La final de toamnă, Centrul de Teatru Educațional Replika invita la o nouă premieră, rezultat al unui proiect finanțat prin programul Europa Creativă (dar și prin AFCN), care, în cutuma unui demers artistic cu sprijin european, era generat de colaborarea cu parteneri internaționali. În cazul de față, artiști și asociații din Grecia și Portugalia. Chiar dacă destul de crud atunci când l-am văzut – se simțeau încă ezitările inerente primelor reprezentații – spectacolul mi-a revenit în minte adesea, ca un punct de reflecție… Sub impulsul acestei stări, m-am întors la el în luna februarie, la finalul ciclului oficial al derulării proiectului. Am reîntâlnit atunci un spectacol care ajunsese la un nivel de condensare și frumusețe estetică, de curățare, la nivel de text, și de rodare generală, ce-l depărtau de caracterul per se al teatrului verbatim: acela de a se supune, în primul rând, funcției. Căci despre un astfel de teatru este vorba în producția de la Replika, ba chiar mai mult – despre un teatru autobiografic. Trei.Três.Tria este, prin urmare, întâlnirea pe scenă a trei actrițe într-un spectacol confesiv ce pleacă de la o temă revizitată adesea: legătura dintre „macro-istorie și micro-istoriile noastre personale” (și citez aici din piesă), dar individualizată și nuanțată diferit de fiecare dată, în funcție de particularul abordării și al poveștii personale.Poveștile personale, de la copilăria la maturitatea celor trei actrițe: Evita Papaspyrou (Grecia), Mihaela Rădescu (România) și Elsa Valentim (Portugalia) se întretaie și aici pe scenă, în timp ce marea poveste a istoriei se desfășoară în fundal. Asistăm la reconstituirea, din mici piese de puzzle, a devenirii unor destine care s-au născut, format și împlinit, uman și profesional, într-o Europa postbelică, în spații diferite dar traversate, pentru un timp mai lung sau mai scurt, de același ax comun: dictatura. Dictatura coloneilor – în cazul Greciei (1967-1974), dictatura fascistă în Portugalia (1933-1974), comunismul în România (1947-1989).
Trei.Três.Tria. – foto Oana Nae
„Povești despre amintirile noastre, despre ceea ce ne-a format. Despre ce păstrăm și ce lăsăm în urmă” – spunea una dintre protagoniste. Școala, rolul și importanța educației, universul copilăriei, sala de clasă, oamenii care au contat, familia, cărțile, visurile, poveștile de iubire, primul sărut, primul iubit… Dar și relația cu realitate în care trăiau, cu politicul ce interfera în viața de zi cu zi, perceput atunci cu ochi de copil și privit acum cu judecata adultului… Țesătura textului se stratifică. El nu extrage, nu direcționează și, mai ales, nu impune un unic fir al poveștii, cu atât mai puțin un punct de vedere, astfel încât lumea celor trei se descoperă de la sine, densă, particulară, marcată de nota dominantă a personalitățiifiecăreia… Evita: „La 18:15, am făcut primul act eroic din viața mea. Am ieșit afară, deși era interzis, m-am dus alergând până la chioșcul de ziare și am cumpărat țigări pentru tata. Așa a început războiul meu personal cu Junta.” / Mihaela: „Am ales de multe ori să tac, ca să nu greșesc. (…) Mi se face rău fizic când sunt pusă în fața unui conflict. Corpul meu îngheață. Și prefer să tac.” / Elsa: „Știam că multe dintre ideile mele erau împotriva normelor și că, ori de câte ori te opui normelor, suferi consecințe. (…) Adevărul e că rareori am depășit limita, am fost mereu pe muchie.”
Un întreg univers se reface din aceste cercuri concentrice ale memoriei, la nivel de idee, trăire, reprezentare. La fel și vizual, imaginea de pe scenă se acumulează, adăugând noi straturi. În primplan: masa/pupitrul pe care protagonistele dau, la propriu, filă cu filă paginile amintirilor, privindu-și copilăria de la distanța anilor trecuți, cu nostalgia gestului cu care treci printr-un vechi album de fotografii. Mapele pe care le deschid sunt popups ce refac mimetic, cu o acuratețe remarcabilă, fragmente din universul povestit: sala de clasă, piețele revoluției, camera copilăriei, locul primului sărut. Imaginea acestui micro-univers 3D extrem de exact (realizat impecabil de Gabi Albu) este una vie, așa cum este și amintirea: un mini televizor derulează imagini, dintr-un micro-radio se aud sunete. Acestora se adaugă, în planul mare, montaje video documentând momente din poveste, proiectate în spate, pe fundal, în alternanță cu prim-planurile live ale actrițelor și ale pop-ups-urilor – accente potențatoare de sens. Este un tot care legă întregul, e un limbaj unic care se construiește așa cum unică pare că devine limba care se rostește pe scenă, chiar dacă ea mixează alternativ româna, portugheză și greaca…
Trei lumi, trei destine, trei realități… trei colțuri ale Europei, trei tipuri de regimuri, de ideologii, trei durate de timp. Și totuși, câte puncte de intersecție! Această sinonimie a lumilor, pe care o vezi acum reprezentată, te lovește frontal (dar nu acesta este datul teatrului?) și te obligă din nou la reflecție. Chiar dacă știi, ai citit, ai gândit. „Am ajuns la concluzia că, în vremuri de anomie morală și culturală, comunismul și fascismul pot fuziona într-o sinteză barocă.” [1], spunea Vladimir Tismăneanu. Răul în istorie poartă în fond aceeași haină. „Noi aveam tabloul cu Ceaușescu, pe perete, sus, în fața clasei. Ceaușescu ne zâmbea în fiecare dimineață când cântam imnul, în picioare, lângă bănci.” – spune Mihaela. / „Pe perete, deasupra tablei negre, era o fotografie a președintelui dictator Américo Tomaz, alta a succesorului dictatorului Salazar și un crucifix din lemn cu un Iisus din metal.” – spune Elsa. / „În clase ca și în toate clădirile publice existau fotografii cu dictatorul Georgios Papadopoulos, împreună cu reprezentări ale lui Iisus. Așa că am ajuns să asociem și religia cu dictatura militară. Că tot aveam sloganul: Patria, Religia, Familia.” – mărturisește Evita. Insinuat în gesturile mici, cotidiene, în copilărie, în viață, răul normează coercitiv, uneori aproape insesizabil, alteori agresiv, după același tipar. Sacralizarea politicului, deținerea unicului adevăr „imaculat și purificator”, anihilarea individului și a individualului, a omului devenit „numărul” din marea masă uniformizantă… până la punctul maxim al trau-mei. Și apoi, inevitabil, implozia. Revolta. „Aici Politehnica! Aici Politehnica! Suntem postul de radio al studenților liberi luptători și al grecilor liberi.”/ Revoluția Garoafelor, în Portugalia – „Imagini cu soldații care au garoafe în arme apar la televizor și toți oamenii încep să ofere garoafe soldaților. Garoafa a devenit simbolul Revoluției.” / Căderea comunismului, în 1989, în România…
Și totuși, câtă duioșie în acest spectacol, câtă tandrețe în așezarea acestor destine, vieți autentice trăite în timpuri care lasă urme, devenite acum personajele autentice pe care cele trei actrițe le întruchipează cu o demnă și frumoasă asumare, dezvăluindu-ni-se nouă într-unul dintre cele mai grele gesturi: acela al confesiunii directe… Și mai ales, câtă știință a lucrului filigranat de care dă dovadă aici regizorul Radu Apostol. Se mai alătură în spectacol prezența live a muzicianul Ilias Kostakopoulos (Grecia), cel care a făcut muzica, și indirect, designerul Dino Alves (Portugalia), ale cărui costume sunt însă singura mică pată de redundanță în semn a spectacolului. Și încă un gând de încheiere. Chiar dacă, în termenii unei finanțări europene, proiectul este finalizat, cred că ar fi important în a se găsi resurse pentru ca acest spectacol să poată ajunge din nou la public. Iar un alt gând vine din convingerea că textul, documentat și realizat de Mihaela Michailov și Radu Apostol, conține în el resursa desprinderii de contextul atât de personal al creării și interpretării lui, putând oricând provoca și alți artiști în a se apropia de el.
Trei.Três.Tria. Text: Mihaela Michailov & Radu Apostol (după poveștile personale ale celor trei actrițe). Cu: Evita Papaspyrou (Gr.), Mihaela Rădescu (Ro.), Elsa Valentim (Pt.). Regia și lighting design: Radu Apostol. Decorul: Gabi Albu (Ro.). Foto-colaje: Ramona Iacob (Ro.).Costumele: Dino Alves (Pt.). Muzica: Ilias Kostakopoulos (Gr.). Video: Elena Găgeanu (Ro.) Producător: Viorel Cojanu (Ro.). Asistent decor Horia Crețu (Ro.) Artist asociat: Kostas Dalianis (Gr.). Data premierei: 27 noiembrie 2023. Spectacolul este produs în cadrul proiectului „Limite educaționale. Comunități creative de teatru”, proiect cofinanțat de UniuneaEuropeană prin programul Europa Creativă, apelul de finanțare CREA-CULT-2021-COOP și de către AFCN, sesiunea de finanțare I/2023. Aplicantul principal este Asociația Culturală REPLIKA (Replika), iar cei trei parteneri din Consortium sunt: Monternoi Kairoi Astiki Mikerdos Kopiki Etaireia (Modern Times), AssociacaoCultural Teatros Dos Aloes (Teatro dos Aloes) și Koinonikh Synetairistikh Epixeirhsh Pramata kai Thamata (Pramata & Thamata).
Notă: [1] Vladimir Tismăneanu, Diavolul în istorie. Comunism, fascism și câteva lecții ale secolului XX, Ed. Humanitas, 2013, pg. 10.
Câteva Reflecții pe Marginea Spectacolului – TREI.TRÊS .TRIA
Autor: Oana Borș
Publicat în: Teatrul azi nr. 1-2/2024
Rubrica: actualitate.RO | spectacole
La final de toamnă, Centrul de Teatru Educațional Replika invita la o nouă premieră, rezultat al unui proiect finanțat prin programul Europa Creativă (dar și prin AFCN), care, în cutuma unui demers artistic cu sprijin european, era generat de colaborarea cu parteneri internaționali. În cazul de față, artiști și asociații din Grecia și Portugalia. Chiar dacă destul de crud atunci când l-am văzut – se simțeau încă ezitările inerente primelor reprezentații – spectacolul mi-a revenit în minte adesea, ca un punct de reflecție… Sub impulsul acestei stări, m-am întors la el în luna februarie, la finalul ciclului oficial al derulării proiectului. Am reîntâlnit atunci un spectacol care ajunsese la un nivel de condensare și frumusețe estetică, de curățare, la nivel de text, și de rodare generală, ce-l depărtau de caracterul per se al teatrului verbatim: acela de a se supune, în primul rând, funcției. Căci despre un astfel de teatru este vorba în producția de la Replika, ba chiar mai mult – despre un teatru autobiografic. Trei.Três.Tria este, prin urmare, întâlnirea pe scenă a trei actrițe într-un spectacol confesiv ce pleacă de la o temă revizitată adesea: legătura dintre „macro-istorie și micro-istoriile noastre personale” (și citez aici din piesă), dar individualizată și nuanțată diferit de fiecare dată, în funcție de particularul abordării și al poveștii personale. Poveștile personale, de la copilăria la maturitatea celor trei actrițe: Evita Papaspyrou (Grecia), Mihaela Rădescu (România) și Elsa Valentim (Portugalia) se întretaie și aici pe scenă, în timp ce marea poveste a istoriei se desfășoară în fundal. Asistăm la reconstituirea, din mici piese de puzzle, a devenirii unor destine care s-au născut, format și împlinit, uman și profesional, într-o Europa postbelică, în spații diferite dar traversate, pentru un timp mai lung sau mai scurt, de același ax comun: dictatura. Dictatura coloneilor – în cazul Greciei (1967-1974), dictatura fascistă în Portugalia (1933-1974), comunismul în România (1947-1989).
Trei.Três.Tria. – foto Oana Nae
„Povești despre amintirile noastre, despre ceea ce ne-a format. Despre ce păstrăm și ce lăsăm în urmă” – spunea una dintre protagoniste. Școala, rolul și importanța educației, universul copilăriei, sala de clasă, oamenii care au contat, familia, cărțile, visurile, poveștile de iubire, primul sărut, primul iubit… Dar și relația cu realitate în care trăiau, cu politicul ce interfera în viața de zi cu zi, perceput atunci cu ochi de copil și privit acum cu judecata adultului… Țesătura textului se stratifică. El nu extrage, nu direcționează și, mai ales, nu impune un unic fir al poveștii, cu atât mai puțin un punct de vedere, astfel încât lumea celor trei se descoperă de la sine, densă, particulară, marcată de nota dominantă a personalității fiecăreia… Evita: „La 18:15, am făcut primul act eroic din viața mea. Am ieșit afară, deși era interzis, m-am dus alergând până la chioșcul de ziare și am cumpărat țigări pentru tata. Așa a început războiul meu personal cu Junta.” / Mihaela: „Am ales de multe ori să tac, ca să nu greșesc. (…) Mi se face rău fizic când sunt pusă în fața unui conflict. Corpul meu îngheață. Și prefer să tac.” / Elsa: „Știam că multe dintre ideile mele erau împotriva normelor și că, ori de câte ori te opui normelor, suferi consecințe. (…) Adevărul e că rareori am depășit limita, am fost mereu pe muchie.”
Un întreg univers se reface din aceste cercuri concentrice ale memoriei, la nivel de idee, trăire, reprezentare. La fel și vizual, imaginea de pe scenă se acumulează, adăugând noi straturi. În primplan: masa/pupitrul pe care protagonistele dau, la propriu, filă cu filă paginile amintirilor, privindu-și copilăria de la distanța anilor trecuți, cu nostalgia gestului cu care treci printr-un vechi album de fotografii. Mapele pe care le deschid sunt popups ce refac mimetic, cu o acuratețe remarcabilă, fragmente din universul povestit: sala de clasă, piețele revoluției, camera copilăriei, locul primului sărut. Imaginea acestui micro-univers 3D extrem de exact (realizat impecabil de Gabi Albu) este una vie, așa cum este și amintirea: un mini televizor derulează imagini, dintr-un micro-radio se aud sunete. Acestora se adaugă, în planul mare, montaje video documentând momente din poveste, proiectate în spate, pe fundal, în alternanță cu prim-planurile live ale actrițelor și ale pop-ups-urilor – accente potențatoare de sens. Este un tot care legă întregul, e un limbaj unic care se construiește așa cum unică pare că devine limba care se rostește pe scenă, chiar dacă ea mixează alternativ româna, portugheză și greaca…
Trei lumi, trei destine, trei realități… trei colțuri ale Europei, trei tipuri de regimuri, de ideologii, trei durate de timp. Și totuși, câte puncte de intersecție! Această sinonimie a lumilor, pe care o vezi acum reprezentată, te lovește frontal (dar nu acesta este datul teatrului?) și te obligă din nou la reflecție. Chiar dacă știi, ai citit, ai gândit. „Am ajuns la concluzia că, în vremuri de anomie morală și culturală, comunismul și fascismul pot fuziona într-o sinteză barocă.” [1], spunea Vladimir Tismăneanu. Răul în istorie poartă în fond aceeași haină. „Noi aveam tabloul cu Ceaușescu, pe perete, sus, în fața clasei. Ceaușescu ne zâmbea în fiecare dimineață când cântam imnul, în picioare, lângă bănci.” – spune Mihaela. / „Pe perete, deasupra tablei negre, era o fotografie a președintelui dictator Américo Tomaz, alta a succesorului dictatorului Salazar și un crucifix din lemn cu un Iisus din metal.” – spune Elsa. / „În clase ca și în toate clădirile publice existau fotografii cu dictatorul Georgios Papadopoulos, împreună cu reprezentări ale lui Iisus. Așa că am ajuns să asociem și religia cu dictatura militară. Că tot aveam sloganul: Patria, Religia, Familia.” – mărturisește Evita. Insinuat în gesturile mici, cotidiene, în copilărie, în viață, răul normează coercitiv, uneori aproape insesizabil, alteori agresiv, după același tipar. Sacralizarea politicului, deținerea unicului adevăr „imaculat și purificator”, anihilarea individului și a individualului, a omului devenit „numărul” din marea masă uniformizantă… până la punctul maxim al trau- mei. Și apoi, inevitabil, implozia. Revolta. „Aici Politehnica! Aici Politehnica! Suntem postul de radio al studenților liberi luptători și al grecilor liberi.”/ Revoluția Garoafelor, în Portugalia – „Imagini cu soldații care au garoafe în arme apar la televizor și toți oamenii încep să ofere garoafe soldaților. Garoafa a devenit simbolul Revoluției.” / Căderea comunismului, în 1989, în România…
Și totuși, câtă duioșie în acest spectacol, câtă tandrețe în așezarea acestor destine, vieți autentice trăite în timpuri care lasă urme, devenite acum personajele autentice pe care cele trei actrițe le întruchipează cu o demnă și frumoasă asumare, dezvăluindu-ni-se nouă într-unul dintre cele mai grele gesturi: acela al confesiunii directe… Și mai ales, câtă știință a lucrului filigranat de care dă dovadă aici regizorul Radu Apostol. Se mai alătură în spectacol prezența live a muzicianul Ilias Kostakopoulos (Grecia), cel care a făcut muzica, și indirect, designerul Dino Alves (Portugalia), ale cărui costume sunt însă singura mică pată de redundanță în semn a spectacolului. Și încă un gând de încheiere. Chiar dacă, în termenii unei finanțări europene, proiectul este finalizat, cred că ar fi important în a se găsi resurse pentru ca acest spectacol să poată ajunge din nou la public. Iar un alt gând vine din convingerea că textul, documentat și realizat de Mihaela Michailov și Radu Apostol, conține în el resursa desprinderii de contextul atât de personal al creării și interpretării lui, putând oricând provoca și alți artiști în a se apropia de el.
Trei.Três.Tria. Text: Mihaela Michailov & Radu Apostol (după poveștile personale ale celor trei actrițe). Cu: Evita Papaspyrou (Gr.), Mihaela Rădescu (Ro.), Elsa Valentim (Pt.). Regia și lighting design: Radu Apostol. Decorul: Gabi Albu (Ro.). Foto-colaje: Ramona Iacob (Ro.). Costumele: Dino Alves (Pt.). Muzica: Ilias Kostakopoulos (Gr.). Video: Elena Găgeanu (Ro.) Producător: Viorel Cojanu (Ro.). Asistent decor Horia Crețu (Ro.) Artist asociat: Kostas Dalianis (Gr.). Data premierei: 27 noiembrie 2023. Spectacolul este produs în cadrul proiectului „Limite educaționale. Comunități creative de teatru”, proiect cofinanțat de Uniunea Europeană prin programul Europa Creativă, apelul de finanțare CREA-CULT-2021-COOP și de către AFCN, sesiunea de finanțare I/2023. Aplicantul principal este Asociația Culturală REPLIKA (Replika), iar cei trei parteneri din Consortium sunt: Monternoi Kairoi Astiki Mikerdos Kopiki Etaireia (Modern Times), AssociacaoCultural Teatros Dos Aloes (Teatro dos Aloes) și Koinonikh Synetairistikh Epixeirhsh Pramata kai Thamata (Pramata & Thamata).
Notă: [1] Vladimir Tismăneanu, Diavolul în istorie. Comunism, fascism și câteva lecții ale secolului XX, Ed. Humanitas, 2013, pg. 10.