În numărul 10/ 2013 al revistei „Teatrul azi”, la inițiativa lui Zomir Dimovici, actorii Mihai Bica, Tamara Creţulescu, Ilinca Goia, Emilia Popescu, altfel spus, câţiva dintre oamenii care au avut şansa sau întâmplarea de a-şi fi încrucişat drumul cu cel al doamnei Olga Tudorache, încearcă să re-creioneze un portret foarte personal al uneia dintre actriţele şi al unuia dintre oamenii cei mai importanţi ai vieţii lor… Şi ale noastre. Mai degrabă un puzzle de momente, şi mai puţin o descriere exhaustivă şi detaliată. Rememorarea momentelor de viaţă alături de Olga Tudorache nu s-a dovedit deloc simplă, dar cu siguranţă mereu surprinzătoare şi, în mod particular, inedită. Probabil de aceea acest text poate fi considerat un extras dintr-o carte care nu se va scrie niciodată…
„Cele mai bune sunt versurile pe care nu le terminăm niciodată“ – spunea Edmond Rostand, despre care veţi mai auzi în rândurile de mai jos, deşi nu despre el este vorba. Asemeni versurilor, probabil cele mai frumoase portrete sunt cele pe care nu le terminăm niciodată. Oamenii întâlniţi în viaţa asta, în special cei care ne-au luminat calea, îşi modifică organic imaginea, odată cu timpul şi cu timpurile. Ne amintim cu tandreţe de personaje dragi, readucem la viaţă imagini aburite ale vreunui membru al familiei ori ne amuzăm să scotocim prin viaţa unor persoane publice pe care nu am apucat (şi adesea n-avem nicio şansă sau dorinţă) să le cunoaştem personal. Ne încântăm cu imagini. Ne place să credem că, astfel, ele ne vor transmite secretul succesului, al dragostei, sau – mai prozaic – al bunăstării materiale! Dar fiecare dintre noi păstrează şi modifică, în timp, aceste imagini. Ele ajung, după o vreme, să ne definească pe noi înşine. Albumul sentimental al fiecăruia, adesea secret şi – cu siguranţă – imposibil de clasificat şi aşezat în tihnă pe un raft, vorbeşte mai bine despre noi, chiar dacă nu vom putea găsi, în interiorul coperţilor sale mentale, nici măcar un singur clişeu cu imaginea propriei persoane. Este drama şi destinul fotografului. Înregistrăm viaţa noastră ca şi cum am fi în afara acesteia. Poate de aceea, asemeni lui Rostand, iubim mai mult o imagine încă în mişcare, neterminată. Pentru că ea nu încetează să ne surprindă şi să ne bucure.
În continuare, câţiva dintre oamenii care au avut şansa sau întâmplarea de a-şi fi încrucişat drumul cu cel al doamnei Olga Tudorache încearcă să re-creioneze un portret foarte personal al uneia dintre actriţele şi al unuia dintre oamenii cei mai importanţi ai vieţii lor… Şi ale noastre. Mai degrabă un puzzle de momente, şi mai puţin o descriere exhaustivă şi detaliată. Rememorarea momentelor de viaţă alături de Olga Tudorache nu s-a dovedit deloc simplă, dar cu siguranţă mereu surprinzătoare şi, în mod particular, inedită. Probabil de aceea acest text poate fi considerat un extras dintr-o carte care nu se va scrie niciodată…
„O casă nu se face de la acoperiş, căci nu se susţine. O construieşti de la fundaţie. După ce ai creat fundaţia, vin pilonii şi abia după aceea faci acoperişul. Asta a făcut Olga Tudorache pentru mine şi pentru colegii mei. Ne-a dat fundaţia. Muncea cu noi să ne eliberăm de orice din afara teatrului. Considera teatrul un loc sacru. Spunea să lăsăm afară «încălţările». Nu te poţi gândi la mama, la tata, la faptul că ai necazuri acasă, cu copilul, că nu ai bani să-ţi plăteşti lumina, sau la alte prostii. Ne cerea să ne îndepărtăm de astea, fiindcă altfel nu putem crea. Ăsta e secretul pentru care a rămas în sufletul oamenilor, al unora care poate au văzut-o acum patruzeci de ani într-o reprezentaţie…
Aveam o colegă care se ferea de anumite personaje, de anumite tipologii. Hipersensibilă. N-avea curajul să se arunce. Olga a simţit-o şi i-a dat personaje împotriva crezului ei. Zicea: «Măi, ce să facem noi cu fata asta, că mi-e dragă şi văd că are… aşa, ceva, în ea. Ştii ce fac? Îi dau un rol care nu i se potriveşte deloc.» Era anul în care studiam Caragiale, şi i-a dat Didina!… O scenă în care trebuia să fie plină de ţâfnă, de feminitate, de agresivitate. Sărăcuţa, se chinuia şi se chinuia, şi nu-i ieşea. Era mai mult decât un contre-emploi. Olga lucra uşor-uşor cu ea şi o ajuta să se elibereze. «Dacă nu reuşeşti să te eliberezi în Institut, aşa vei rămâne până la adânci bătrâneţi.» Colega mea nici nu realiza că avansează, căci Olga avea şi tact. Iar asta presupune un efort pe care nu foarte mulţi oameni vor să-l facă. E o aventură în care nu multă lume se aruncă. La examen a avut momentul ăla de revelaţie. Din cauza emoţiei, a uitat să se mai strângă în ea. A făcut superb rolul. A luat zece. Dar nu asta era important, ci ceea ce a făcut Olga. Olga avea la gât o cruce pe care o iubea foarte mult şi nu se despărţea de ea. S-a dus – ea, care se dădea aşa de tare! –, a lăcrimat, şi-a scos crucea de la gât şi a pus-o la gâtul fetei. I-a spus: «Din momentul ăsta poţi să spui că eşti actriţă!» Deşi de multe ori răcnea şi se prefăcea că e dură, de fapt ne iubea pe toţi. Pe fata asta a şi luat-o să joace cu ea într-o piesă, la Teatrul Mic. Un timp a jucat cu Olga, şi era foarte bună. De fapt, aşa s-a întâmplat cu mulţi studenţi de-ai ei. I-a luat şi a jucat cu ei.“
„În prima zi de şcoală, Doamna Olga a spus: «Eu nu vă cunosc, dar, ca să vă cunosc, daţi-vă fiecare câte o poreclă.» Nu ştiam ce poreclă să-mi dau şi am stat aşa multă vreme. Mi-era ruşine că nu ştiam ce să spun… Cred că mă făcusem toată roşie. Până la urmă am zis, şi a zis şi Olga odată cu mine: «Vişina». Mi-a spus apoi: «Să ştii că eu ţi-am transmis gândul ăsta»; iar eu i-am răspuns, în mintea mea: «Ba eu ţie» (râde). Primul an a fost absolut fabulos. Un an fermecat.
Florin [Zamfirescu, n.red.] dădea indicaţii, Olga arăta. Venea cu propuneri de jocuri – foarte multe – pentru exerciţiile de improvizaţie. Ne-a pus să facem yoga din primul an. Ne obliga să ne scuturăm de tot ce adusesem de-afară. Era greu, căci eram opt care trebuia să facem asta, iar fiecare venea cu bagaje diferite. Nu-mi folosea prea mult să văd cum face Olga… Dar am ajuns la ruşi, şi m-a pus să fac Nina. Ani de zile mi-au trebuit ca să înţeleg de ce a ales asta pentru mine. Ea a văzut de pe atunci care mi-e tipologia; eu, abia mai târziu. Olga, cu intuiţia ei, ştie să simtă pe unde trebuie să meargă fiecare personaj. De-aia a fost şi bună profesoară. Îi lăsa pe studenţi liberi, să inventeze ei, şi abia după aceea începea să conducă lucrurile, să impună anumite reguli, o numită stricteţe. Are un simţ estetic foarte dezvoltat şi niciodată nu suporta o mişcare urâtă. N-am să uit cât de frumos arăta gesturi. Un gest nu se face oricum. În general, actorii foarte tineri nu ştiu nici să întindă mâna. Să facă: «Uite!». Venea şi întindea mâna, cu degetele ei superbe, şi spunea: «Uite aşa se face.» Un gest nu se face oricum.“
„Am făcut armata şi, după ce m-am întors, spre bucuria şi spre surprinderea mea, am văzut că am nimerit la clasa doamnei Olga Tudorache. Asistent, în vremea aceea (căci am avut doi asistenţi), era chiar Moţu Pittiş, Dumnezeu să-l odihnească! Doi ani de zile am lucrat cu el. După aceea, în anul trei şi anul patru l-am avut pe Florin Zamfirescu. La trei luni după ce am început Institutul, am văzut-o pe Olga Tudorache într-un spectacol, la Teatrul Mic. Cred că în Fluturi, fluturi. Am vrut să renunţ, am vrut să plec, să nu mai fac teatru, când am văzut-o jucând. M-a şi bătut. M-a bătut ca pe hoţii de cai, şi mi-a spus: «Tu ai senzaţia că am ajuns aici după trei luni de Institut?» Şi dă-i, şi dă-i, şi dă-i… Cred că a fost prima bătaie «serioasă» pe care a dat-o cuiva.
Pe Olga Tudorache am perceput-o ca pe un monstru sacru, alături de care eram recunoscător că pot respira; ca pe-o femeie fascinantă, ce avea poveşti de viaţă pentru care făceam urechile pâlnie; ca pe o îndrumătoare afectuoasă, maiales în ceea ce înseamnă conduita de viaţă. Dar ca lucru efectiv era puţin inhibantă. Ca actor, însă, poţi conta pe Olga în orice situaţie. Atunci era copleşitoare, pentru că noi înţelegeam că trebuie să facem ca ea. E o persoană care nu percepe teatrul aşa cum îl percepe foarte multă lume: ca pe o formă fixă. Înăuntrul constrângerii proiectului regizoral, ea ştie să-şi găsească libertatea. Inventa, la fiecare repetiţie, câte ceva. Nu se potolea nici în spectacole. Dacă lucrai cu ea şi repetai la modul foarte serios, se emoţiona. Văzuse foarte mulţi actori la lucru, ea însăşi făcuse nu ştiu câte personaje şi lucrase cu foarte mulţi regizori, aşa că nu se emoţiona cum se emoţionează o gaşcă de tineri care abia termină Institutul. Dar, dacă era lovită de emoţie, începea să plângă. O întrebam: «De ce plângeţi, doamna Olga?» Făcea o pauză şi spunea apoi, cu voce joasă: «M-ai sfâşiat!» Fără explicaţii. Şi adăugă: «Eşti un nemernic!» (râde).“
„Când are un public mai dificil, Olga nu-şi face probleme; ba dimpotrivă, face şi glume. Şi mai face ceva foarte bine: ştie cum să te încurajeze. Cred că de aceea au şi ieşit atât de mulţi actori buni din mâna ei: pentru că ştie să nu stingă o personalitate. Simte acel «ceva» şi îi dă voie să se dezvolte. Ăsta e un mare talent. Se lega de studenţii ei, îi iubea pe fiecare în parte. Nu se supăra niciodată cu adevărat. Îi trata ca pe propriii ei copii. Era un foarte bun profesor. Cred că i-a plăcut, altfel nu ştiu de ce ar fi ales cariera asta. Uite, nu am întrebat-o…
Pe scenă e foarte generoasă, cu condiţia să fie cu un actor pe care să-l aprecieze. Are grijă ca acela cu care joacă să-şi găsească personajul. E întotdeauna proaspătă şi nouă. Joacă mereu aici şi acum. Nu joacă reprezentaţia de alaltăieri. Fiecare spectacol cu ea este o aventură. Se plictiseşte să se repete. Ea nu e actriţa pe care trebuie să o conduci. E foarte intuitivă; are un simţ fantastic. Nu trebuie să-i explici prea mult, nu trebuie să-i faci teorii. Ea citeşte textul şi ştie cum e. Asta înseamnă talent! Nu ştiu să explic «instinctul de teatru». Pur şi simplu există actori care se urcă pe scenă şi ceea ce fac e bine! Iar dacă-i întrebi: «Ce-ai făcut?», îţi răspund: «Da’ n-am făcut nimic!».
Olga şi compune extraordinar. Există două tipuri de actori: actorul proteic, cum e Olga, care poate să interpreteze personaje foarte diferite, şi actorul care îşi lasă propria personalitate să iasă la iveală şi aduce personajul către el. Dacă sunt mari, pe ăştia îi suporţi şi aşa. De obicei, ăştia sunt intuitivii. În ceea ce mă priveşte, când în şcoală lucram personaje şi Olga se urca pe scenă ca să ne arate, şi ne uitam ca proştii la ea cât era de bună, mă întrebam: când o să pot să fac şi eu la fel de bine? Are un tip de forţă feminină, aspră şi duioasă în acelaşi timp.“
„Într-o zi mi-a dat un telefon şi mi-a zis: «Vezi că am primit o piesa de la prietena mea Ana Maria Bamberger, care a scris-o pentru mine… Hai s-o facem!» Am jucat Peşte cu mazăre şapte ani. Am învăţat enorm de multe lucruri de la ea. În spectacolul în care am jucat împreună, o parte din text este inventat de către noi – în mare parte, doar de ea. Dacă el are atâta haz, are pentru că Olga, în repetiţii, dă nişte replici pe care trebuie să le scrii imediat. Inventează nişte trăsnăi, pe care apoi le păstrăm în spectacol. Spectacolul creşte şi creşte, tocmai din faptul că s-ar plictisi să nu le facă. Avea un crez al repetiţiei cum puţini oameni din lumea asta îl au. Pentru ea, repetiţia era o bucurie. Niciodată Olga Tudorache nu marca. Nu venea la teatru să marcheze. Ea repeta la modul foarte serios. Ne spunea să facem acelaşi lucru. Nu întotdeauna ne ieşea. Dar, când reuşeam, atunci pogora îngerul. Credinţa pe care o avea în repetiţie era uluitoare. Doamna Olga era extrem de emotivă. Asta am simţit-o şi la Dinică, şi la George Constantin. Înainte de a intra în scenă, erau nefiresc de emoţionaţi. Ei, dar în momentul în care păşeau pe scenă, când călcau pe scândură, emoţia devenea creatoare.
Tot de la ea am învăţat să nu arzi de la început până la sfârşit. N-ai cum, oboseşti şi de multe ori îl oboseşti şi pe cel care te priveşte. Pe parcursul unui spectacol avea un moment sau două când efectiv îţi tăia respiraţia. Ca o felină mare atunci când atacă o antilopă sau o gazelă. O strangulează şi durează ceva timp până când acel animal rămâne fără suflare. Era ca un tăvălug care merge, merge, merge, până ajunge în acel punct. Mai întâi urci pe Mont-Blanc, nu urci direct pe Everest.
Din orice accident, ea inventează ceva. Pentru anumiţi actori poate fi riscant să aibă un asemenea partener. Dacă eşti aşa, «mecanizat», poţi să intri în panică. Plus că ea este şi regina tăcerilor. Ştie să tacă pe scenă, ca nimeni altul. Nu ştii niciodată cât tace. Şi nu ştii dacă tace pentru că a uitat replica. Dar, de obicei, când tace, ştii că tace cu tăcerea ei, irepetabilă. Ce joacă în această tăcere poate fi mai interesant ca textul care urmează. E surprinzătoare în spectacole! N-am timp să mă plictisesc cu ea niciodată. Sunt mici accidente care se întâmplă şi din ele poate să facă o scenuţă întreagă.
Îţi poţi imagina despre ea că este un om zăpăcit şi dezordonat. În viaţa de toate zilele e de-a dreptul pedantă. Are, de exemplu, o mare aversiune faţă de praf. Verifică cu minuţiozitate o încăpere în care intră pentru prima dată. Dar, pe scenă, e luxuriantă. Face uneori nişte trăsnăi, de mă pufneşte şi pe mine râsul, în scenă. Trebuie să mă întorc şi să caut câte ceva într-un sertar, ca să nu se vadă. Îmi ţin personajul, dar se întâmplă uneori să fie atât de imaginativă că devin şi eu spectatoarea ei. E fascinantă.“
„Era foarte atentă la amănunte. Un personaj – asta tot de la dânsa am învăţat – se naşte din amănunt. Îţi dădea o ceaşcă. Reală, cu o farfurie. Dar fără lichid în ea. Şi-ţi spunea: «Vreau să simt că tu bei în momentul ăsta cafea.» Apoi comenta: «Mărul lui Adam nu s-a mişcat. Nu s-au umezit buzele. Limba n-a intrat în contat cu conţinutul ceştii. Mă păcăleşti.» Asta înseamnă detaliu. Apoi: cum pui mâna pe un partener, cum priveşti un partener, cum îl asculţi. Te privea şi zicea: «Vezi? Nu ascultă deloc.»
De la ea am învăţat cum să fac pauze. Am întâlnit la toţi actorii, de la cei mai tineri la cei mai mari, frica de a face pauze. Să facă pauză… şi să o susţină. Mi-a mărturisit Ştefan Iordache că, atunci când Olga făcea pauze, se îndepărta de ea. Zicea: «Îmi găseam ceva de făcut prin fundal. Îmi făcea semn: vino-vino-vino!, dar nu mă duceam.» Putea să facă pauză şi să stea în faţa partenerului trei-patru minute fără să vorbească. Pauza nu era niciodată făcută inutil. Avea pe dedesubt mii de gânduri. Nu-şi propunea pauza aia, n-o elabora. În felul ăsta, când erai cu Olga în scenă, n-aveai cum să nu intri în empatie cu ea. Zburai împreună cu ea.“
„Ea te pregătea pentru toate personajele, nu doar pentru anumite personaje. Acolo era lupta şi bucuria ei. Era foarte atentă când ne aflam la lectură, la masă. Am spus: este omul amănuntului. Având foarte multă răbdare, ataca împreună cu tine textul respectiv, din aproape în aproape. Putea să stea pe o pagină – şi asta numai Ciulei mai făcea – câte o zi întreagă. Nu era interesată de un câştig izolat. Făceam un exerciţiu plecând de la Edmond Rostand. Acel exerciţiu l-am transformat în examen. Făceam nişte cucuvele. Una era cucuvea de morminte, alta era bufniţa de tisă ori ciuf nu ştiu de care… Deschide uşa Bibanu’ [Dem Rădulescu]. Zice: «Olguţa, mai faceţi, dragă, şi oameni!» Şi închide uşa. Vine apoi la examen, şi zice: «Nu-mi vine să cred. Eu am glumit atunci. Ce-ai putut să faci cu copiii ăştia!?!»“
„Am învăţat ceva de la doamna Olga: să preţuiesc spectatorul. Nu poţi să nu preţuieşti omul care este lângă tine. El simte dacă este preţuit şi iubit. Când eşti disciplinat şi serios, şi faci cu credinţă ceea ce faci, el simte. Nu trebuie să fie teatrolog, critic de teatru. Sala e eterogenă: poate fi acolo oricine. Tu îţi faci treaba, cu durere şi cu credinţă, transmiţi ceea ce ai vrut tu să transmiţi, îţi iei la revedere cu inima deschisă, după două ore şi ceva de spectacol, şi asta e tot! Încă ceva. În teatru ai nevoie, pentru problemele tehnice, de oameni la scenă. Olga spunea: «Dacă maşinistul stă în arlechin când se repetă şi urmăreşte ce se întâmplă, chiar dacă n-are treabă în acel moment, abia atunci eşti pe făgaşul adevărat.» Maşinistul, oricât ştie spectacolul, căci l-a frecat împreună cu tine, chiar şi el poate fi luat prin surprindere: pentru că actorul nu este o maşină. Iar pe maşinist îl aduce la scenă adevărul care se naşte atunci, instantaneu, în spectacol sau în repetiţie. Unic şi irepetabil.“
„O durea îngrozitor dacă simţea regresul la un student. Aveam multe discuţii, când vedea că nu lucrăm cum şi-ar fi dorit ea. Voia să ştie ce ne făcea să nu putem lucra. Ce suport interior determină asta. Lenea ca lenea, dar lipsa de concentrare o deranja la culme. Să zicem că lucrai un personaj o săptămână, făceai progrese, existau câştiguri. Şi când vedea că, după o săptămână de lucru, tu o luai de la zero, înnebunea. Dacă întârziai un minut peste ora stabilită, se supăra îngrozitor. Nu mai voia să lucreze. O vedeai că avea o sfâşiere interioară profundă. Pentru că s-ar fi bătut cu oricine pentru studenţii ei. Sărea la beregata oricărui profesor. Dacă nu-i plăcea un spectacol, ea nu disimula, nu se ducea să-şi felicite fals un coleg. Avea eleganţa să nu se ducă, pentru că ştia că actorul, după spectacol, e o carne vie. Apoi, mai ales dacă era întrebată cu insistenţă, după o vreme, după câteva luni, spunea ce a simţit ea, cum a perceput spectacolul. Era un spectator foarte bun, şi ne-a învăţat şi pe noi să fim spectatori foarte buni, şi să avem răbdare cu colegii noştri. Peste timp, ştiu că mă urmărea. Uneori nu ştiam că e în sală. Îmi spunea după aia câte un maşinist c-a văzut-o. În momentele ei de blândeţe, de seninătate, avea o vorbă: «Ce mai faci, mamă?» Răspundeam: «Bine, doamna Olga. Mulţumesc!» Şi asta era cam tot.“
„Ea m-a îndrăgit din prima clipă, pentru că eram foarte curată. Nu mă gândeam să disimulez. Nu mă gândeam la ce spuneam, ziceam ce-mi trecea prin cap, cu seninătate. Tot ce am învăţat de la ea s-a lipit de mine. Nu «mi-a predat». Totul la ea era intuitiv. Şi asta, pe mine, m-a ajutat foarte mult, pentru că era aproape de felul meu de a simţi, de a înţelege.“
„Mă cunosc cu Olga Tudorache de când am jucat împreuna în Cavoul de familie, la Naţional, o piesă pusă de Sanda Manu, în 1980. Am iubit-o din primaclipă: era absolut fermecătoare la repetiţii. E o persoană foarte inventivă şi îi placesă facă giumbuşlucuri. E felul ei de a se distra. Când mergeam în turneu, stăteammereu cu doamna Olga în cameră. Şi aşa ne-am apropiat foarte mult. Pe vremeaaia se făceau foarte multe turnee. Şi aşa am înţeles foarte repede, faţă de alţii, că – de fapt – ceea ce afişa ea pentru toată lumea era doar o coajă foarte tare şi ţepoasă, care ascundea de fapt un om extrem de sensibil şi de vulnerabil. După aia, nu ne-am mai văzut un timp. După Revoluţie juca Regina mamă şi avea şi clasă la Institut. A avut nevoie de un ajutor şi m-a întrebat (şi ea, şi Gelu Colceag): «Măi, nu vrei să vii la Institut?» Eu mai primisem o invitaţie de la Cotescu, când eram mai tânără, dar nu m-am simţit în stare să fiu profesor. Îmi mergea foarte bine şi în meserie, şi eram şi zăpăcită, aşa că n-aveam niciun chef să intru la stăpân. Şi am zis: «Nu, mulţumesc.» Îmi pare rău, acum, că i-am spus «nu» lui Cotescu. Dar Olgăi i-am spus «da». Atunci am cunoscut-o în felul ăsta, ca profesor. M-am acomodat destul de greu în Institut, dar Olga m-a ajutat să înţeleg anumite lucruri şi, de altminteri, ea avea o anumită libertate faţă de regulile noi care se creaseră. De exemplu, acolo era un tabu pe care nu l-am înţeles niciodată: nu aveai voie să te urci pe scenă şi să arăţi studenţilor. Ca să nu devină nişte mici «Olga Tudorache».“
„Olga mă iubea foarte tare şi eu am aflat asta… ulterior. Şi eu am iubit-o, intens, până la un moment dat. A fost o dragoste între două femei pe care le despărţea o prăpastie de generaţii, două personalităţi bine marcate (îndeosebi ea). Oameni care apoi mi-au devenit prieteni pe viaţă mi-au spus că la început au crezut despre mine că sunt un iceberg. În prima zi de şcoală, nu mi-a venit să cred cât e de mică Olga Tudorache… Mi s-a părut că nu e ea. Eu credeam că e mare cât Albulescu! Asta era impresia pe care o lăsa… A rămas pentru mine un criteriu. Chiar dacă viaţa ne-a schimbat relaţia, o privesc cu aceeaşi adoraţie, cu aceeaşi uimire, aşa cum o priveam când eram în liceu, când mă duceam şi o vedeam în spectacole.“
„Pentru mine, Olga este o Aleasă. Ar fi făcut meseria asta indiferent de timp, de epocă. Ar fi jucat la fel de bine şi cu Miluţă Gheorghiu, la fel cum poate să joace şi azi cu oricine. Cred chiar că s-ar fi descurcat să joace în orice limbă a pământului. Nu cred că şi-a dorit să aibă o urmaşă. Să zică lumea: «Uite o Olga Tudorache mică.» Mie mi s-a spus des că se simte că am fost studentul ei. Dar asta nu înseamnă că, vreodată, am încercat să fiu ca Olga Tudorache. Sau să fac ce face Olga Tudorache în scenă. Sau să mă manifest cum se manifestă ea în viaţă. Sigur că te marchează, vrând-nevrând. Dacă lucrezi în fiecare zi cu ea, timp de patru ani, n-ai cum să nu rămâi marcat. A avut studenţi care au iubit-o, oameni care n-au trădat-o. Se poate considera un om împlinit. Şi nici ea nu ne-a trădat, pe niciunul dintre noi.“
Graficienii sentimentali care s-au ocupat de portretul Doamnei O. sunt, în ordine alfabetică: Mihai Bica, Tamara Creţulescu, Ilinca Goia, Emilia Popescu.
A consemnat (pentru dumneavoastră – dar şi pentru el)
„Doamna O.” de Zomir Dimovici (Portret Olga Tudorache)
În numărul 10/ 2013 al revistei „Teatrul azi”, la inițiativa lui Zomir Dimovici, actorii Mihai Bica, Tamara Creţulescu, Ilinca Goia, Emilia Popescu, altfel spus, câţiva dintre oamenii care au avut şansa sau întâmplarea de a-şi fi încrucişat drumul cu cel al doamnei Olga Tudorache, încearcă să re-creioneze un portret foarte personal al uneia dintre actriţele şi al unuia dintre oamenii cei mai importanţi ai vieţii lor… Şi ale noastre. Mai degrabă un puzzle de momente, şi mai puţin o descriere exhaustivă şi detaliată. Rememorarea momentelor de viaţă alături de Olga Tudorache nu s-a dovedit deloc simplă, dar cu siguranţă mereu surprinzătoare şi, în mod particular, inedită. Probabil de aceea acest text poate fi considerat un extras dintr-o carte care nu se va scrie niciodată…
„Cele mai bune sunt versurile pe care nu le terminăm
niciodată“ – spunea Edmond Rostand, despre care veţi mai auzi în rândurile de
mai jos, deşi nu despre el este vorba. Asemeni versurilor, probabil cele mai
frumoase portrete sunt cele pe care nu le terminăm niciodată. Oamenii întâlniţi
în viaţa asta, în special cei care ne-au luminat calea, îşi modifică organic
imaginea, odată cu timpul şi cu timpurile. Ne amintim cu tandreţe de personaje
dragi, readucem la viaţă imagini aburite ale vreunui membru al familiei ori ne
amuzăm să scotocim prin viaţa unor persoane publice pe care nu am apucat (şi
adesea n-avem nicio şansă sau dorinţă) să le cunoaştem personal. Ne încântăm cu
imagini. Ne place să credem că, astfel, ele ne vor transmite secretul
succesului, al dragostei, sau – mai prozaic – al bunăstării materiale! Dar
fiecare dintre noi păstrează şi modifică, în timp, aceste imagini. Ele ajung,
după o vreme, să ne definească pe noi înşine. Albumul sentimental al fiecăruia,
adesea secret şi – cu siguranţă – imposibil de clasificat şi aşezat în tihnă pe
un raft, vorbeşte mai bine despre noi, chiar dacă nu vom putea găsi, în
interiorul coperţilor sale mentale, nici măcar un singur clişeu cu imaginea
propriei persoane. Este drama şi destinul fotografului. Înregistrăm viaţa
noastră ca şi cum am fi în afara acesteia. Poate de aceea, asemeni lui Rostand,
iubim mai mult o imagine încă în mişcare, neterminată. Pentru că ea nu
încetează să ne surprindă şi să ne bucure.
În continuare, câţiva dintre oamenii care au avut
şansa sau întâmplarea de a-şi fi încrucişat drumul cu cel al doamnei Olga
Tudorache încearcă să re-creioneze un portret foarte personal al uneia dintre
actriţele şi al unuia dintre oamenii cei mai importanţi ai vieţii lor… Şi ale
noastre. Mai degrabă un puzzle de momente, şi mai puţin o descriere exhaustivă
şi detaliată. Rememorarea momentelor de viaţă alături de Olga
Tudorache nu s-a dovedit deloc simplă, dar cu siguranţă mereu surprinzătoare
şi, în mod particular, inedită. Probabil de aceea acest text poate fi
considerat un extras dintr-o carte care nu se va scrie niciodată…
„O casă nu se face de la acoperiş, căci nu se susţine.
O construieşti de la fundaţie. După ce ai creat fundaţia, vin pilonii şi abia
după aceea faci acoperişul. Asta a făcut Olga Tudorache pentru mine şi pentru
colegii mei. Ne-a dat fundaţia. Muncea cu noi să ne eliberăm de orice din afara
teatrului. Considera teatrul un loc sacru. Spunea să lăsăm afară «încălţările».
Nu te poţi gândi la mama, la tata, la faptul că ai necazuri acasă, cu copilul,
că nu ai bani să-ţi plăteşti lumina, sau la alte prostii. Ne cerea să ne
îndepărtăm de astea, fiindcă altfel nu putem crea. Ăsta e secretul pentru care
a rămas în sufletul oamenilor, al unora care poate au văzut-o acum patruzeci de
ani într-o reprezentaţie…
Aveam o colegă care se ferea de anumite personaje, de
anumite tipologii. Hipersensibilă. N-avea curajul să se arunce. Olga a simţit-o
şi i-a dat personaje împotriva crezului ei. Zicea: «Măi, ce să facem noi cu
fata asta, că mi-e dragă şi văd că are… aşa, ceva, în ea. Ştii ce fac?
Îi dau un rol care nu i se potriveşte deloc.» Era anul în care studiam
Caragiale, şi i-a dat Didina!… O scenă în care trebuia să fie plină de
ţâfnă, de feminitate, de agresivitate. Sărăcuţa, se chinuia şi se chinuia, şi
nu-i ieşea. Era mai mult decât un contre-emploi. Olga lucra uşor-uşor cu ea şi
o ajuta să se elibereze. «Dacă nu reuşeşti să te eliberezi în Institut, aşa vei
rămâne până la adânci bătrâneţi.» Colega mea nici nu realiza că avansează, căci
Olga avea şi tact. Iar asta presupune un efort pe care nu foarte mulţi oameni
vor să-l facă. E o aventură în care nu multă lume se aruncă. La examen a avut
momentul ăla de revelaţie. Din cauza emoţiei, a uitat să se mai strângă în ea.
A făcut superb rolul. A luat zece. Dar nu asta era important, ci ceea ce a
făcut Olga. Olga avea la gât o cruce pe care o iubea foarte mult şi nu se
despărţea de ea. S-a dus – ea, care se dădea aşa de tare! –, a lăcrimat, şi-a
scos crucea de la gât şi a pus-o la gâtul fetei. I-a spus: «Din momentul ăsta
poţi să spui că eşti actriţă!» Deşi de multe ori răcnea şi se prefăcea că e
dură, de fapt ne iubea pe toţi. Pe fata asta a şi luat-o să joace cu ea într-o
piesă, la Teatrul Mic. Un timp a jucat cu Olga, şi era foarte bună. De fapt,
aşa s-a întâmplat cu mulţi studenţi de-ai ei. I-a luat şi a jucat cu ei.“
„În prima zi de şcoală, Doamna Olga a spus: «Eu nu vă
cunosc, dar, ca să vă cunosc, daţi-vă fiecare câte o poreclă.» Nu ştiam ce
poreclă să-mi dau şi am stat aşa multă vreme. Mi-era ruşine că nu ştiam ce să
spun… Cred că mă făcusem toată roşie. Până la urmă am zis, şi a zis şi Olga
odată cu mine: «Vişina». Mi-a spus apoi: «Să ştii că eu ţi-am transmis gândul
ăsta»; iar eu i-am răspuns, în mintea mea: «Ba eu ţie» (râde). Primul an
a fost absolut fabulos. Un an fermecat.
Florin [Zamfirescu, n.red.] dădea indicaţii,
Olga arăta. Venea cu propuneri de jocuri – foarte multe – pentru exerciţiile de
improvizaţie. Ne-a pus să facem yoga din primul an. Ne obliga să ne scuturăm de
tot ce adusesem de-afară. Era greu, căci eram opt care trebuia să facem asta,
iar fiecare venea cu bagaje diferite. Nu-mi folosea prea mult să văd cum face
Olga… Dar am ajuns la ruşi, şi m-a pus să fac Nina. Ani de zile mi-au trebuit
ca să înţeleg de ce a ales asta pentru mine. Ea a văzut de pe atunci care mi-e
tipologia; eu, abia mai târziu. Olga, cu intuiţia ei, ştie să simtă pe unde trebuie să meargă fiecare personaj.
De-aia a fost şi bună profesoară. Îi lăsa pe studenţi liberi, să inventeze ei,
şi abia după aceea începea să conducă lucrurile, să impună anumite reguli, o
numită stricteţe. Are un simţ estetic foarte dezvoltat şi niciodată nu suporta
o mişcare urâtă. N-am să uit cât de frumos arăta gesturi. Un gest nu se face
oricum. În general, actorii foarte tineri nu ştiu nici să întindă mâna. Să
facă: «Uite!». Venea şi întindea mâna, cu degetele ei superbe, şi spunea: «Uite
aşa se face.» Un gest nu se face oricum.“
„Am făcut armata şi, după ce m-am întors, spre bucuria
şi spre surprinderea mea, am văzut că am nimerit la clasa doamnei Olga
Tudorache. Asistent, în vremea aceea (căci am avut doi asistenţi), era chiar
Moţu Pittiş, Dumnezeu să-l odihnească! Doi ani de zile am lucrat cu el. După
aceea, în anul trei şi anul patru l-am avut pe Florin Zamfirescu. La trei luni
după ce am început Institutul, am văzut-o pe Olga Tudorache într-un spectacol,
la Teatrul Mic. Cred că în Fluturi, fluturi. Am vrut să renunţ, am vrut
să plec, să nu mai fac teatru, când am văzut-o jucând. M-a şi bătut. M-a bătut
ca pe hoţii de cai, şi mi-a spus: «Tu ai senzaţia că am ajuns aici după trei
luni de Institut?» Şi dă-i, şi dă-i, şi dă-i… Cred că a fost prima bătaie
«serioasă» pe care a dat-o cuiva.
Pe Olga Tudorache am perceput-o ca pe un monstru
sacru, alături de care eram recunoscător că pot respira; ca pe-o femeie
fascinantă, ce avea poveşti de viaţă pentru care făceam urechile pâlnie; ca pe
o îndrumătoare afectuoasă, maiales în ceea ce înseamnă conduita de viaţă. Dar
ca lucru efectiv era puţin inhibantă. Ca actor, însă, poţi conta pe Olga în
orice situaţie. Atunci era copleşitoare, pentru că noi înţelegeam că trebuie să
facem ca ea. E o persoană care nu percepe teatrul aşa cum îl percepe foarte multă lume: ca pe o
formă fixă. Înăuntrul constrângerii proiectului regizoral, ea ştie să-şi
găsească libertatea. Inventa, la fiecare repetiţie, câte ceva. Nu se potolea
nici în spectacole. Dacă lucrai cu ea şi repetai la modul foarte serios, se
emoţiona. Văzuse foarte mulţi actori la lucru, ea însăşi făcuse nu ştiu câte
personaje şi lucrase cu foarte mulţi regizori, aşa că nu se emoţiona cum se
emoţionează o gaşcă de tineri care abia termină Institutul. Dar, dacă era
lovită de emoţie, începea să plângă. O întrebam: «De ce plângeţi, doamna Olga?»
Făcea o pauză şi spunea apoi, cu voce joasă: «M-ai sfâşiat!» Fără explicaţii. Şi
adăugă: «Eşti un nemernic!» (râde).“
„Când are un public mai dificil, Olga nu-şi face
probleme; ba dimpotrivă, face şi glume. Şi mai face ceva foarte bine: ştie cum
să te încurajeze. Cred că de aceea au şi ieşit atât de mulţi actori buni din
mâna ei: pentru că ştie să nu stingă o personalitate. Simte acel «ceva» şi îi
dă voie să se dezvolte. Ăsta e un mare talent. Se lega de studenţii ei, îi
iubea pe fiecare în parte. Nu se supăra niciodată cu adevărat. Îi trata ca pe
propriii ei copii. Era un foarte bun profesor. Cred că i-a plăcut, altfel nu
ştiu de ce ar fi ales cariera asta. Uite, nu am întrebat-o…
Pe scenă e foarte generoasă, cu condiţia să fie cu un
actor pe care să-l aprecieze. Are grijă ca acela cu care joacă să-şi găsească
personajul. E întotdeauna proaspătă şi nouă. Joacă mereu aici şi acum. Nu joacă
reprezentaţia de alaltăieri. Fiecare spectacol cu ea este o aventură. Se
plictiseşte să se repete. Ea nu e actriţa pe care trebuie să o conduci. E
foarte intuitivă; are un simţ fantastic. Nu trebuie să-i explici prea mult, nu
trebuie să-i faci teorii. Ea citeşte textul şi ştie cum e. Asta înseamnă
talent! Nu ştiu să explic «instinctul de teatru». Pur şi simplu există actori
care se urcă pe scenă şi ceea ce fac e bine! Iar dacă-i întrebi: «Ce-ai făcut?»,
îţi răspund: «Da’ n-am făcut nimic!».
Olga şi compune extraordinar. Există două tipuri de
actori: actorul proteic, cum e Olga, care poate să interpreteze personaje
foarte diferite, şi actorul care îşi lasă propria personalitate să iasă la
iveală şi aduce personajul către el. Dacă sunt mari, pe ăştia îi suporţi şi
aşa. De obicei, ăştia sunt intuitivii. În ceea ce mă priveşte, când în şcoală
lucram personaje şi Olga se urca pe scenă ca să ne arate, şi ne uitam ca
proştii la ea cât era de bună, mă întrebam: când o să pot să fac şi eu la fel de
bine? Are un tip de forţă feminină, aspră şi duioasă în acelaşi timp.“
„Într-o zi mi-a dat un telefon şi mi-a zis: «Vezi că
am primit o piesa de la prietena mea Ana Maria Bamberger, care a scris-o pentru
mine… Hai s-o facem!» Am jucat Peşte cu mazăre şapte ani. Am învăţat
enorm de multe lucruri de la ea. În spectacolul în care am jucat împreună, o
parte din text este inventat de către noi – în mare parte, doar de ea. Dacă el
are atâta haz, are pentru că Olga, în repetiţii, dă nişte replici pe care trebuie
să le scrii imediat. Inventează nişte trăsnăi, pe care apoi le păstrăm în
spectacol. Spectacolul creşte şi creşte, tocmai din faptul că s-ar plictisi să
nu le facă. Avea un crez al repetiţiei cum puţini oameni din lumea asta îl au.
Pentru ea, repetiţia era o bucurie. Niciodată Olga Tudorache nu marca. Nu venea
la teatru să marcheze. Ea repeta la modul foarte serios. Ne spunea să facem
acelaşi lucru. Nu întotdeauna ne ieşea. Dar, când reuşeam, atunci pogora îngerul.
Credinţa pe care o avea în repetiţie era uluitoare. Doamna Olga era extrem de
emotivă. Asta am simţit-o şi la Dinică, şi la George Constantin. Înainte de a
intra în scenă, erau nefiresc de emoţionaţi. Ei, dar în momentul în care păşeau
pe scenă, când călcau pe scândură, emoţia devenea creatoare.
Tot de la ea am învăţat să nu arzi de la început până
la sfârşit. N-ai cum, oboseşti şi de multe ori îl oboseşti şi pe cel care te
priveşte. Pe parcursul unui spectacol avea un moment sau două când efectiv îţi
tăia respiraţia. Ca o felină mare atunci când atacă o antilopă sau o gazelă. O
strangulează şi durează ceva timp până când acel animal rămâne fără suflare.
Era ca un tăvălug care merge, merge, merge, până ajunge în acel punct. Mai
întâi urci pe Mont-Blanc, nu urci direct pe Everest.
Din orice accident, ea inventează ceva. Pentru anumiţi
actori poate fi riscant să aibă un asemenea partener. Dacă eşti aşa,
«mecanizat», poţi să intri în panică. Plus că ea este şi regina tăcerilor. Ştie
să tacă pe scenă, ca nimeni altul. Nu ştii niciodată cât tace. Şi nu ştii dacă
tace pentru că a uitat replica. Dar, de obicei, când tace, ştii că tace cu
tăcerea ei, irepetabilă. Ce joacă în această tăcere poate fi mai interesant ca
textul care urmează. E surprinzătoare în spectacole! N-am timp să mă plictisesc
cu ea niciodată. Sunt mici accidente care se întâmplă şi din ele poate să facă
o scenuţă întreagă.
Îţi poţi imagina despre ea că este un om zăpăcit şi
dezordonat. În viaţa de toate zilele e de-a dreptul pedantă. Are, de exemplu, o
mare aversiune faţă de praf. Verifică cu minuţiozitate o încăpere în care intră
pentru prima dată. Dar, pe scenă, e luxuriantă. Face uneori nişte trăsnăi, de
mă pufneşte şi pe mine râsul, în scenă. Trebuie să mă întorc şi să caut câte
ceva într-un sertar, ca să nu se vadă. Îmi ţin personajul, dar se întâmplă
uneori să fie atât de imaginativă că devin şi eu spectatoarea ei. E
fascinantă.“
„Era foarte atentă la amănunte. Un personaj – asta tot
de la dânsa am învăţat – se naşte din amănunt. Îţi dădea o ceaşcă. Reală, cu o
farfurie. Dar fără lichid în ea. Şi-ţi spunea: «Vreau să simt că tu bei în
momentul ăsta cafea.» Apoi comenta: «Mărul lui Adam nu s-a mişcat. Nu s-au
umezit buzele. Limba n-a intrat în contat cu conţinutul ceştii. Mă păcăleşti.»
Asta înseamnă detaliu. Apoi: cum pui mâna pe un partener, cum priveşti un
partener, cum îl asculţi. Te privea şi zicea: «Vezi? Nu ascultă deloc.»
De la ea am învăţat cum să fac pauze. Am întâlnit la
toţi actorii, de la cei mai tineri la cei mai mari, frica de a face pauze. Să
facă pauză… şi să o susţină. Mi-a mărturisit Ştefan Iordache că, atunci când
Olga făcea pauze, se îndepărta de ea. Zicea: «Îmi găseam ceva de făcut prin
fundal. Îmi făcea semn: vino-vino-vino!, dar nu mă duceam.» Putea să facă pauză
şi să stea în faţa partenerului trei-patru minute fără să vorbească. Pauza nu
era niciodată făcută inutil. Avea pe dedesubt mii de gânduri. Nu-şi propunea
pauza aia, n-o elabora. În felul ăsta, când erai cu Olga în scenă, n-aveai cum să nu intri în empatie cu
ea. Zburai împreună cu ea.“
„Ea te pregătea pentru toate personajele, nu doar
pentru anumite personaje. Acolo era lupta şi bucuria ei. Era foarte atentă când
ne aflam la lectură, la masă. Am spus: este omul amănuntului. Având foarte
multă răbdare, ataca împreună cu tine textul respectiv, din aproape în aproape.
Putea să stea pe o pagină – şi asta numai Ciulei mai făcea – câte o zi
întreagă. Nu era interesată de un câştig izolat. Făceam un exerciţiu plecând de
la Edmond Rostand. Acel exerciţiu l-am transformat în examen. Făceam nişte
cucuvele. Una era cucuvea de morminte, alta era bufniţa de tisă ori ciuf nu
ştiu de care… Deschide uşa Bibanu’ [Dem Rădulescu]. Zice: «Olguţa, mai faceţi,
dragă, şi oameni!» Şi închide uşa. Vine apoi la examen, şi zice: «Nu-mi vine să
cred. Eu am glumit atunci. Ce-ai putut să faci cu copiii ăştia!?!»“
„Am învăţat ceva de la doamna Olga: să preţuiesc
spectatorul. Nu poţi să nu preţuieşti omul care este lângă tine. El simte dacă
este preţuit şi iubit. Când eşti disciplinat şi serios, şi faci cu credinţă
ceea ce faci, el simte. Nu trebuie să fie teatrolog, critic de teatru. Sala e
eterogenă: poate fi acolo oricine. Tu îţi faci treaba, cu durere şi cu
credinţă, transmiţi ceea ce ai vrut tu să transmiţi, îţi iei la revedere cu inima
deschisă, după două ore şi ceva de spectacol, şi asta e tot! Încă ceva. În teatru
ai nevoie, pentru problemele tehnice, de oameni la scenă. Olga spunea: «Dacă
maşinistul stă în arlechin când se repetă şi urmăreşte ce se întâmplă, chiar dacă
n-are treabă în acel moment, abia atunci eşti pe făgaşul adevărat.» Maşinistul,
oricât ştie spectacolul, căci l-a frecat împreună cu tine, chiar şi el poate fi
luat prin surprindere: pentru că actorul nu este o maşină. Iar pe maşinist îl
aduce la scenă adevărul care se naşte atunci, instantaneu, în spectacol sau în
repetiţie. Unic şi irepetabil.“
„O durea îngrozitor dacă simţea regresul la un
student. Aveam multe discuţii, când vedea că nu lucrăm cum şi-ar fi dorit ea.
Voia să ştie ce ne făcea să nu putem lucra. Ce suport interior determină asta.
Lenea ca lenea, dar lipsa de concentrare o deranja la culme. Să zicem că lucrai
un personaj o săptămână, făceai progrese, existau câştiguri. Şi când vedea că,
după o săptămână de lucru, tu o luai de la zero, înnebunea. Dacă întârziai un
minut peste ora stabilită, se supăra îngrozitor. Nu mai voia să lucreze. O
vedeai că avea o sfâşiere interioară profundă. Pentru că s-ar fi bătut cu
oricine pentru studenţii ei. Sărea la beregata oricărui profesor. Dacă nu-i
plăcea un spectacol, ea nu disimula, nu se ducea să-şi felicite fals un coleg. Avea
eleganţa să nu se ducă, pentru că ştia că actorul, după spectacol, e o carne vie.
Apoi, mai ales dacă era întrebată cu insistenţă, după o vreme, după câteva luni,
spunea ce a simţit ea, cum a perceput spectacolul. Era un spectator foarte bun,
şi ne-a învăţat şi pe noi să fim spectatori foarte buni, şi să avem răbdare cu colegii
noştri. Peste timp, ştiu că mă urmărea. Uneori nu ştiam că e în sală. Îmi spunea
după aia câte un maşinist c-a văzut-o. În momentele ei de blândeţe, de seninătate,
avea o vorbă: «Ce mai faci, mamă?» Răspundeam: «Bine, doamna Olga. Mulţumesc!»
Şi asta era cam tot.“
„Ea m-a îndrăgit din prima clipă, pentru că eram
foarte curată. Nu mă gândeam să disimulez. Nu mă gândeam la ce spuneam, ziceam
ce-mi trecea prin cap, cu seninătate. Tot ce am învăţat de la ea s-a lipit de
mine. Nu «mi-a predat». Totul la ea era intuitiv. Şi asta, pe mine, m-a ajutat
foarte mult, pentru că era aproape de felul meu de a simţi, de a înţelege.“
„Mă cunosc cu Olga Tudorache de când am jucat împreuna
în Cavoul de familie, la Naţional, o piesă pusă de Sanda Manu, în 1980.
Am iubit-o din prima clipă: era absolut fermecătoare la repetiţii. E o
persoană foarte inventivă şi îi place să facă giumbuşlucuri. E felul ei
de a se distra. Când mergeam în turneu, stăteam mereu cu doamna Olga în
cameră. Şi aşa ne-am apropiat foarte mult. Pe vremea aia se făceau
foarte multe turnee. Şi aşa am înţeles foarte repede, faţă de alţii, că – de fapt – ceea ce afişa ea pentru toată lumea era
doar o coajă foarte tare şi ţepoasă, care ascundea de fapt un om extrem de
sensibil şi de vulnerabil. După aia, nu ne-am mai văzut un timp. După Revoluţie
juca Regina mamă şi avea şi clasă la Institut. A avut nevoie de un
ajutor şi m-a întrebat (şi ea, şi Gelu Colceag): «Măi, nu vrei să vii la
Institut?» Eu mai primisem o invitaţie de la Cotescu, când eram mai tânără, dar
nu m-am simţit în stare să fiu profesor. Îmi mergea foarte bine şi în meserie,
şi eram şi zăpăcită, aşa că n-aveam niciun chef să intru la stăpân. Şi am zis: «Nu, mulţumesc.» Îmi pare rău, acum, că i-am
spus «nu» lui Cotescu. Dar Olgăi i-am spus «da». Atunci am cunoscut-o în felul
ăsta, ca profesor. M-am acomodat destul de greu în Institut, dar Olga m-a
ajutat să înţeleg anumite lucruri şi, de altminteri, ea avea o anumită
libertate faţă de regulile noi care se creaseră. De exemplu, acolo era un tabu
pe care nu l-am înţeles niciodată: nu aveai voie să te urci pe scenă şi să
arăţi studenţilor. Ca să nu devină nişte mici «Olga Tudorache».“
„Olga mă iubea foarte tare şi eu am aflat asta…
ulterior. Şi eu am iubit-o, intens, până la un moment dat. A fost o dragoste
între două femei pe care le despărţea o prăpastie de generaţii, două
personalităţi bine marcate (îndeosebi ea). Oameni care apoi mi-au devenit
prieteni pe viaţă mi-au spus că la început au crezut despre mine că sunt un
iceberg. În prima zi de şcoală, nu mi-a venit să cred cât e de mică Olga
Tudorache… Mi s-a părut că nu e ea. Eu credeam că e mare cât Albulescu! Asta era impresia pe care o lăsa… A rămas pentru mine un criteriu. Chiar dacă viaţa ne-a
schimbat relaţia, o privesc cu aceeaşi adoraţie, cu aceeaşi uimire, aşa cum o
priveam când eram în liceu, când mă duceam şi o vedeam în spectacole.“
„Pentru mine, Olga este o Aleasă. Ar fi făcut meseria
asta indiferent de timp, de epocă. Ar fi jucat la fel de bine şi cu Miluţă
Gheorghiu, la fel cum poate să joace şi azi cu oricine. Cred chiar că s-ar fi
descurcat să joace în orice limbă a pământului. Nu cred că şi-a dorit să aibă o
urmaşă. Să zică lumea: «Uite o Olga Tudorache mică.» Mie mi s-a spus des că se
simte că am fost studentul ei. Dar asta nu înseamnă că, vreodată, am încercat
să fiu ca Olga Tudorache. Sau să fac ce face Olga Tudorache în scenă. Sau să mă manifest cum se
manifestă ea în viaţă. Sigur că te marchează, vrând-nevrând. Dacă lucrezi în
fiecare zi cu ea, timp de patru ani, n-ai cum să nu rămâi marcat. A avut
studenţi care au iubit-o, oameni care n-au trădat-o. Se poate considera un om
împlinit. Şi nici ea nu ne-a trădat, pe niciunul dintre noi.“
Graficienii sentimentali care s-au ocupat de portretul
Doamnei O. sunt, în ordine alfabetică: Mihai Bica, Tamara Creţulescu, Ilinca Goia,
Emilia Popescu.
A consemnat (pentru
dumneavoastră – dar şi pentru el)
Zomir DIMOVICI
Bucureşti, vara lui 2012