În luna septembrie a anului 2023, regizoarea Catinca Drăgănescu preia funcția de manager interimar al Teatrului Masca. O veste pe care am aplaudat-o în timp ce citeam titlul știrilor de pe social media. Un artist complet și complex, Catinca Drăgănescu a adăugat în portofoliul său profesional creații de anvergură, spectacole cu personalitate, corelate cu problematici ale societății contemporane și originale din punctul de vedere al suportului dramaturgic. Așa cum o declară chiar ea, noul rol aduce cu sine o provocare și o responsabilitate semnificative.
Mara Bugarin şi Dragoș Stoica (foto Bogdan Botofei)
Singurul teatru gestual și de stradă din România, Teatrul Masca a fost înființat în anul 1990 și condus până în prezent de Mihai Mălaimare și Anca Florea. Odată cu preluarea funcției de conducere, Catinca Drăgănescu organizează programul stagiunii 2023-2024 al acestei insituții sub sloganul „Să vorbim pe bune despre noi”, declarându-l un „teatru deschis”. Prin proiectele dezvoltate, Teatrul Masca își propune să devină un teatru-comunitate, care oferă libertate de exprimare și de creație atât artiștilor, cât și publicului său, punându-i pe aceștia în dialog. Prin noua misiune pe care și-o asumă, instituția urmărește să își consolideze poziția de teatru de cartier și să se transforme într-un pol de creație alternativă. Direcția managerială pe care o propune Catinca Drăgănescu are ca punct central conturarea unui laborator de creație la Teatrul Masca. Iar prima inițiativă în acest sens este concretizată prin premiera spectacolului „Caracatița”, textul fiind semnat de Catinca Drăgănescu și Mara Căruțașu. Inspirat de evenimente reale, spectacolul-colaj este unul extrem de vibrant și de zguduitor. „O colecție de meme culturale”, așa cum le numește creatoarea, secvențele care se succed într-un ritm alert prin fața noastră par screenshot-uri din viața obișnuită a adolescenților de astăzi. Pentru unii dintre noi ele sunt recognoscibile, pentru ceilalți, fac parte dintr-un univers utopic, în care lumea a luat-o razna și toate valorile au fost răsturnate.
Mara Bugarin (foto Bogdan Botofei)
Dacă înainte exista o problemă legată de gap-ul intergenerațional, despre neconcordanțele sistemelor de gândire și tiparele comportamentale, acum acesta devine tot mai proeminent și mai vizibil la noile generații. Adultul de 30 de ani – care poate nici nu a devenit părinte încă – se luptă să înțeleagă traumele profunde ale acestei generații și nevoia adolescenților de a evada din cotidian cu ajutorul drogurilor. Preocupările și gusturile celor născuți după explozia digitalizării s-au modificat radical, ca răspuns la impactul ireversibil pe care îl manifestă noile tehnologii asupra creierului uman. Spectacolul „Caracatița” explorează dinamica familiei contemporane prin prisma adolescentului David, care are de îndeplinit o suită de sarcini extrem de dificile: să suporte orele interminabile de la școala unde nu învață nimic relevant pentru viață, să se obișnuiască cu divorțul părinților și să o accepte pe „mai tânăra mămică” pe care i-o prezintă tatăl, să primească entuziasmat vestea unei surioare, să-și rezolve singur problemele atunci când mama lui are tot timpul ședințe de lucru la care trebuie să participe. Norocul lui este că are suficienți bani încât să se țină de terapie, dar și de droguri.
Dragoș Stoica şi Ionuț Toader (foto Bogdan Botofei)
Protagonistul Dragoș Stoica, proaspăt absolvent al UNATC „I.L. Caragiale”, îl conturează pe David asemenea unui adolescent aflat în pragul maturității. Actorul punctează fiecare etapă de dezvoltare a personajului cu o bună intuiție, fără să devină patetic în postura copilului de doar câțiva ani și fără să exagereze cu luciditatea specifică vârstei sale reale. El rămâne fidel personajului său, dându-și voie să exploreze fiecare situație nouă de la o scenă la cealaltă, fiind extrem de prezent în relația cu partenerii de scenă. Prin acest rol, Dragoș Stoica ține sus ștacheta colegilor săi mai experimentați – Corina Moise, Nicoleta Hâncu –, reușind să se facă observat, urmărit cu interes și ținut minte. Cu o privire inteligentă și o forță scenică pe care o controlează destul de bine, Dragoș Stoica împlinește spectacolul. Într-un mecanism foarte bine controlat, partenerii săi de joc, Corina Moise, Nicoleta Hâncu, Mara Bugarin, Voicu Aaniței și Ionuț Toader, interpretează mai multe personaje din universul adolescentului David. Ei experimentează atât roluri de adulți, ca membrii ai familiei sau părinți ai colegilor de școală, cât și roluri de adolescenți, ca prieteni ai săi, funcționând la unison. Unele dintre scenele memorabile ale acestui spectacol sunt cele de grup, în care actorii creează singuri muzica și ritmurile, urmărind un sound design gândit de Andrei Dinescu și Andrei Raicu. Decorul creat de Ruxandra Preda utiliează arealul scenic într-un mod inspirat, folosindu-se doar de câteva elemente, fără să devină un punct de interes în compoziția spectacologică. Însă el vine în ajutorul protagoniștilor, delimitând spațiile și jucându-se cu diferite planuri, oferindu-le lor contextul de a fi puși cât mai bine în valoare. Elementul de impact, folosit cu sens în spectacol, îl constituie prezența măștilor supradimensionate realizate de Laura Dumitrașcu și Cătălina Rudeanu. Ducând mai departe specificul instituției, dar având și o trimitere simbolică la textul propriu-zis, măștile reflectă realitatea distorsionată a adolescenților provocată, pe de-o parte de pastilele pe care le înghit, iar, pe de altă parte, de temerile pe care le au față de lumea înconjurătoare.
Dragoș Stoica (foto Bogdan Botofei)
Deși povestea spectacolului se construiește pe structura unei tragedii produsă din cauza consumului de droguri, adevărata problemă mi se pare că face referire la relația dintre adolescenți și părinții lor. Această invitație lăuntrică în spațiul personal al adolescentului David ne arată cât de vulnerabili sunt cei care abia încep să se descopere pe sine și cât de mult rău pot face uneori cei care ne vor doar binele. Lipsa unei comunicări autentice, ascultarea activă și înțelegerea profundă a nevoilor lor sunt doar câteva lucruri care pot ajuta adolescenții să refuze evadarea din propria realitate și să evite dependența de droguri. Un spectacol necesar, inteligent cap-coadă, cu un umor care se naște organic din cuvintele personajelor, „Caracatița” poate fi perceput asemenea unei experiențe terapeutice. E o întâlnire intimă într-o sală de teatru de dimensiuni reduse, în care simți nemediat reacția vecinului de scaun și îl poți privi direct în ochi pe actorul care doar vorbește despre suferința celor din jurul nostru care o trăiesc. O suferință pe care de cele mai multe ori nu o cunoaștem și nu o putem controla. Spectacolul gândit și montat de Catinca Drăgănescu la Teatrul Masca ne invită să fim mai atenți, mai prezenți și mai receptivi. Aproape că ne imploră să fim în alertă și să facem o schimbare: să tratăm direct cauza și nu efectul. Un spectacol puternic și zguduitor despre fragilitatea adolescenților și pericolul ca aceștia să devină adulți disfuncționali.
Caracatița – un spectacol-radiografie a unui sistem social autoimun
Autor: Elena Coman
Publicat în: Teatrul azi nr. 1-2/2024
Rubrica: actualitate.RO | spectacole
În luna septembrie a anului 2023, regizoarea Catinca Drăgănescu preia funcția de manager interimar al Teatrului Masca. O veste pe care am aplaudat-o în timp ce citeam titlul știrilor de pe social media. Un artist complet și complex, Catinca Drăgănescu a adăugat în portofoliul său profesional creații de anvergură, spectacole cu personalitate, corelate cu problematici ale societății contemporane și originale din punctul de vedere al suportului dramaturgic. Așa cum o declară chiar ea, noul rol aduce cu sine o provocare și o responsabilitate semnificative.
Mara Bugarin şi Dragoș Stoica (foto Bogdan Botofei)
Singurul teatru gestual și de stradă din România, Teatrul Masca a fost înființat în anul 1990 și condus până în prezent de Mihai Mălaimare și Anca Florea. Odată cu preluarea funcției de conducere, Catinca Drăgănescu organizează programul stagiunii 2023-2024 al acestei insituții sub sloganul „Să vorbim pe bune despre noi”, declarându-l un „teatru deschis”. Prin proiectele dezvoltate, Teatrul Masca își propune să devină un teatru-comunitate, care oferă libertate de exprimare și de creație atât artiștilor, cât și publicului său, punându-i pe aceștia în dialog. Prin noua misiune pe care și-o asumă, instituția urmărește să își consolideze poziția de teatru de cartier și să se transforme într-un pol de creație alternativă.
Direcția managerială pe care o propune Catinca Drăgănescu are ca punct central conturarea unui laborator de creație la Teatrul Masca. Iar prima inițiativă în acest sens este concretizată prin premiera spectacolului „Caracatița”, textul fiind semnat de Catinca Drăgănescu și Mara Căruțașu. Inspirat de evenimente reale, spectacolul-colaj este unul extrem de vibrant și de zguduitor. „O colecție de meme culturale”, așa cum le numește creatoarea, secvențele care se succed într-un ritm alert prin fața noastră par screenshot-uri din viața obișnuită a adolescenților de astăzi. Pentru unii dintre noi ele sunt recognoscibile, pentru ceilalți, fac parte dintr-un univers utopic, în care lumea a luat-o razna și toate valorile au fost răsturnate.
Mara Bugarin (foto Bogdan Botofei)
Dacă înainte exista o problemă legată de gap-ul intergenerațional, despre neconcordanțele sistemelor de gândire și tiparele comportamentale, acum acesta devine tot mai proeminent și mai vizibil la noile generații. Adultul de 30 de ani – care poate nici nu a devenit părinte încă – se luptă să înțeleagă traumele profunde ale acestei generații și nevoia adolescenților de a evada din cotidian cu ajutorul drogurilor. Preocupările și gusturile celor născuți după explozia digitalizării s-au modificat radical, ca răspuns la impactul ireversibil pe care îl manifestă noile tehnologii asupra creierului uman.
Spectacolul „Caracatița” explorează dinamica familiei contemporane prin prisma adolescentului David, care are de îndeplinit o suită de sarcini extrem de dificile: să suporte orele interminabile de la școala unde nu învață nimic relevant pentru viață, să se obișnuiască cu divorțul părinților și să o accepte pe „mai tânăra mămică” pe care i-o prezintă tatăl, să primească entuziasmat vestea unei surioare, să-și rezolve singur problemele atunci când mama lui are tot timpul ședințe de lucru la care trebuie să participe. Norocul lui este că are suficienți bani încât să se țină de terapie, dar și de droguri.
Dragoș Stoica şi Ionuț Toader (foto Bogdan Botofei)
Protagonistul Dragoș Stoica, proaspăt absolvent al UNATC „I.L. Caragiale”, îl conturează pe David asemenea unui adolescent aflat în pragul maturității. Actorul punctează fiecare etapă de dezvoltare a personajului cu o bună intuiție, fără să devină patetic în postura copilului de doar câțiva ani și fără să exagereze cu luciditatea specifică vârstei sale reale. El rămâne fidel personajului său, dându-și voie să exploreze fiecare situație nouă de la o scenă la cealaltă, fiind extrem de prezent în relația cu partenerii de scenă. Prin acest rol, Dragoș Stoica ține sus ștacheta colegilor săi mai experimentați – Corina Moise, Nicoleta Hâncu –, reușind să se facă observat, urmărit cu interes și ținut minte. Cu o privire inteligentă și o forță scenică pe care o controlează destul de bine, Dragoș Stoica împlinește spectacolul.
Într-un mecanism foarte bine controlat, partenerii săi de joc, Corina Moise, Nicoleta Hâncu, Mara Bugarin, Voicu Aaniței și Ionuț Toader, interpretează mai multe personaje din universul adolescentului David. Ei experimentează atât roluri de adulți, ca membrii ai familiei sau părinți ai colegilor de școală, cât și roluri de adolescenți, ca prieteni ai săi, funcționând la unison. Unele dintre scenele memorabile ale acestui spectacol sunt cele de grup, în care actorii creează singuri muzica și ritmurile, urmărind un sound design gândit de Andrei Dinescu și Andrei Raicu.
Decorul creat de Ruxandra Preda utiliează arealul scenic într-un mod inspirat, folosindu-se doar de câteva elemente, fără să devină un punct de interes în compoziția spectacologică. Însă el vine în ajutorul protagoniștilor, delimitând spațiile și jucându-se cu diferite planuri, oferindu-le lor contextul de a fi puși cât mai bine în valoare. Elementul de impact, folosit cu sens în spectacol, îl constituie prezența măștilor supradimensionate realizate de Laura Dumitrașcu și Cătălina Rudeanu. Ducând mai departe specificul instituției, dar având și o trimitere simbolică la textul propriu-zis, măștile reflectă realitatea distorsionată a adolescenților provocată, pe de-o parte de pastilele pe care le înghit, iar, pe de altă parte, de temerile pe care le au față de lumea înconjurătoare.
Dragoș Stoica (foto Bogdan Botofei)
Deși povestea spectacolului se construiește pe structura unei tragedii produsă din cauza consumului de droguri, adevărata problemă mi se pare că face referire la relația dintre adolescenți și părinții lor. Această invitație lăuntrică în spațiul personal al adolescentului David ne arată cât de vulnerabili sunt cei care abia încep să se descopere pe sine și cât de mult rău pot face uneori cei care ne vor doar binele. Lipsa unei comunicări autentice, ascultarea activă și înțelegerea profundă a nevoilor lor sunt doar câteva lucruri care pot ajuta adolescenții să refuze evadarea din propria realitate și să evite dependența de droguri.
Un spectacol necesar, inteligent cap-coadă, cu un umor care se naște organic din cuvintele personajelor, „Caracatița” poate fi perceput asemenea unei experiențe terapeutice. E o întâlnire intimă într-o sală de teatru de dimensiuni reduse, în care simți nemediat reacția vecinului de scaun și îl poți privi direct în ochi pe actorul care doar vorbește despre suferința celor din jurul nostru care o trăiesc. O suferință pe care de cele mai multe ori nu o cunoaștem și nu o putem controla. Spectacolul gândit și montat de Catinca Drăgănescu la Teatrul Masca ne invită să fim mai atenți, mai prezenți și mai receptivi. Aproape că ne imploră să fim în alertă și să facem o schimbare: să tratăm direct cauza și nu efectul. Un spectacol puternic și zguduitor despre fragilitatea adolescenților și pericolul ca aceștia să devină adulți disfuncționali.