Între 1 şi 6 octombrie, a avut loc la Cluj-Napoca un eveniment complex dedicat celebrului actor şi regizor de origine niponă YOSHI OIDA, invitat în România de Centrul Internaţional pentru Artele Spectacolului – ARTHOC, o structură independentă, tânără şi extrem de serioasă, condusă de regizoarea Adriana Chiruţă. Teatrul Maghiar de Stat, partener şi gazdă, precum şi Centrul Cultural Francez din Cluj au susţinut această întâlnire despre care scrie la cald colaboratoarea noastră, Anca Haţiegan. (Foto: István Biró)
O clarvăzătoare din Japonia natală i-a prezis în tinereţe că nu va ajunge un star, dar îi va ajuta pe ceilalţi într-un fel sau altul. Pe moment, Yoshi Oida, care îşi dorea extrem de mult să ajungă un actor faimos, a fost dezamăgit…
E luni, 5 octombrie, spre seară. Ne aflăm în Sala Studio a Teatrului Maghiar de Stat din Cluj, de curând inaugurată într-o foarte elegantă construcţie din sticlă şi metal, ridicată în spatele clădirii vechi a teatrului, pe malul răului (Someşul arăta complet transfigurat la lumina lămpilor de pe aleea spectatorilor!). Într-o parte a audienţei se regăsesc participanţii la atelierul internaţional de creaţie actoricească organizat de Centrul Internaţional pentru Artele Spectacolului – ARTHOC, cu sprijinul Centrului Cultural Francez şi al Teatrului Maghiar din Cluj. Animatorul work-shopului, derulat între 1 şi 6 octombrie, este actorul şi regizorul Yoshi Oida, cofondator al Centrului Internaţional pentru Cercetare Teatrală (CIRT) de la Paris, condus de Peter Brook. Amatorii de film din România au avut poate prilejul să îl urmărească în producţii cinematografice precum celebra The Pillow Book de Peter Greenaway, The Eyes of Asia de Joâo Mario Grilo, Felice de Peter Delpeut sau Autumn Flowers de Shunshuke Ikehata. În calitatea sa de invitat de onoare, maestrului îi sunt dedicate seri de proiecţii, întâlniri cu publicul şi o lansare de carte. Asist la aceasta din urmă, precedată de vizionarea documentarului Ai văzut luna?, în regia Claudiei Willke (1998). Volumul este al doilea dintr-o trilogie dedicată de Yoshi Oida artei actoriceşti: An Actor Adrift (cartea cea mai apropiată de genul autobiografic), The Invisible Actorşi An Actor’s Tricks. Scris în colaborare cu Lorna Marshall şi beneficiind de un cuvânt înainte de Peter Brook, Actorul invizibil a fost tradus de Maia Teszler pentru Editura ArtSpect (cartea poate fi comandată on-line la adresa www.artspect.ro sau www.arthoc.ro).
Citez din textul de prezentare de pe afişul evenimentului: „Cuprinzând interviuri cu Peter Brook, fragmente din spectacole celebre ale acestuia, rememorări ale influenţei lui Yukio Mishima asupra carierei lui Yoshi Oida, documentarul Claudiei Willke este un melanj de teatru şi viaţă, o călătorie emoţionantă din inima Japoniei în inima Europei, definitorie pentru personalitatea artistică a lui Yoshi Oida. De ce suntem întrebaţi dacă am văzut luna? Pentru că atât documentarul-portret al Claudiei Willke, cât şi cartea Actorul invizibil au ca laitmotiv spusele unui mare actor de teatru Kyogen: «Pot să-l învăţ pe un tânăr actor gestul prin care se poate arăta luna. Dar restul, de la vârful degetului până la lună, ţine de propria lui responsabilitate.» «Pentru mine, spune Yoshi Oida, este prea putin important dacă publicul îşi aminteşte cât de frumos a fost un anumit gest. Singurul lucru care mă interesează este: A văzut luna?»”.
Aşezat pe un scaun în faţa publicului, cu câteva reflectoare aţintite pe el (unde e luna?), Yoshi Oida zâmbeşte amuzat amintirilor (luna e însăşi figura lui jovială, ca în desenele naive din cărţile pentru copii). Vorbeşte o engleză destul de greu de urmărit: în jurul vârstei de 40 de ani, când a părăsit Japonia pentru a face cunoştinţă cu teatrul occidental, nu cunoştea nicio limbă apuseană. În ciuda prezicerilor, ajunsese un actor cunoscut şi apreciat în ţara sa, muncind din greu pentru ca să risipească rezervele apropiaţilor legate de profesia aleasă. Talentul, norocul şi munca sunt, după Yoshi Oida, toate trei ingrediente indispensabile unei cariere de succes în domeniul artistic. Absolvent al universităţii din Keio, cu un masterat în domeniul filozofiei, Yoshi Oida şi-a dezamăgit familia în momentul în care s-a apucat de actorie. „Au râs de mine!”, aminteşte în treacăt. Era vorba însă despre o cerinţă vitală: datorită teatrului, băiatul depresiv de altădată, care până la 12 ani a trăit într-o ţară măcinată de război, avea să înveţe să(-şi) accepte viaţa. Prin caracterul său concret, teatrul reprezenta o cunoaştere alternativă, inaccesibilă prin mijloace pur intelectuale. „De ce au râs?”, îl întreb în timp ce îmi pictografiază, concentrat, un autograf pe carte, care sper din tot sufletul să nu se dovedească a fi scris cu cerneală invizibilă. „Nici acolo nu e privită actoria ca o meserie serioasă?”. „Nicăieri!”, vine răspunsul prompt. În Japonia statutul actorului e apropiat de al cerşetorului. Pe vremuri, fiind în slujba câte unui patron aristocrat, actorul era asimilat servitorilor de cel mai jos rang, prostituatelor: „De aceea căutăm să ne legitimăm sondând profunzimile”. În acelaşi timp, „toţi vor să fie actori acum”, observă un profesor de actorie de la facultatea clujeană de profil. „Da, da”, aprobă dând din cap maestrul. „Ce învăţătură ascunde mişcarea, partea fizică a teatrului, expresia corporală?”, îmi continui eu interogatoriul. „Trebuie să faci ca să afli”…
Meseria de actor se deprinde în teatrul japonez în preajma unui maestru, pe care ucenicul este dator să-l copieze cât mai fidel cu putinţă în gesturi, tonuri, atitudini. Totul porneşte de la exterior, de la mişcare, în timp ce în teatrul occidental tendinţa predominantă este ca abordarea personajului să vină dinspre interior. Ucenicia actorului nipon sfârşeşte în jurul vârstei de 60 de ani… Maestrul lui Yoshi Oida a fost Okura-San, care l-a introdus în tehnicile teatrului comic Kyogen – o „subspecie” a teatrului Noh (acesta din urmă caracterizat de graţie şi seriozitate). Stilul s-a dovedit însă mai puţin important decât omul – ceea ce contează e calitatea maestrului, indiferent de genul de joc practicat, spune înţelepciunea niponă. Yoshi a fost încurajat de maestrul său să părăsească Japonia şi să se desprindă astfel de tradiţia unui teatru imobilizat în conservatorism, dar şi de condiţia de actor ajuns la un anumit grad de notorietate. Îşi dorea să studieze în continuare mai degrabă regia, căci renunţase deja de ceva vreme la ideea sa din tinereţe de a deveni un „star”. În mod paradoxal, abilităţile sale artistice au început să atragă atenţia, să strălucească, tocmai când ambiţia din spate începuse să pălească. Iar suita renunţărilor care i-au marcat destinul era departe de a se sfârşi aici. În preajma lui Peter Brook, lângă care a jucat mai departe, interpretând roluri în spectacole memorabile (ca Orghast, Mahabharata, Conferinţa păsărilor, Ik etc.), oarecum împotriva voinţei sale, dar mai ales, în urma unor exerciţii spirituale efectuate timp de 40 de zile în recluziunea unui templu budist, Yoshi Oida avea să descopere că identităţile noastre multiple – rasa, etnia, sexul, vârsta, aspectul trupului – sunt doar „haine” pentru ceva mult mai mare: un fel de energie formidabilă. (These are merely his circumstances, not the man himself, îmi vine în minte o replică dintr-un film american, probabil o ecranizare după Tennessee Williams, în timp ce îl ascult pe Yoshi. Adică: acestea sunt doar circumstanţele sale, nu omul în sine.) Încetând să se agaţe de ele, inclusiv de carcasa numită „actor”, abandonând nu o dată tot ceea ce ştia, ce învăţase până atunci, deviind de la cursul relativ stabil al vieţii (vieţilor?) sale anterioare, omul s-a trezit „în derivă” (adrift), „plutind”, îmi explică el sensul titlului primei cărţi pe care a scris-o. Cuvintele sale descriu o imagine a dezolării, însă figura lui Yoshi îmi transmite sentimentul unei experienţe pozitive, ce se derulează chiar şi acum, în faţa noastră: a-şi dărui inima, a se livra pe sine publicului…
În documentarul realizat de Cludia Willke, autoarea a inserat o secvenţă din spectacolul The Man Who/ Omul care (1993), în regia lui Peter Brook, inspirat de cartea doctorului Oliver Sacks, Omul care îşi confunda soţia cu o pălărie. Yoshi Oida întruchipa aici un bărbat suferind de o afecţiune neurologică ce îl făcea să nu fie conştient de existenţa părţii stângi a propriei feţe. În secvenţa dată, personajul său este surprins în timp ce îşi răzuieşte unul dintre obrajii acoperiţi cu spumă de ras, lăsându-l pe celălalt neatins de lama aparatului. O cameră de filmat îi proiectează imaginea pe un ecran de televizor aflat în spatele său, iar o voce din off încearcă să-i atragă atenţia asupra faptului că a uitat ceva – operaţiunea bărbierit nu e decât pe jumătate îndeplinită. Insistenţa vocii sporeşte deruta personajului. Complet pierdut, acesta caută din ochi un punct de sprijin în stânga şi în dreapta, eludând însă mereu confruntarea cu imaginea surprinsă de ecranul-oglindă. Alunecând cu privirile rătăcite – plutind în derivă – peste suprafaţa acesteia, omul ratează întruna recunoaşterea dorită de voce. Nu poate să-i întoarcă interlocutorului, drept răspuns la aşteptările sale de nedescifrat, decât un mare semn de întrebare, de o dezarmantă sinceritate. Pentru spectator devine însă mai vizibilă ca oricând atât suprafaţa, cât şi faţa nevăzută a lucrurilor – faţa nevăzută a lunii.
Mai târziu aveam să remarc, la întâlnirea actorului cu publicul, că atunci când vorbeşte, devenind mobilă, figura lui Yoshi se dedublează: o jumătate a feţei rămâne parcă ferecată, cu expresia întoarsă spre interior, pleoapa uşor lăsată; cealaltă se deschide spre exterior, radioasă, scrutând cu un ochi pătrunzător, străbătut de fulgere ghiduşe, lumea, omul.
Avanpremieră „Teatrul azi” nr. 11-12: Cealaltă faţă a lui Yoshi Oida
Între 1 şi 6 octombrie, a avut loc la Cluj-Napoca un eveniment complex dedicat celebrului actor şi regizor de origine niponă YOSHI OIDA, invitat în România de Centrul Internaţional pentru Artele Spectacolului – ARTHOC, o structură independentă, tânără şi extrem de serioasă, condusă de regizoarea Adriana Chiruţă. Teatrul Maghiar de Stat, partener şi gazdă, precum şi Centrul Cultural Francez din Cluj au susţinut această întâlnire despre care scrie la cald colaboratoarea noastră, Anca Haţiegan. (Foto: István Biró)
O clarvăzătoare din Japonia natală i-a prezis în tinereţe că nu va ajunge un star, dar îi va ajuta pe ceilalţi într-un fel sau altul. Pe moment, Yoshi Oida, care îşi dorea extrem de mult să ajungă un actor faimos, a fost dezamăgit…
E luni, 5 octombrie, spre seară. Ne aflăm în Sala Studio a Teatrului Maghiar de Stat din Cluj, de curând inaugurată într-o foarte elegantă construcţie din sticlă şi metal, ridicată în spatele clădirii vechi a teatrului, pe malul răului (Someşul arăta complet transfigurat la lumina lămpilor de pe aleea spectatorilor!). Într-o parte a audienţei se regăsesc participanţii la atelierul internaţional de creaţie actoricească organizat de Centrul Internaţional pentru Artele Spectacolului – ARTHOC, cu sprijinul Centrului Cultural Francez şi al Teatrului Maghiar din Cluj. Animatorul work-shopului, derulat între 1 şi 6 octombrie, este actorul şi regizorul Yoshi Oida, cofondator al Centrului Internaţional pentru Cercetare Teatrală (CIRT) de la Paris, condus de Peter Brook. Amatorii de film din România au avut poate prilejul să îl urmărească în producţii cinematografice precum celebra The Pillow Book de Peter Greenaway, The Eyes of Asia de Joâo Mario Grilo, Felice de Peter Delpeut sau Autumn Flowers de Shunshuke Ikehata. În calitatea sa de invitat de onoare, maestrului îi sunt dedicate seri de proiecţii, întâlniri cu publicul şi o lansare de carte. Asist la aceasta din urmă, precedată de vizionarea documentarului Ai văzut luna?, în regia Claudiei Willke (1998). Volumul este al doilea dintr-o trilogie dedicată de Yoshi Oida artei actoriceşti: An Actor Adrift (cartea cea mai apropiată de genul autobiografic), The Invisible Actor şi An Actor’s Tricks. Scris în colaborare cu Lorna Marshall şi beneficiind de un cuvânt înainte de Peter Brook, Actorul invizibil a fost tradus de Maia Teszler pentru Editura ArtSpect (cartea poate fi comandată on-line la adresa www.artspect.ro sau www.arthoc.ro).
Citez din textul de prezentare de pe afişul evenimentului: „Cuprinzând interviuri cu Peter Brook, fragmente din spectacole celebre ale acestuia, rememorări ale influenţei lui Yukio Mishima asupra carierei lui Yoshi Oida, documentarul Claudiei Willke este un melanj de teatru şi viaţă, o călătorie emoţionantă din inima Japoniei în inima Europei, definitorie pentru personalitatea artistică a lui Yoshi Oida. De ce suntem întrebaţi dacă am văzut luna? Pentru că atât documentarul-portret al Claudiei Willke, cât şi cartea Actorul invizibil au ca laitmotiv spusele unui mare actor de teatru Kyogen: «Pot să-l învăţ pe un tânăr actor gestul prin care se poate arăta luna. Dar restul, de la vârful degetului până la lună, ţine de propria lui responsabilitate.» «Pentru mine, spune Yoshi Oida, este prea putin important dacă publicul îşi aminteşte cât de frumos a fost un anumit gest. Singurul lucru care mă interesează este: A văzut luna?»”.
Aşezat pe un scaun în faţa publicului, cu câteva reflectoare aţintite pe el (unde e luna?), Yoshi Oida zâmbeşte amuzat amintirilor (luna e însăşi figura lui jovială, ca în desenele naive din cărţile pentru copii). Vorbeşte o engleză destul de greu de urmărit: în jurul vârstei de 40 de ani, când a părăsit Japonia pentru a face cunoştinţă cu teatrul occidental, nu cunoştea nicio limbă apuseană. În ciuda prezicerilor, ajunsese un actor cunoscut şi apreciat în ţara sa, muncind din greu pentru ca să risipească rezervele apropiaţilor legate de profesia aleasă. Talentul, norocul şi munca sunt, după Yoshi Oida, toate trei ingrediente indispensabile unei cariere de succes în domeniul artistic. Absolvent al universităţii din Keio, cu un masterat în domeniul filozofiei, Yoshi Oida şi-a dezamăgit familia în momentul în care s-a apucat de actorie. „Au râs de mine!”, aminteşte în treacăt. Era vorba însă despre o cerinţă vitală: datorită teatrului, băiatul depresiv de altădată, care până la 12 ani a trăit într-o ţară măcinată de război, avea să înveţe să(-şi) accepte viaţa. Prin caracterul său concret, teatrul reprezenta o cunoaştere alternativă, inaccesibilă prin mijloace pur intelectuale. „De ce au râs?”, îl întreb în timp ce îmi pictografiază, concentrat, un autograf pe carte, care sper din tot sufletul să nu se dovedească a fi scris cu cerneală invizibilă. „Nici acolo nu e privită actoria ca o meserie serioasă?”. „Nicăieri!”, vine răspunsul prompt. În Japonia statutul actorului e apropiat de al cerşetorului. Pe vremuri, fiind în slujba câte unui patron aristocrat, actorul era asimilat servitorilor de cel mai jos rang, prostituatelor: „De aceea căutăm să ne legitimăm sondând profunzimile”. În acelaşi timp, „toţi vor să fie actori acum”, observă un profesor de actorie de la facultatea clujeană de profil. „Da, da”, aprobă dând din cap maestrul. „Ce învăţătură ascunde mişcarea, partea fizică a teatrului, expresia corporală?”, îmi continui eu interogatoriul. „Trebuie să faci ca să afli”…
Meseria de actor se deprinde în teatrul japonez în preajma unui maestru, pe care ucenicul este dator să-l copieze cât mai fidel cu putinţă în gesturi, tonuri, atitudini. Totul porneşte de la exterior, de la mişcare, în timp ce în teatrul occidental tendinţa predominantă este ca abordarea personajului să vină dinspre interior. Ucenicia actorului nipon sfârşeşte în jurul vârstei de 60 de ani… Maestrul lui Yoshi Oida a fost Okura-San, care l-a introdus în tehnicile teatrului comic Kyogen – o „subspecie” a teatrului Noh (acesta din urmă caracterizat de graţie şi seriozitate). Stilul s-a dovedit însă mai puţin important decât omul – ceea ce contează e calitatea maestrului, indiferent de genul de joc practicat, spune înţelepciunea niponă. Yoshi a fost încurajat de maestrul său să părăsească Japonia şi să se desprindă astfel de tradiţia unui teatru imobilizat în conservatorism, dar şi de condiţia de actor ajuns la un anumit grad de notorietate. Îşi dorea să studieze în continuare mai degrabă regia, căci renunţase deja de ceva vreme la ideea sa din tinereţe de a deveni un „star”. În mod paradoxal, abilităţile sale artistice au început să atragă atenţia, să strălucească, tocmai când ambiţia din spate începuse să pălească. Iar suita renunţărilor care i-au marcat destinul era departe de a se sfârşi aici. În preajma lui Peter Brook, lângă care a jucat mai departe, interpretând roluri în spectacole memorabile (ca Orghast, Mahabharata, Conferinţa păsărilor, Ik etc.), oarecum împotriva voinţei sale, dar mai ales, în urma unor exerciţii spirituale efectuate timp de 40 de zile în recluziunea unui templu budist, Yoshi Oida avea să descopere că identităţile noastre multiple – rasa, etnia, sexul, vârsta, aspectul trupului – sunt doar „haine” pentru ceva mult mai mare: un fel de energie formidabilă. (These are merely his circumstances, not the man himself, îmi vine în minte o replică dintr-un film american, probabil o ecranizare după Tennessee Williams, în timp ce îl ascult pe Yoshi. Adică: acestea sunt doar circumstanţele sale, nu omul în sine.) Încetând să se agaţe de ele, inclusiv de carcasa numită „actor”, abandonând nu o dată tot ceea ce ştia, ce învăţase până atunci, deviind de la cursul relativ stabil al vieţii (vieţilor?) sale anterioare, omul s-a trezit „în derivă” (adrift), „plutind”, îmi explică el sensul titlului primei cărţi pe care a scris-o. Cuvintele sale descriu o imagine a dezolării, însă figura lui Yoshi îmi transmite sentimentul unei experienţe pozitive, ce se derulează chiar şi acum, în faţa noastră: a-şi dărui inima, a se livra pe sine publicului…
În documentarul realizat de Cludia Willke, autoarea a inserat o secvenţă din spectacolul The Man Who/ Omul care (1993), în regia lui Peter Brook, inspirat de cartea doctorului Oliver Sacks, Omul care îşi confunda soţia cu o pălărie. Yoshi Oida întruchipa aici un bărbat suferind de o afecţiune neurologică ce îl făcea să nu fie conştient de existenţa părţii stângi a propriei feţe. În secvenţa dată, personajul său este surprins în timp ce îşi răzuieşte unul dintre obrajii acoperiţi cu spumă de ras, lăsându-l pe celălalt neatins de lama aparatului. O cameră de filmat îi proiectează imaginea pe un ecran de televizor aflat în spatele său, iar o voce din off încearcă să-i atragă atenţia asupra faptului că a uitat ceva – operaţiunea bărbierit nu e decât pe jumătate îndeplinită. Insistenţa vocii sporeşte deruta personajului. Complet pierdut, acesta caută din ochi un punct de sprijin în stânga şi în dreapta, eludând însă mereu confruntarea cu imaginea surprinsă de ecranul-oglindă. Alunecând cu privirile rătăcite – plutind în derivă – peste suprafaţa acesteia, omul ratează întruna recunoaşterea dorită de voce. Nu poate să-i întoarcă interlocutorului, drept răspuns la aşteptările sale de nedescifrat, decât un mare semn de întrebare, de o dezarmantă sinceritate. Pentru spectator devine însă mai vizibilă ca oricând atât suprafaţa, cât şi faţa nevăzută a lucrurilor – faţa nevăzută a lunii.
Mai târziu aveam să remarc, la întâlnirea actorului cu publicul, că atunci când vorbeşte, devenind mobilă, figura lui Yoshi se dedublează: o jumătate a feţei rămâne parcă ferecată, cu expresia întoarsă spre interior, pleoapa uşor lăsată; cealaltă se deschide spre exterior, radioasă, scrutând cu un ochi pătrunzător, străbătut de fulgere ghiduşe, lumea, omul.
Anca HAŢIEGAN
Foto: István Biró