După ce a văzut recenta premieră a Teatrului Odeon, regizorul Mihai Lungeanu scrie pentru „Teatrul azi”: „La finalul reprezentaţiei construite de regizorul Alexandru Dabija, când am simţit impulsul de a le spune «mulţumesc» tuturor (de la actriţa-directoare până la maşinistul-actor), am riscat şi nu am refuzat o provocare lansată ad-hoc, anume aceea de a îmi exprima bucuria într-un exerciţiu de de-scriere cu care nu sunt obişnuit.” Citiţi în avanpremieră acest exerciţiu de admiraţie.
Mulţumesc!
(exerciţiu de scris, sau cuvânt după, alcătuit din vorbe potrivite atât pentru cei care au văzut spectacolul Pyramus & Thisbe 4 You, pe scena Teatrului ODEON, în seara zilei de 30 septembrie, cât şi pentru cei care l-au realizat.)
Pe lângă rolul de clasică şi politicoasă reverenţă, cuvântul „mulţumesc” ascunde şi declinarea la persoana întâi a verbului „a mulţumi”. Adică: „eu mulţumesc, tu mulţumeşti, el/ ea mulţumeşte…” Bine, dar cum o facem?! Cum îndeplinim acţiunea de a mulţumi ?! Este ciudat că niciodată nu punem în aplicare acţiunea de a mulţumi… doar enunţăm fapta, nu o facem evidentă în vreun fel. Adică spunem „mulţumesc”, dar nu mulţumim decât sub forma osificată a cuvântului tocmai rostit. Cum mulţumesc cei care spun „mulţumesc”, rămâne o acţiune suspendată, un mister. De aceea, la finalul reprezentaţiei construite de regizorul Alexandru Dabija pe scena Teatrului Odeon, când am simţit impulsul de a le spune „mulţumesc” tuturor (de la actriţa-directoare până la maşinistul-actor), am riscat şi nu am refuzat o provocare lansată ad-hoc, anume aceea de a îmi exprima bucuria într-un exerciţiu de de-scriere cu care nu sunt obişnuit.
Recunosc că cel mai plăcut rol, pentru mine, este cel de spectator. Mă las furat de acţiune, mă las impresionat de poveste, mă las fascinat de atmosferă, şi râd sau plâng cu sufletul deschis. Sau nu mă las, pentru că nimeni şi nimic nu mă fură, nu mă impresionaează, nu mă fascinează. De multe ori, după ce se încheie aplauzele, încep dilemele: o fi bine ce-am simţit ?! O fi corect ?! Să arăt, să nu arăt ?! Cine mă vede, cine mă aude?! Cu cine să stau de vorbă, cu cine nu ?! Cum arată „curentul de opinie”?! Care e trendul aprecierilor ?! Cât de diplomatic este nivelul dezaprobărilor?! Foarte complicat pentru un spectator sincer, bucurat sau nu, impresionat sau nu, desluşit sau nu. În consecinţă, prefer pentru digestia hranei sufleteşti oferite de un spectacol, o plimbare solitară, cu remind-uri libere de orice influenţă, cu dialoguri imaginare neinhibate de vreo modă sau model, sau de vreun interes meschin ori major. Recunoscător şi îndatorat doar impresiei pe care spectacolul a impus-o atenţiei mele. În cazul de faţă, justificare perfectă a acelui foarte upto day „4 (for) you”.
Recunosc, de asemenea, că de foarte mult timp nu am mai râs cu atâta poftă şi sinceritate. Fiecare aluzie, fiecare „poantă”, fiecare gag sau contrapunct îşi susţinea valoarea evidentă şi prin ironia fină sau prin trimiterea directă, chiar dacă săgeţile erau construite mai ales (dar nu doar) „pour les connaisseurs”.
Domnul Alexandru Dabija (primul aflat, de fapt, pe lista celor cărora încerc să le mulţumesc prin aceste cuvinte potrivite) a reuşit, cu o perfectă intuiţie a momentului artistic în care ne com-placem să-l văduvim de fertilitate, şi ne străduim să-l pe-trecem cu toţii, precum şi cu un generos concurs al talentelor celor care i-au creditat proiectul, povestea şi propunerile, să facă vie şi vibrantă „oglinda” moştenită tocmai de la Shakespeare, povestea poveştii din povestea sa, cutia atractiv înşelătoare a unei Pandore metisate savant cu o Matrioşcă mereu surprinzătoare, un adevărat panopticum de atitudini şi idei, de soluţii şi ironii, de provocări şi delicii. Cred că „mulţumesc”-ul acesta en-détail validează şi valoarea amănuntului (atât subiectul în sine, care părea un simplu amănunt al piesei-mamă, cât şi amănunţita listă de recuzită băşcălios-trebuitoare, teatral-utilitară, delicat-semnificantă sau aluziv-redundantă), şi limpezimea propunerii (plăcută invitaţie la divan cultural, provocare teatro-logică, ironie fină de intelectual garantat 100 la sută), şi solicitarea actorului spre împlinire şi nu spre repetare (performanţe pe care doar critica de specialitate le va puncta la justa lor valoare – sau nu, dar ar fi păcat de strădania evidentă şi colaborativă a performerilor), şi cursivitatea multiplelor discursuri estetice (jocuri teatrale rezonant ionesciene „în doi, în trei, în câţi vrei”, croite pe dinamitarea tragicului scorţos, cusute cu fire colorate de umor negru (şi bilingv) şi aplicate apoi, cu delicat cinism, pe tristeţea râsului în barbă), şi intersecţiile de timpi teatrali, istorici, culturali (înţelept amestecaţi într-un admir-abil reţetar subiectiv), cu rezolvările de prestidigitator al convenţiilor scenei (scenă care, alt amănunt deloc neglijabil, ne cuprinde şi pe noi, spect-actorii, într-un justificat şi provocator dialog, generos şi relaxat, cu actorul pre(bine)dispus la joc deschis şi joacă profesională).
Trebuie să extind aria de acţiune a „mulţumesc”-ului şi către fiecare actor în parte, pentru excelenţa cu care şi-a împletit multiplele măşti cu nenumăratele tăceri, construind laolaltă o adevărată contribuţie la distribuţie, oferind nu puţine imagini-reper, când parcă desprinse din albumul unei trupe elisabetane resuscitate anume pentru sărbătoarea propusă, când parcă re-convocate la un casting select de déjà-vu-uri savuroase, când cu precizie pusă la punct ca un mecanism de producere a efectelor scontate, când re-trimisă cu umor la originea amatoricească (iubitoare, deci) a artei actoriceşti. Totul, cântărit cu măsura pentru măsură, chiar şi atunci când libertatea de expresie friza „democraţia”, smulgând un zâmbet amar dar înţelegător.
Sper să-şi primească toţi aplauzele meritate, să se bucure împreună cu viitorii spectatori de oferta atât de generoasă pe care regizorul a construit-o 4 us, deci şi 4 me, şi să ierte îndrăzneala spectatorului (care-mi place să fiu), mai ales atunci când acesta are motive să-şi asume riscul şi să semneze vorbele elaborate (şi cred că şi bine-meritate):
Mihai LUNGEANU
P.S. – Un „mulţumesc” cred că se cuvine şi proniei care a făcut cum a făcut să stau pe o gradenă în apropierea doamnei Florica Ichim, a cărei amintită provocare am folosit-o pentru a sublinia ipoteticului cititor paradoxul prin care, în timp ce politica ne face să plângem, regizorul Alexandru Dabija ne face să râdem. MULŢUMESC ONCE AGAIN. THE SAME.
Avanpremieră „Teatrul azi” nr. 11-12: Mihai Lungeanu despre spectacolul „Pyramus & Thisbe 4 You”
După ce a văzut recenta premieră a Teatrului Odeon, regizorul Mihai Lungeanu scrie pentru „Teatrul azi”: „La finalul reprezentaţiei construite de regizorul Alexandru Dabija, când am simţit impulsul de a le spune «mulţumesc» tuturor (de la actriţa-directoare până la maşinistul-actor), am riscat şi nu am refuzat o provocare lansată ad-hoc, anume aceea de a îmi exprima bucuria într-un exerciţiu de de-scriere cu care nu sunt obişnuit.” Citiţi în avanpremieră acest exerciţiu de admiraţie.
Mulţumesc!
(exerciţiu de scris, sau cuvânt după, alcătuit din vorbe potrivite atât pentru cei care au văzut spectacolul Pyramus & Thisbe 4 You, pe scena Teatrului ODEON, în seara zilei de 30 septembrie, cât şi pentru cei care l-au realizat.)
Pe lângă rolul de clasică şi politicoasă reverenţă, cuvântul „mulţumesc” ascunde şi declinarea la persoana întâi a verbului „a mulţumi”. Adică: „eu mulţumesc, tu mulţumeşti, el/ ea mulţumeşte…” Bine, dar cum o facem?! Cum îndeplinim acţiunea de a mulţumi ?! Este ciudat că niciodată nu punem în aplicare acţiunea de a mulţumi… doar enunţăm fapta, nu o facem evidentă în vreun fel. Adică spunem „mulţumesc”, dar nu mulţumim decât sub forma osificată a cuvântului tocmai rostit. Cum mulţumesc cei care spun „mulţumesc”, rămâne o acţiune suspendată, un mister. De aceea, la finalul reprezentaţiei construite de regizorul Alexandru Dabija pe scena Teatrului Odeon, când am simţit impulsul de a le spune „mulţumesc” tuturor (de la actriţa-directoare până la maşinistul-actor), am riscat şi nu am refuzat o provocare lansată ad-hoc, anume aceea de a îmi exprima bucuria într-un exerciţiu de de-scriere cu care nu sunt obişnuit.
Recunosc că cel mai plăcut rol, pentru mine, este cel de spectator. Mă las furat de acţiune, mă las impresionat de poveste, mă las fascinat de atmosferă, şi râd sau plâng cu sufletul deschis. Sau nu mă las, pentru că nimeni şi nimic nu mă fură, nu mă impresionaează, nu mă fascinează. De multe ori, după ce se încheie aplauzele, încep dilemele: o fi bine ce-am simţit ?! O fi corect ?! Să arăt, să nu arăt ?! Cine mă vede, cine mă aude?! Cu cine să stau de vorbă, cu cine nu ?! Cum arată „curentul de opinie”?! Care e trendul aprecierilor ?! Cât de diplomatic este nivelul dezaprobărilor?! Foarte complicat pentru un spectator sincer, bucurat sau nu, impresionat sau nu, desluşit sau nu. În consecinţă, prefer pentru digestia hranei sufleteşti oferite de un spectacol, o plimbare solitară, cu remind-uri libere de orice influenţă, cu dialoguri imaginare neinhibate de vreo modă sau model, sau de vreun interes meschin ori major. Recunoscător şi îndatorat doar impresiei pe care spectacolul a impus-o atenţiei mele. În cazul de faţă, justificare perfectă a acelui foarte up to day „4 (for) you”.
Recunosc, de asemenea, că de foarte mult timp nu am mai râs cu atâta poftă şi sinceritate. Fiecare aluzie, fiecare „poantă”, fiecare gag sau contrapunct îşi susţinea valoarea evidentă şi prin ironia fină sau prin trimiterea directă, chiar dacă săgeţile erau construite mai ales (dar nu doar) „pour les connaisseurs”.
Domnul Alexandru Dabija (primul aflat, de fapt, pe lista celor cărora încerc să le mulţumesc prin aceste cuvinte potrivite) a reuşit, cu o perfectă intuiţie a momentului artistic în care ne com-placem să-l văduvim de fertilitate, şi ne străduim să-l pe-trecem cu toţii, precum şi cu un generos concurs al talentelor celor care i-au creditat proiectul, povestea şi propunerile, să facă vie şi vibrantă „oglinda” moştenită tocmai de la Shakespeare, povestea poveştii din povestea sa, cutia atractiv înşelătoare a unei Pandore metisate savant cu o Matrioşcă mereu surprinzătoare, un adevărat panopticum de atitudini şi idei, de soluţii şi ironii, de provocări şi delicii. Cred că „mulţumesc”-ul acesta en-détail validează şi valoarea amănuntului (atât subiectul în sine, care părea un simplu amănunt al piesei-mamă, cât şi amănunţita listă de recuzită băşcălios-trebuitoare, teatral-utilitară, delicat-semnificantă sau aluziv-redundantă), şi limpezimea propunerii (plăcută invitaţie la divan cultural, provocare teatro-logică, ironie fină de intelectual garantat 100 la sută), şi solicitarea actorului spre împlinire şi nu spre repetare (performanţe pe care doar critica de specialitate le va puncta la justa lor valoare – sau nu, dar ar fi păcat de strădania evidentă şi colaborativă a performerilor), şi cursivitatea multiplelor discursuri estetice (jocuri teatrale rezonant ionesciene „în doi, în trei, în câţi vrei”, croite pe dinamitarea tragicului scorţos, cusute cu fire colorate de umor negru (şi bilingv) şi aplicate apoi, cu delicat cinism, pe tristeţea râsului în barbă), şi intersecţiile de timpi teatrali, istorici, culturali (înţelept amestecaţi într-un admir-abil reţetar subiectiv), cu rezolvările de prestidigitator al convenţiilor scenei (scenă care, alt amănunt deloc neglijabil, ne cuprinde şi pe noi, spect-actorii, într-un justificat şi provocator dialog, generos şi relaxat, cu actorul pre(bine)dispus la joc deschis şi joacă profesională).
Trebuie să extind aria de acţiune a „mulţumesc”-ului şi către fiecare actor în parte, pentru excelenţa cu care şi-a împletit multiplele măşti cu nenumăratele tăceri, construind laolaltă o adevărată contribuţie la distribuţie, oferind nu puţine imagini-reper, când parcă desprinse din albumul unei trupe elisabetane resuscitate anume pentru sărbătoarea propusă, când parcă re-convocate la un casting select de déjà-vu-uri savuroase, când cu precizie pusă la punct ca un mecanism de producere a efectelor scontate, când re-trimisă cu umor la originea amatoricească (iubitoare, deci) a artei actoriceşti. Totul, cântărit cu măsura pentru măsură, chiar şi atunci când libertatea de expresie friza „democraţia”, smulgând un zâmbet amar dar înţelegător.
Sper să-şi primească toţi aplauzele meritate, să se bucure împreună cu viitorii spectatori de oferta atât de generoasă pe care regizorul a construit-o 4 us, deci şi 4 me, şi să ierte îndrăzneala spectatorului (care-mi place să fiu), mai ales atunci când acesta are motive să-şi asume riscul şi să semneze vorbele elaborate (şi cred că şi bine-meritate):
Mihai LUNGEANU
P.S. – Un „mulţumesc” cred că se cuvine şi proniei care a făcut cum a făcut să stau pe o gradenă în apropierea doamnei Florica Ichim, a cărei amintită provocare am folosit-o pentru a sublinia ipoteticului cititor paradoxul prin care, în timp ce politica ne face să plângem, regizorul Alexandru Dabija ne face să râdem. MULŢUMESC ONCE AGAIN. THE SAME.
Foto: Cosmin Ardeleanu