895); Cetăţeanul turmentat, 1884, 1886–1887, 1895; Mache Razachescu, 1885; Ion, 1894 („în genere o creaţiune de merit, lamentările «mă doare» au fost însă prea melodramatice”, Culis., în Evenimentul, 5 febr. 1894; „un umor neîntrecut, fără nicio sforţare, fără deghizări provocatoare râsului, fără schimbare de voce măcar”, Em. Al. Manoliu, O privire retrospectivă asupra teatrului moldovean, Iaşi, 1925).
DRAGOMIR, STATE (1870–1920): Dragomir, 1894, 1912 („cu mult talent, amănunţit studiat, sănătos înţeles, deghizare foarte reuşită”, Culis., în Evenimentul, 5 febr. 1894).
DUŢULESCU, CRISTIAN (1886–1943): Alexandru Peruzeanu (S.), 1912–1916.
F
FĂRCĂŞANU, ION (1849–1908): Caţavencu, 1886.
FARCĂŞANU, PROFIRA (1850–1919): Ziţa, 1888–1889.
FOTINO, AURA (1890–1946): Didina Mazu, 1912.
FULGEANU, ELISABETA (?): O mască (D. C.), 1885; Spiridon, 1888–1890; Zoe, 1894.
G
GĂNESCU (DEMETRIADE), CONSTANŢA (1871–1957): Zoe, 1895; Anca, 1899.
GĂNESCU (SOREANU), DORA (1873–1926): Ziţa, 1894.
GEORGESCU, ATENA (1850–1913): Veta, 1882–1883, 1885–1886, 1888, 1891, 1893–1895, 1897–1898 („a înţeles bine rolul Cucoanei Veta – şi pe când încă nu-i cunoşteam pasiunea, a ştiut să ne deprindă cu caraghioasa explozie de iubire din actul al III-lea”, Morna, în Liberalul nr. 259, 1 dec. 1885); Efimiţa, 1894–1897, 1903–1908 („era înzestrată cu mult bun simţ şi temperament pentru comedie. Nu exagera niciodată”, Aglae Pruteanu, Amintiri din teatru, Iaşi, f.a., p. 58).
GEORGESCU, P. P. (Pepe) (1888–?): Rică Venturiano, 1914–1915, 1918; Trahanache, 1915; Farfuridi, 1918.
GEORGIAN, ION (?): Chiriac, 1899; Ipingescu, 1911, 1918; Pristanda, 1911.
GIURGEA, MARIA (1880–1949): Începem, 1909; Spiridon, 1912 („câtă drăgălăşie, câtă naivitate copilărească, câtă artă”, L. Rebreanu, în Rampa nr. 264, 7 sept. 1912).
H
HAGIESCU, MARIA (?): Spiridon, 1894.
HAGIESCU, NICOLAE (1850? –1912): Jupân Dumitrache, 1879–1880, 1882–1883, 1888–1890, 1896; Ipingescu, 1894 („a căutat să dea lui Nae Ipingescu un chip mai spălat şi pe alocurea devenea monoton […]. A fost bine când a citit gazeta, dar atitudinea sa în primele scene, deosebindu-se mult de cea pe care o avea regretatul Iulian, făcea să piardă tipul din expresia lui”, I. C. Bacalbaşa, în Lupta nr. 2392, 16 sept. 1894); Leonida, 1880, 1893, 1898–1899; Brânzovenescu, 1888 („a făcut din acest rol un tip nou, dar foarte hazliu”, Emil, în Drepturile omului nr. 52, 7 nov. 1888); Trahanache, 1894.
HASNAŞ, VASILE (1860–1900), Rică Venturiano, 1882–1883, 1885 („când foarte politicos şi cavaleros totodată, când încurcat, dar întotdeauna de o naivitate neprefăcută”, Morna, în Liberalul nr. 259, 1 dec. 1885); Caţavencu, 1884; Pristanda, 1887 („e Ghiţă şi nu e Ghiţă. Talentul artistului e prea fin, e mai de salon […] jocul lui e mai sobru, dicţiunea mai astâmpărată, nota generală ceva mai sus […[ am avut un comisar, dar un comisar cam molău”, Gion, în Românul, 4 martie 1887); Un catindat, 1885 („a avut momente în care naturalul bătea la ochi şi momente în care mai sporea nenaturalul rolului său”, Morna, în Liberalul nr. 248, 17 nov. 1885); Girimea, 1899.
I
IANCOVESCU, ION (1889–1966): Spiridon, 1911.
IONAŞCU, MARIETA (1868–1946): Ziţa, 1898–1899, 1901, 1904 („vocea d-sale e prea delicată pentru Ziţa”, în Adevărul nr. 3335, 28 oct. 1898); Miţa Baston, 1904.
IONESCU, CEZAR (?): Chiriac, 1894; Cetăţeanul turmentat, 1894 („înfăţişarea, ţinuta, chipul în care pronunţa cuvintele, totul studiat cu multă inteligenţă, cu mult spirit de observaţie”, I. C. Bacalbaşa, în Lupta nr. 2404, 13 sept. 1894).
IONESCU, CONSTANTIN, (1860–1913): Chiriac, 1882; Rică Venturiano, 1886, 1888, 1893–1895, 1897–1898 („imensă ilaritate”, în Evenimentul nr. 228, 10 nov. 1893); Farfuridi, 1884, 1894; Caţavencu, 1897–1898, 1912; Iordache, 1885; Girimea, 1902 („juca roluri de juni comici […] în Rică din Noaptea furtunoasă, în Scrisoarea pierdută, Caţavencu, era neîntrecut”, Aglae Pruteanu, Amintiri din teatru, Iaşi, f.a., p. 61).
IONESCU (PETRONE), ECATERINA (1863–?): Ziţa, 1895, 1897–1898; Didina Mazu, 1902; Safta, 1908.
IONESCU, MIHALACHE (1872–1944): Leonida, 1912; Brânzovenescu, 1912.
IULIAN, ŞTEFAN (1851–1892), primul interpret al rolurilor: Ipingescu, 1879–1880, 1882–1884, 1886, 1888–1889 („făcând pe Nae Ipingescu, se ridică în acest rol secundar peste capul lui Dimitrache, deşi alăturea cu acest Dimitrache, părea mai mărginit decât se cuvenea”, I. Slavici, în Timpul nr. 17, 23 ian. 1879; „modul cum pronunţă vorba «rezon» făcu să se zguduie sala de aplauze. Umblet, vorbă, figură – nas mai cu seamă – erau ale epistatului”, în Binele public nr. 24, 24 ian. 1879; „e din cale afară exagerat”, N. X., în Românul, 26 oct. 1883); Pristanda, 1884–1888 („priviţi-l ce tip de om trecut prin foc şi prin apă, cu mijlocul şi gâtul îmlădiate de atâtea încovoieli înaintea celor puternici, cu ochiul aprins de un foc silnic, dar indispensabil mesiei cu care este însărcinat, aci ţi se pare că e convins de ce spune, aci se schimbă şi pe faţa-i înfloreşte cea mai învederată îndoială sau nedumerire, după cum împrejurările şi cei mai mari o cer. Port, mişcare, vorbă, intonare şi atitudine, tot este desăvârşit”, Ascanio, în Voinţa naţională nr. 110, 23 nov. 1884); Pampon, 1885 („Instinctul lui de comedian se semnala îndeosebi în imitarea şi încărcarea ridiculului […]. O aruncătură de picior, ori un pumn în spatele altuia, o grimasă ce-i ducea gura la urechi, o ştersătură de scuipat cu cisma – acţiuni ce vedeai rar sau deloc la Millo – la Iulian erau atât de bine şi de fireşti că-ţi produceau râsul zglobiu, zgomotos […] în ziua în care se ivi şi la noi o comedie de moravuri originală, în care trăiau tipuri reale din societatea noastră, similireformată prin liberalism şi constituţionalism, în ziua aceea Iulian îşi găsi drumul adevăratelor sale mari creaţii. Noaptea furtunoasă, Scrisoarea pierdută şi D-ale carnavalului fură piesele în care el escelă”, N. Petraşcu, în Constituţionalul nr. 966, 18/30 oct. 1892).
J
JIANU, ION (1863–1902): Un fecior (S. P.), 1884; Brânzovenescu, 1884, 1887; Cetăţeanul turmentat, 1895,1898; Un chelner (D. C.), 1885; Leonida, 1891; Ipingescu, 1898.
L
LASCU, D. (1888–?): Pristanda, 1912.
LAŞCU (EVOLSCHI), ELENA (?): Ziţa, 1882–1883, 1885–1886 („n-a fost rău, cu toate că prea din cale afară exagerase excentricitatea costumului şi vocea – ca întotdeauna – îi era amorţită”, Morna, în Liberalul nr. 259, 1 dec. 1885); Zoe, 1884, 1888; Anca, 1894.
LEONESCU, VASILE (1866–1927): Dragomir, 1899.
LEONŢEANU, ANTON (1862–?): primul interpret al rolului Brânzovenescu, 1884.
LEVANDA (CHRISSENGHI), ELENA (1875–1951): Zoe, 1898–1904, 1906–1909 („m-a surprins prin modul cum a interpretat rolul”, Arutnev, «Gr. Ventura», în Timpul nr. 219, 7/19 oct. 1898; „împinge lucrurile spre tragic”, Pompiliu Eliade, Causeries littéraires, vol. III, Bucureşti, 1903, p. 35; „rolul Zoiţichii ar fi fost mai potrivit pentru o persoană de alt temperament”, M. Dragomirescu, Critică dramatică, Bucureşti, 1904, p. 324).
LICIU, PETRE (1871–1912): Caţavencu, 1894–1895, 1898; Cetăţeanul turmentat, 1907; Rică Venturiano, 1898, 1901, 1904–1905, 1911 („a redat admirabil teama, frica, groaza vecină cu leşinul […] cu o varietate de joc de un firesc desăvârşit”, M. Dragomirescu, Critică dramatică, Bucureşti, 1904, p. 326; „ilariant şi abracadabrant”, E. D. Fagure, în Adevărul nr. 5212, 5 febr. 1904); Girimea, 1904.
M
MANOLESCU, GRIGORE (1857–1892): primul interpret al rolurilor: Chiriac, 1879, 1882 („în clipa când se iveşte pe scenă, Chiriac ne face impresia unui tânăr corect, care iubeşte buna rânduială, dar cam rece şi dispus a lua pe oameni în «zeflemea». Atunci când se întâlneşte cu Veta, vedem că nu e pătruns de sentimente adevărate, ci tiranizează pe femeia ce a fost destul de slabă de a-şi pune mintea cu dânsu. Chiar atunci când ia şpanga, desperaţia-i este falsă, ştim că nu vrea decât să sperie pe Veta şi râdem de această femeie proastă care se sperie şi se luptă cu disperaţie, apoi cade învinsă de păcatul ei. Chiriac nu se aprinde decât atunci când aude că Rică a fost în casă cu Veta”, I. Slavici, în Timpul nr. 17, 23 ian. 1879; „a fost plin de haz în toate scenele, numai în scena «gealuziei» trebuie să se ferească de a nu da în gama pasiunei dramatice, părăsind pe a comediei, mai simplă, mai vioaie, mai comună şi mai naturală. Chiar în această scenă însă a avut un gest de o realitate minunată: îşi muşcă mustăţile cu un aşa comic încât a trebuit să râdem cu hohote. E tocmai gestul tejghetarului când e necăjit: rosul mustăţilor şi privirea piezişă”, în Binele public nr. 24, 24 ian. 1879); Dragomir, 1890 („e tocmai pe culmea după care se va prăbuşi în nebunie […]. Părul, privirea şi gesturile lui Manolescu spun cui, fireşte, vrea sau poate să înţeleagă, că demult omul acesta suferă”, Gion, în Românul, 21 febr. 1890).
MANOLESCU, ION (1881–1959): Un tânăr (monologul 1 aprilie), 1912.
MANU, ION (1891–1969): Brânzovenescu, 1913; Agamiţă Dandanache, 1918 („a introdus o notă mai modernă prezentând pe Dandanache sub aspectul unui paralitic general. De ce adică acest Dandanache ar fi neapărat debilul mintal pe care ni l-au dat toate interpretările de până acum şi nu un fante ruinat de excesele unei vieţi corupte?”, Aureliu Weiss, în Lumina, 11 oct. 1918).
MARCELIAN, MARCELA (1882–?): Ziţa, 1912, 1914–1915; Didina Mazu, 1912.
MATEESCU, MIHAIL (1856–1891): primul interpret al rolurilor: Rică Venturiano, 1879–1880, 1882–1884, 1886, 1888–1889 („a avut un joc de scenă plin de comic, nişte piruete executate cu multă măestrie”, în Binele public nr. 24, 24 ian. 1879; „o vervă nesecată şi prin jocul său natural ne face să mai uităm puţin exageraţiunea personajului”, N. X., în Românul, 26 oct. 1883); Efimiţa, 1880, 1882, 1887; Cetăţeanul turmentat, 1884–1888 („Un singur lucru auzeam imputându-se acestui stimabil cetăţean, abuzul ce face de sughiţul caracteristic al stărei în care se află şi care îl face să fie mai trivial decât 1-a închipuit autorul […] aşa cum este jucat, rolul acesta împrăştie atâta veselie […] încât mărturisesc că nu am fost izbit de inconvenientul de mai sus şi că chiar de mi s-ar fi părut ceva în felul acesta, nu mi-ar fi displăcut, atât de cu măestrie a ştiut Mateescu să-l învăluie în jocul său natural, sincer şi plin de nuanţe”, Ascanio, în Voinţa naţională nr. 110, 23 nov. 1884; „Era admirabil răposatul Mateescu în acest tip de beţiv care înfăţişează pe singurul om conştiincios din toată droaia de politicieni”, I. C. Bacalbaşa, în Lupta nr. 2404, 30 sept. 1894); Un catindat, 1885.
MAXIMILIAN, VELIMIR (1882–1959): Chiriac, 1906 („s-ar cere poate un Chiriac mai chipeş, mai viril […] dar ca joc […] a fost foarte bine”, E. D. Fagure, în Adevărul nr. 5911, 1 febr. 1906); Ipingescu, 1911.
MĂRCULESCU, ADELINA (?–1943): Veta, 1898, 1917–1918.
MĂRCULESCU, CONSTANTIN (1867–1939): Gheorghe, 1890, 1899; Dragomir, 1913; Chiriac, 1899, 1917–1918.
MIHALESCU, ALEXANDRU (1883–1974): Brânzovenescu, 1908–1909,1912–1916 („Un Brânzovenescu de cel mai realist colorit”, E. D. Fagure, în Adevărul nr. 8041, 1 febr. 1912; „un Brânzovenescu de cea mai provincială extracţiune”, idem, nr. 8254, 4 sept. 1912); Victor (S.) , 1912–1917; Mache Razachescu, 1912–1913 („şi-a făcut un cap nostim şi i-a dat amănunte hazlii şi totodată veridice”, E. D. Fagure, în Adevărul nr. 8254, 3 sept. 1912; „nu atât de fantezist ca a lui Catopol, dar foarte uman, scoţând în relief şi comicitatea, şi tragicomicul acestui nenorocit de opt ori încornorat”, acelaşi, în Adevărul nr. 8256, 5 sept. 1912); Rică Venturiano, 1917.
MIHĂILESCU, ELEONORA (?–1931): Zoe, 1898, 1915–1916, 1918 („a avut un joc simplu, deşi rolul Zoei se poate preta şi la o interpretare mai complicată. Zoe e o femeie cu simţ politic”, Aureliu Weiss, în Lumina, 11 oct., 1918).
MOMULEANU, CONSTANTIN (1864–1923): Spiridon, 1897–1898 („cu temperament vioi şi exuberant”, „humorul năcăjitului Spiridon”, Enric Furtună, în Teatrul nr. 14, 27 ian. 1913); Ionescu (S. P.), 1897; Agamiţă Dandanache, 1898; Trahanache, 1913; Pampon, 1902.
MOMULEANU, EUFROSINA (1863–1918): Miţa Baston, 1902; Veta, 1912, 1914–1915.
MORŢUN, ION (1877–1940): Un fecior (S. P.), 1897; Agamiţă Dandanache, 1913; Pristanda, 1907, 1918; Profesorul (Începem), 1909.
MURGEANU, CONSTANTIN (1875–1905): Chiriac, 1898–1899, 1901.
N
NANU, ALEXANDRU (1865–1931): Un chelner (D. C.), 1885; Farfuridi, 1893, 1906, 1908, 1912; Chiriac, 1916–1918
NEAMŢU-OTTONEL, N. (1885–1982): Agamiţă Dandanache, 1912.
NICOLAU, PANDELE (1856–1914): Tipătescu, 1889, 1906.
NICULESCU, ION (1863–1917): primul interpret al rolurilor: Caţavencu, 1884–1889, 1892, 1895, 1898–1909, 1912–1917 („atât de intrigant, de arogant şi de îndrăzneţ, pe cât e de mişelnic şi de umilit după împrejurări. D-sa însă să aibă grije de a-şi modera intonările mai ales în discursul din actul al III-lea, căci altfel ajunge să strige prea tare”, Ascanio, în Voinţa naţională nr. 110, 23 nov. 1884; „A jucat cu un avânt, cu o amploare şi cu o conştiinţă deplină a nuanţelor, că parcă a înnoit lucrarea”, M. Dragomirescu, Dramaturgie română, Bucureşti, 1905, p. 129; „Nu se poate visa un Caţavencu mai bizantin, mai îndrăzneţ în pretenţii şi mai laş în apărare”, E. D. Fagure, în Adevărul nr. 8256, 5 sept. 1912; „escrocul-demagog care se încântă de propria lui frazeologie şi îşi acoperă pungăşia cu un lustru de bonomie cordială, menită să păcălească pe naivi”, V. Bumbeşti, Paul Gusty, Bucureşti, 1964, p. 197); Iordache, 1885; Chiriac, 1888–1890; Efimiţa, 1912 („creaţiile lui izbucnesc dinăuntru firii lui profund umoristice cu toată puterea de expansiune a temperamentului său”, Petre Locusteanu, în Flacăra nr. 27, 20 aprilie 1913).
NOTTARA, CONSTANTIN I. (1859–1935): primul interpret al rolurilor: Tipătescu, 1884–1888, 1892, 1895, 1898, 1901, 1904 („La început rece şi cam jenat, în actul al II-lea a fost bine de tot în scena cu Caţavencu, precum şi în scenele cu Zoe. Am dori să-l vedem mult mai vioi şi mai cu tragere de inimă în scenele cu neica Zaharia”, Ascanio, în Voinţa naţională nr. 110, 23 nov. 1884); Girimea, 1885; Ion, 1890, 1899, 1911–1912 („Ca parte de originalitate şi de observaţiune proprie este modul cum povesteşte el faptul găsirei lui Dumitru în pădure şi luarea lulelei. Vedeai că-ţi dă liniştea prostească şi seninătatea idioată a unui om care nu mai simte când spune aceasta fără nicio schimbare în figură şi sorbind cu poftă din laptele pe care Anca îi pusese înainte […] în text zice «fredonează un cântec haiducesc». D. Nottara a gândit că e mai propriu să fluiere şi într-adevăr acel fluierat te cutremură şi te face să simţi impresia unei păduri singuratice. În fine, scena de când îl apucă accesul de friguri şi până la sinucidere – executată independent de text – e o creaţiune originală minunată. Autorul zice să se trântească pe laviţă. D. Nottara ne dă pe nebunul şi mai adevărat când se trânteşte jos şi începe să tremure”, în România nr. 36, 16 febr. 1890; „Nottara apare la uşa cârciumei cu o mască înfiorătoare. Această apariţiune va rămâne în teatru legendară […]. Tot ce Nottara are ca bogăţie în notele vocii, ca contracţiuni dureroase în mască, ca expresiune şi tragedie în ochi au intrat rând pe rând în serviciul patimelor nebune ce săltau sau doborau pe Ion Nebunul. Partea extatică, partea bestială şi partea furioasă a rolului, atât de bine superpuse în Ion, au fost date de Nottara cu o siguranţă uimitoare », Gion, în Românul, 21 febr. 1890; „Accentuând mai mult nebunia personajului, l-a făcut mai dramatic şi mai teatral. Ion al d-sale n-are nicio notă tragicomică, e tragic de la început până la sfârşit”, L. Rebreanu, în Rampa nr. 270, 14 sept. 1912); Chiriac, 1880, 1882–1884, 1888 („un Chiriac prea elegant, prea lustruit, care nu semăna deloc a băiat de cherestigerie. Trebuie să se îmbrace mult mai simplu şi să-şi facă o altfel de pieptănătură”, N. X., în Românul, 26 oct. 1883).
O
OLĂREANU, ALEXANDRU (1863–1937): Un fecior (S. P.), 1886; Ion, 1905, 1908, 1912 („a produs o impresie zguduitoare înfăţişarea de nebun, îmbrăcămintea”, în Voinţa poporului nr. 49, 3 dec. 1905).
P
PACIUREA, VASILE (1871–1918): Agamiţă Dandanache, 1904 („reda cu deosebire bine numai momentele de aiureală şi zăpăceală ale personagiului, când uită şi nu ştie ce să spună”, M. Dragomirescu, Dramaturgie română, Bucureşti, 1905, p. 128–129); Un ipistat (D. C.), 1904, 1908.
PANU, ION (1843–?): primul interpret al rolurilor: Jupân Dumitrache, 1879, 1883–1884, 1888 („Aşa cum îl făcea d. Panu, Dimitrache ne părea un fel de berbant isteţ, căruia puţin îi pasă de imputările nevestei sale […]. Când însă Dimitrache intră cu sabia scoasă în actul al treilea, vedem mult zgomot, multă mişcare tragicomică, multă opintire spre a face pe public să râdă, dar nicio urmă de sentiment adevărat. […] Numai pe la sfârşitul actului al patrulea, d. Panu îşi intră în rol şi atunci însă e prea deştept spre a putea da istoriei cu legătoarea de gât destul efect”, I. Slavici, în Timpul nr. 17, 23 ian. 1879; „Dl. Panu are un accent ciudat care nu reproduce tipul bucureştean”, în Binele public nr. 24, 24 ian. 1879; „mai multă vervă, mai multă energie nu i-ar strica”, N. X., în Românul, 26 oct. 1883); Agamiţă Dandanache, 1884–1888 („Numai apariţiunea sa pe scenă-ţi dă ideea despre nemăsurata dobitocie înfumurată ce ascunde sub pălăria de paie”, Ascanio, în Voinţa naţională nr. 110, 23 nov. 1884; „Dandanache va număra printre cele mai bune creaţiuni ale lui Panu”, Gion, în Românul, 13 dec. 1885).
PELLA, MIRCEA (1878–?): Farfuridi, 1898; Pristanda, 1913; Caţavencu, 1918 („a încercat să modernizeze rolul. Trebuie să meargă până la capăt”, Aureliu Weiss, în Lumina, 11 oct. 1918; „A fost retoric şi bombastic şi incoerent şi destul de şiret, destul de îngâmfat şi destul de umilit”, A. Craioveanu, în Scena nr. 272, 11 oct. 1918); Iordache, 1902.
PENEL CONSTANTIN B.(OTEZ) (1872–1935): Brânzovenescu, 1895, 1897–1898; Mache Razachescu, 1902; Leonida, 1895, 1897, 1903, 1908.
PETREANU, NICOLAE (1852–1915): Chiriac, 1888.
PETRESCU, AUREL (1882–?): Chiriac, 1903–1905 („a redat cu inteligenţă partea sufletească falsă, când acesta ameninţă cu sinuciderea şi a avut câteva intonaţii pline de efect”, M. Dragomirescu, Critică dramatică, Bucureşti, 1904, p. 326).
PETRESCU, CONSTANTIN (1846–1906): Chiriac, 1888–1889 („La început nu prea semăna a burghez că nu-şi schimbase dialectul după cum vroeşte Caragiali, dar încolo a fost bine”, Criticus, în Ţeara liberă nr. 6, 1 nov. 1889); Pristanda, 1889.
PETRESCU, ION (1851–1932): primul interpret al rolului Trahanache, 1884–1888, 1892, 1895, 1898–1909, 1911–1912, 1914, 1916, 1918 („înţelege, vorbeşte şi joacă măsurat şi cu mult natural. Chipul cum spune pe «aveţi puţintică răbdare» este mai cu osebire minunat, fiindcă de n-ar varia la fiecare moment intonarea şi intenţiunea, aceste cuvinte […] ar deveni de o monotonie neertată şi n-ar produce efectul pe care autorul 1-a ascuns în înţelesul lor”, Ascanio, în Voinţa naţională nr. 110, 23 nov. 1884; „e un naiv infatuat care se crede plin de inteligenţă diplomatică […]. Şi acest rol trebuie modernizat”, Aureliu Weiss, în Lumina, 11 oct. 1918; „tonurile tărăgănate, lente, cu care, între prostie şi versatilitate […] îşi construia personajele caragialeşti”, Ion Marin Sadoveanu, în Teatrul, 1963, p. 69; „punea atâta convingere şi atâta gravitate în rolul acestui patron solemn al potlogăriilor”, V. Bumbeşti, în vol. Paul Gusty, Bucureşti, 1964, p. 197; Jupân Dumitrache, 1891, 1898, 1901, 1903–1906, 1908, 1911–1918; Dragomir, 1906, 1908, 1911, 1913–1915 („ne-a prezentat umbra omului capabil să omoare o femeie, doborât de chinurile sufleteşti şi devenit aproape apatic în urma necontenitei lupte cu Anca”, Sextil Puşcariu, în Junimea literară nr. 6, 1911, p. 95; „Una vorbeşte Dragomir şi altceva îi apasă sufletul […]. Şi ceea ce se petrece înăuntrul lui e mai interesant decât ceea ce spune el”, E. D. Fagure, în Adevărul nr. 5 911, 1 febr. 1906; „Glasul său metalic, accentele adevărate ce-i izbucnesc din suflet, mişcarea coordonată a feţei în raport cu patima ce-l cuprinde […]”, C. I. Nottara, Amintiri, Bucureşti, 1960, p. 166; „De statură mijlocie, masiv, cu un cap rotund pe care se aprindeau, sub dogoarea unei puternice simţiri, doi ochi mari negri, Ion Petrescu era mult mai ajutat decât Nottara să se ascundă sub grimă […] de banalitatea chipului său […]. Ceea ce însă avea stăruitor expresiv, cu un timbru între puternică sonoritate şi deosebită mlădiere pe sentimentele de exprimat, era vocea pe care o mânuia cu o artă şi o abilitate unice”, I. M. Sadoveanu, în Teatrul nr. 5, mai 1963, p. 69).
PETRESCU, MARIA (1845–1917): Veta, 1888–1889 („Avea totdeauna succes fiindcă juca cu inimă. Instinctul dramatic o îndemna mai mult spre mume şi femei din popor”, Aristizza Romanescu, 30 de ani. Amintiri, Bucureşti, 1960, p. 6).
PETRESCU, THEODOR (?): Agamiţă Dandanache, 1895, 1898–1904 („rolul lui Dandanache putea fi dat altui artist mai mlădios din fire”, M. Dragomirescu, Critică dramatică, Bucureşti, 1904, p. 325).
PETRONE, PARASCHIVESCU (PETRE) (1874–1955): Un catindat, 1902; Rică Venturiano, 1912; Caţavencu, 1918.
POPESCU, ANA (1854 sau 1860–1912): prima interpretă a rolului Ziţa, 1879, 1882.
POPESCU, NAE I. (1855–1912): Agamiţă Dandanache, 1886; Jupân Dumitrache, 1888–1889 („Are o mască superbă pentru comedie: el uneşte expresiunea figurii cu o dicţiune clară şi cu un gest potrivit. Îi place firescul şi are oroare de exageraţii”, Rex, în Revista theatrelor nr. 9–10, 1898).
POPOVICI, MIHAIL (1865–?): Farfuridi, 1897, 1912–1914; Dragomir, 1898; Chiriac, 1912.
PROFIR, IANCU (1880–?): Chiriac, 1912, 1914–1915, 1918; Tipătescu, 1912–1915, 1918; Girimea, 1912.
PRUTEANU, DIMITRIE (1854–1904): Ipingescu, 1882–1883, 1885–1886, 1888, 1893–1895, 1897–1898; Pristanda, 1884, 1895, 1897–1898; Cetăţeanul turmentat, 1898.
R
RADOVICI, AURA (?): Spiridon, 1917.
RADOVICI, CONSTANTIN (1877–1916): Dragomir, 1912 („a avut brutalitatea şi mizeria morală a cugetului chinuit al acestui ucigaş pe care muierea îl duce în ispită”, E. D. Fagure, în Adevărul nr. 8261, 10 sept. 1912; „Nimeni nu are atâta sobrietate în gesturi, în mimică, în voce ca dl. Radovici. Jocul d-sale e totdeauna stilizat, simplu, sincer. Cu o voce caldă şi comunicativă, cu un temperament impunător, cu o dicţiune clară şi firească […] Dragomir, în concepţia d-sale, a câştigat prin vigurozitate, a avut amănunte caracteristice şi o notă de realism cizelat”, L. Rebreanu, în Rampa nr. 268, 12 sept. 1912).
RĂDULESCU-MARIU, ALEXANDRU (?–1908): Cetăţeanul turmentat, 1897 („în toate era scânteietor de vervă şi inteligenţă. Avea mult spirit de improvizare”, Aglae Pruteanu, Amintiri din teatru, Iaşi, f.a., p. 65).
ROMANESCU, ARISTIZZA (1854–1918): prima interpretă a rolurilor: Spiridon, 1879, 1882–1885 („se ştie că rolul cere perucă vulvoi, costum murdar, cizme ca vai de lume, şorţ verde etc.”, Aristizza Romanescu, 30 de ani. Amintiri, Bucureşti, 1960, p. 60); Fifina (S.), 1883; Zoe, 1884, 1891, 1911 („cu o volubilitate drăcească înfăţişam pe Coana Joiţica”, ibidem, p. 59; „Duioasă, pasionată, vioaie, când blândă şi rugătoare, când încruntată şi ameninţătoare, d-ei a ridicat pe biata Zoe pe un adevărat piedestal de pe care părea că domină, după cum i se şi cădea, pe toţi ceilalţi cari se mişcau în dorul sau pe vrerea ei împrejur”, Ascanio, în Voinţa naţională nr. 110, 23 nov. 1884); Anca, 1890 („Jocul, figura şi mai cu seamă privirea şi surâsul au de toate întrânsele şi pe deasupra ceva enigmatic, ceva hieratic […]. E de toate în jocul artistei şi, cu ştiinţă sau fără ştiinţă, dar minunat de potrivit pentru rol, d-na Romanescu este moale în ură şi este tare şi energică tocmai în răspunsurile unde te aştepţi la cuvântarea ordinară”, Gion, în Românul, 21 febr. 1890); Veta, 1911.
S
SANTA, NELLY(?): Fifina (S.), 1912–1917.
SARANDI, FROSA (1840–1904): prima interpretă a rolului Mița Baston, 1885.
SOREANU, NICOLAE (1873–1950): Farfuridi, 1894 („a jucat […] cu o vervă îndrăcită. Punea atâta căldură şi atâta natural în tot ce spunea”, I. C. Bacalbaşa, în Lupta nr. 2404, 30 sept. 1894): Popescu (S. P,), 1898; Pristanda, 1898–1909, 1912–1916 („a fost superior jocului său de acum un an, dar cu o mică restricţie: nu a învăţat cum să intoneze deosebitele replice scurte, care încep cu «curat». Într-aceasta ar putea să înveţe ceva de la Ipingescu d-lui Brezeanu care ştie să accentueze şi să rotunjească finalele”, M. Dragomirescu, Dramaturgie română, Bucureşti, 1905, p. 130; „un Pristanda pe cât de înveselitor, pe atâta de mişcător”, Emil D. Fagure, în Adevărul nr. 8041, 1 februarie 1912; „cel mai preţios amestec de pehlivănie şi mizerie”, E. D. Fagure, în Adevărul nr. 8256, 5 sept. 1912; „nu făcea […] un personaj de comedie bufă, ci un prototip al ipistatului abuziv şi servil”, V. Bumbeşti, în vol. Paul Gusty, Bucureşti, 1964, p. 197); Jupân Dumitrache, 1898; Rică Venturiano, 1906, 1908, 1912–1916, 1918 („a dat o notă mai puţin fantezistă şi barocă personagiului, dar poate, tocmai pentru aceasta, mai aproape de adevăr”, E. D. Fagure, în Adevărul nr. 5911, 1 febr. 1906); Un ipistat (D. C.), 1899; Girimea, 1908; („Potrivit de statură, sprinten, o faţă rotundă ale cărei muşchi se pun în mişcare la cea mai slabă schimbare sufletească dând o înfăţişare surprinzător de neaşteptată măştii, o faţă care la cel mai uşor zâmbet se luminează deodată ca un glob electric, nişte ochi ciudaţi care răsfrâng atât de puternic lumina că par de două ori mai mari decât sunt – acesta-i Soreanu”, Emil Gârleanu, în Scena nr. 8–10, ianuarie 1911; „Soreanu e comedianul de un rar instinct care lasă deoparte tradiţia, gestul transmis, artificialul, spre a da de la un capăt la celălalt al oricăruia din personajele pe care le interpretează, mişcarea liberă a dibăciei vioaie, spontane şi variate […]. Una din marile însuşiri ale lui Soreanu e arta de a asculta în scenă”, Ion Dragu, în Revista critică nr. 14, 4 ianuarie 1919).
STĂNESCU-PAPA, ION (1873-1926): Trahanache, 1907–1908, 1912; Jupân Dumitrache, 1916–1918.
STORIN, G. (1883–1968): Gheorghe, 1906, 1908.
STRÂMBU (CLUCERU), SONIA (1892–1955): Liza (S.), 1914–1917.
STURDZA (BULANDRA), LUCIA (1873–1961): Doamna (Începem), 1909.
STURDZA (DORIA), PETRE (1869–1933): Gheorghe, 1894; Dragomir, 1897–1898.
T
TĂNĂSESCU, ION (1838–1901): Trahanache, 1886, 1889, 1893 („de câte ori e vorba să rostească clişeul banal al lui Zaharia «aveţi puţintică răbdare» […] 1-a rostit în tot cursul piesei pe aceeaşi gamă. Eu găsesc această […] interpretare mai naturală”, G. D. Pencioiu, în Revista olteană nr. 9, dec. 1889, p. 360); Ipingescu, 1888–1889 („caracteriza cu o naturaleţe neobişnuită contemporanilor săi, cu un umor care cucerea publicul […] fără exagerări, cu o mască fără strâmbături, cu intonaţii de o rară justeţe şi comicul lui reieşea nesilit”, I. Livescu, Amintiri şi scrieri despre teatru, Bucureşti, 1967, p. 45).
TEODORESCU, MIA (1870–1929): Zoe, 1912 („femeia vanitoasă care e-n stare, învingând orice piedici, să-şi pună planul în aplicare”, în Liberalul nr. 163, 5 febr. 1912); Anca, 1912; Veta, 1916–1918.
TONEANU, VASILE (1869–1933): Farfuridi, 1895, 1908–1909, 1912–1918 („Farfuridi al lui Toneanu este Cleonele prezentului nostru, în deosebire de acela al lui Catopol care era tipul inconştient al bombasticismului”, E. D. Fagure, în Adevărul nr. 8256, 5 sept. 1912; „un Farfuridi de un pitoresc adorabil”, idem, nr. 8041, 1 febr. 1912; „un Farfuridi admirabil adaptat prezentului”, idem, nr. 8255, 4 sept. 1912); Pristanda, 1898; Iordache, 1899, 1904, 1908, 1912–1913 („singurul care îşi îngăduia să şarjeze puţin”, V. Bumbeşti, în vol. Paul Gusty, Bucureşti, 1964, p. 1918).
Ț
ŢANCOVICI-COSMIN, M. (1885–1946): Ulis Furtunescu (S.), 1912–1913.
V
VELLESCU, PETRU (1847–1904): Tipătescu, 1888 („fără viaţă şi fără vioiciunea pe care Nottara o dădea acestui rol”, Emil, în Drepturile omului nr. 52, 7 nov. 1888).
VERNESCU-VÂLCEA, CONSTANTIN (1865–1946): Jupân Dumitrache, 1910, 1912, 1914–1915, 1918 („un Jupân Dumitrache violent, credul şi mai ales vădit amărât când povesteşte lui Ipingescu manoperile moftangiului de la Iunion”, G. Topârceanu, în Viaţa românească, vol. XXVII, 1912, p. 125; „Când Jupânul povesteşte aventura de la Iunion cu bagabontu, scena încetează numaidecât de a mai fi o scenă”, E. Furtună, în Teatrul nr. 16, 10 febr. 1913); Pampon, 1912 („o fină nuanţare şi o sobrietate desăvârşită”, C. Alexandrescu, în Teatrul nr. 3, 4 nov. 1912); Cetăţeanul turmentat, 1914–1915, 1918; Leonida, 1916.
VOICULESCU, MARIOARA (1885–1976): Anca, 1906, 1908 („şi-a dat multă silinţă”, E. D. Fagure, în Adevărul nr. 5911, 1 febr. 1906); Începem, 1909.
W
WELLNER (NOTTARA, MATEESCU, HASNAŞ), AMELIA (1860?–1925): Ziţa, 1879, 1882–1884, 1888; Zoe, 1884–1888 („Aş dori ca în multe locuri /…/ să vorbească mai iute şi mai vaporos nu doar pentru că creatoarea rolului făcea astfel, ci pentru că situaţiunile în cari se află d-na Joiţica o cer cu putere”, Gion, în Românul, 13 dec. 1885); Didina Mazu, 1885.
Z
ZIMNICEANU, ECATERINA (1882–?): O mască (D. C.), 1904; Spiridon, 1908.
[1] Comediile dlui Caragiale, în Convorbiri literare nr. 6, 1 septembrie 1885.
[2] Despre Caragiale, în Teatrul nr. 2, august 1914, p. 19.
[3] Victor Eftimiu, O nouă interpretare a lui Caragiale, în Vremea nr. 508, 10 octombrie 1937, p. 11.
[4] Pentru fiecare actor inclus în dicţionar, sunt menţionate: personajele caragialiene (fiind cunoscute, nu s-a mai indicat titlul piesei decât uneori, cu iniţiale: O soacră – S.; O scrisoare pierdută – S. P.; D-ale carnavalului – D. C.), anii când au fost interpretate, opiniile critice cu sursa lor bibliografică.