Regizorul şi pedagogul Radu Penciulescu va conferenţia duminică, 18 octombrie 2009 (ora 11) la Sala Atelier a Teatrului Naţional din Bucureşti. Anticipând acest moment excepţional, reproducem aici interviul publicat în nr. 5–6–7/2007 al revistei „Teatrul azi”. De fapt, este mai mult de-atât: o discuţie amicală purtată de Radu Penciulescu şi participanţii la stagiul pe teme shakespeariene pe care l-a condus între 22 februarie şi 3 martie 2007, la invitaţia Centrului de Cercetare şi Creaţie Teatrală „Ion Sava” din cadrul TNB (discuţie consemnată şi prezentată de Lia Bugnar). Ni se pare cea mai bună introducere la întâlnirea din 18 octombrie, când Radu Penciulescu va conferenţia pe temele sale predilecte, altfel spus, „Despre actor, pedagogie şi text”.
„La un anumit moment al carierei sale, regizorul are nevoie să întâlnească persoane mai tinere decât el. Eu unul am învăţat de la studenţii mei cel puţin tot atât cât au învăţat ei de la mine.”
Radu Penciulescu
La invitaţia Centrului de Cercetare şi Creaţie Teatrală „Ion Sava” din cadrul Naţionalului bucureştean, regizorul şi profesorul Radu Penciulescu a susţinut, între 22 februarie şi 3 martie 2007, un atelier pentru tineri actori şi regizori. Trecuseră deja zece ani de la precedentele întâlniri de studiu pe teme shakespeariene (Arcuş, 1996) şi cehoviene (Olăneşti, 1997). De această dată, regizorii Radu Alexandru Nica, Radu Apostol, Alexandru Maftei, Cătălin Vlad Vasiliu, Gelu Adrian Badea, Marcel Ţop, actriţele Mihaela Natalia Călin, Rodica Ionescu, Dana Voicu, Amalia Ciolan, Oana Ioachim, Lia Bugnar, Brânduşa Mircea şi actorii Vitalie Bichir, Relu Poalelungi, Liviu Lucaci, Ionuţ Caras, Vlad Zamfirescu, Gabriel Velicu, Florin Lăzărescu au participat, în urma unei selecţii, la atelierul care şi-a propus să exploreze tragediile shakespeariene Richard al II-lea, Richard al III-lea şi Macbeth, pornind de la o interogaţie extrem de actuală: „Puterea legitimează?”
Ca şi David Esrig, colegul său de generaţie, Radu Penciulescu are aura unui regizor legendar, dar şi reputaţia unui pedagog desăvârşit. Încă din anii ’60, fostul student al lui George Dem.Loghin şi al Dinei Cocea a devenit titular la catedra de regie a Institutului de Teatru din Bucureşti. Şi, dând crezare cuvintelor sale citate mai sus, putem spune că nu a încetat să se formeze alături de discipolii săi: Dan Micu, Andrei Belgrader, Alexa Visarion, Andrei Şerban, Anca Ovanez, Aureliu Manea, Petrică Ionescu, Iulian Negulescu, Ivan Helmer. Le-a împărtăşit cu o generozitate rară întâlnirile sale cu experimentele care au marcat teatrul secolului trecut, dar şi propria-i creaţie: dramaturgia lui Camus, Ionescu, Dürrenmatt, Frisch, a furioşilor englezi, montările lui Grotowski, Brook sau Living Theatre. În acelaşi timp, modelul său pedagogic a rămas unul de factură socratică, pornind din convingerea că: „învăţământul, în teatru, nu poate fi decât cel al unei via negativa, adică al învăţării a ceea ce nu trebuie să înveţi”.
„Carieră” pare cuvântul cel mai puţin potrivit în cazul lui Radu Penciulescu, un artist despre care se spune că a izbutit să fie, mai presus de orice, „autorul propriei sale vieţi”. Prin fiecare decizie pe care a luat-o, prin fiecare gest de implicare sau renunţare, Radu Penciulescu şi-a apărat libertatea interioară, ceea ce el numea într-o scrisoare „plăcerea (şi vocaţia) de organizator şi cercetător în sânul unei echipe care se vrea stabilă şi de durată”.
Mai întâi, în 1957, după o stagiune petrecută la Craiova, lângă Vlad Mugur, a plecat la Oradea, ca regizor al recent înfiinţatei secţii române, strângând în jurul său o trupă solidă. Aici a creat, în 1958, Ciocârlia de Anouilh, primul său spectacol fără cortină, integrând organic principiul „scenei goale”.
A devenit, apoi, în 1964, cel dintâi director al Teatrului Mic, pe care l-a dorit un spaţiu al căutării, al experimentului, un adevărat atelier – concept opus celui de „instituţie” cu „program” şi „echipă” prestabilite. A format un nucleu de actori de elită precum George Constantin, Leopoldina Bălănuţă, Vasile Niţulescu, Ion Marinescu şi a creat împreună cu ei spectacole de referinţă: Doi pe un balansoar de William Gibson (1964), Tango de Mrozek (1967), Baltagul după Sadoveanu (1968). În cele din urmă, după cinci ani de directorat, a demisionat, învins de războiul cotidian cu cenzura şi presiunile ideologice, reîntorcându-se la studenţii săi.
Până la începutul deceniului şapte, când a luat decizia radicală a emigrării, a semnat şi alte montări care au făcut istorie în spectacologia modernă: Casa inimilor sfărâmate (Teatrul de Comedie, 1963), Dansul sergentului Musgrave de John Arden (Teatrul Naţional din Târgu Mureş, 1969), Regele Lear de Shakespeare (Teatrul Naţional din Bucureşti, 1970), Woyzeck de Büchner (Teatrul Tineretului Piatra Neamţ, 1970), Vicarul de Hochhuth (Teatrul „Bulandra”, 1972).
În exil, a montat Shakespeare, Gogol, Cehov, Jarry, Brecht, Strindberg în Belgia, Suedia, Franţa, Finlanda, Anglia, Statele Unite, Islanda şi Canada, fără să renunţe la activitatea pedagogică desfăşurată, şi ea, pe două continente (american şi european). S-a stabilit în Suedia, predând ani de zile la Institutul Dramatic din Stockholm, apoi la Conservatorul din Malmö.
Spre deosebire de alţi confraţi, Radu Penciulescu şi-a comentat peste ani experienţa exilului, accentuându-i perspectiva luminoasă, regeneratoare: „În ceea ce mă priveşte, am căutat întotdeauna să răstorn această voinţă de fixare a unei imagini pe care lumea o proiectează asupra ta. În momentul crizei celor 40 de ani m-am stabilit în Suedia unde nu mă cunoştea nimeni şi unde dintr-o dată am început să fiu fericit, căci nu mai eram obligat să-mi colorez o imagine deja desenată. Am reînceput să învăţ şi am descoperit plăcerea de a lucra cu actori care nu sunt încă profesionişti şi care îşi descoperă un drum.”
În 1999 i s-a decernat titlul de Doctor Honoris Causa al U.A.T.C. „I.L.Caragiale”, aceeaşi şcoală care i-a consacrat şi un volum monografic, editat de Centrul de studii şi experimente teatrale “Crin Teodorescu”, în colecţia “Maeştri ai teatrului românesc”, coordonată de Valeriu Moisescu.
În 2002, a semnat împreună cu George Banu un spectacol la Teatrul Naţional din Bucureşti, după Caietele lui Emil Cioran, avându-l ca interpret pe Ovidiu Iuliu Moldovan.
Atunci când invocă personalitatea lui Radu Penciulescu, prietenii şi colaboratorii săi obişnuiesc să spună: luciditate (Lucian Pintilie), eleganţă interioară (George Banu), limpezime (Sanda Manu), disciplină, generozitate (Valeriu Grama), simplitate şi nelinişte (Andrei Şerban). Sunt atributele unui spirit creator dublat de un caracter de excepţie. (Andreea Dumitru)
De la un timp am noroc. Pe unde întâlnesc preselecţii, le trec. Aşa am păţit şi cu workshopul lui Penciulescu. M-am dat de trei ori peste cap şi iată-mă între cei douăzeci de norocoşi (actori, actriţe şi regizori). Huzur, lux, privilegiu… asta am trăit timp de zece zile. Laborator. Am stat minute în şir pe o replică, uneori chiar pe un cuvânt… ne-am întors la şcoală pur şi simplu, dar o şcoală ideală, fără ierarhii, fără note, fără examene, fără scadenţe. Dar, cum viaţa mea nu poate fi niciodată simplă până la capăt, iată că mă pricopsesc cu rugămintea celor de la „Teatrul Azi” să fac un interviu cu domnul Radu Penciulescu. De ce eu dintre toţi? Habar n-am. Poate din cauză că am mai scris când şi când o piesă de teatru şi, bună, rea, contează mai puţin, important e că s-a dus vestea că sunt mai alfabetizată ca alţi actori. Să-i cer asta domnului Penciulescu nu era aşa uşor cum părea din unghiul celor de la revistă. Zi de zi, clipă de clipă, pauză de pauză, cineva voia ceva de la omul ăsta… noi ăştia de la workshop, foarte vechi şi dragi prieteni, televiziuni… aveam permanenta senzaţie că rupem toţi bucăţi din el şi le halim pe nemestecate. Împovărată de sarcina cu care m-am pricopsit, m-am dus la domnul Penciulescu, m-am aşezat pe vine în faţa scaunului pe care stătea şi i-am explicat că eu nu ţin… dar, dacă cumva ar fi de acord, când are puţin timp, că m-au rugat oamenii ăştia… că… m-a întrerupt şi mi-a zis: „Dacă-mi pui tu nişte întrebari, îţi răspund la ele.” Stânjenită cum sunt de la natură, am tot amânat treaba asta până în ultima zi, nu-mi venea să mă fac stăpâna pe pauza lui de masă sau odihnă. Vine ultima zi, deci. Mă duc, hotărâtă la el şi-i spun: „Azi, după ce se termină totul, indiferent unde mergeţi, vă duc eu cu maşina.” A zis „bine” şi m-a privit amuzat. Cred că-i place câte o fată de-asta care îi face program ca şi când ar avea dreptul. Intenţionam să îi iau aşa-zisul interviu în timp ce-l duceam de la Naţional oriunde ar fi avut treaba în ultima lui seară în România, dinaintea întoarcerii în Suedia. Colegii mei, mai normali, mai intuitivi, dar şi mai tineri şi mai obraznici ca mine, au tăbărât pe om după ce s-au terminat workshopul şi şampania, şi fursecurile şi ne-au dat şi diplome de cursanţi, au tăbărât pe domnul Penciulescu zic, să meargă cu ei la o votcă. Şi iată-ne pe câţiva dintre workshopişti la restaurant cu the “salesman of the work from the shop”. Acolo am vorbit în voie, după care urma ca eu să-l înşfac şi să mergem împreună la UNITER să-mi dea interviul cu pricina. În atmosfera de restaurant mi-a venit inspirata (cred) idee să împart privilegiul de a pune întrebări maestrului cu colegii mei de workshop şi pahar. Deci, ce urmează e discuţia aşa cum a decurs ea din momentul în care eu le-am propus tuturor să facem toţi acolo interviul, ca să scap şi eu de-o grijă. (Lia Bugnar)
Interviu Penciulescu la o votcă postworkshopială
Radu Apostol: Aţi lucrat vreodată cu un dramaturg? Sau aţi lucrat vreun text pe care l-aţi solicitat dumneavoastră?
Radu Penciulescu: De nenumărate ori… sigur că da… Eu n-am pus în scenă numai piese clasice. Veneau mulţi dramaturgi la noi… Era câte unul cu care comunicam mai bine decât cu altul… îmi trimitea o piesă, o citeam… i-o trimiteam înapoi… „Vezi că actul doi coboară sau…” Dar n-am încercat niciodată să scriu eu o piesă. Eu nu sunt scriitor. Am nevoie să primesc impulsurile de la un scriitor şi să fac ceva cu ele.
Radu Apostol: Din dramaturgia românească e vreun nume care…
Radu Penciulescu: De la noi? Nu mai ştiu. Păi, de unde să ştiu?! Cine-mi trimite mie piese? Eu nu mai cunosc exact ce se întâmplă aici.
Lia Bugnar: Da’, dacă v-ar trimite, aţi citi?
Radu Penciulescu (râde): Poate. Nu ştiu. Trebuie să fiu în dispoziţie să citesc că, dacă nu sunt, nu citesc.
Lia Bugnar: Da’ citiţi în fiecare zi?
Radu Penciulescu: În fiecare zi şi-n fiecare noapte. Ai să râzi… Senzaţional că întrebarea asta vine exact acum. Înainte de-a veni aici, eu tot mă căzneam să recitesc piesele lui Shakespeare şi aproape că nu puteam pentru că găsisem nişte cărţi vechi pe care le-am cumpărat de la un anticariat şi citeam lucruri din tinereţea mea. Panait Istrati am citit. Şi mă tulbura Levantul ăsta care… şi ziceam „lasă-mă, dom’le, cu Shakespeare… Levantul e totul…” Sigur că citesc. Tot timpul. Păi, altfel cum să trăiesc?! Mă mai uit pe la televizor… eu nu mă duc la teatru niciodată. Şi citesc mult.
Lia Bugnar: De ce nu vă duceţi la teatru?
Radu Penciulescu: Pentru că e greu, măi. Ca să mergi la teatru, trebuie să fii în curentul social. Trebuie să te gândeşti, să te duci, să cumperi un bilet, să vii acasă, să te duci a doua zi la teatru, să… dacă plouă ce faci? Eu sunt un om batrân. Bătrân şi singuratic (zâmbeşte într-un fel din care simţim că râde de noi).
Rodica Ionescu: Vă simţiţi mai aproape de universul lui Shakespeare sau de cel al lui Cehov?
Radu Penciulescu: Nu pot să răspund la asta. Pentru că amândouă îmi sunt atât de importante încât… Eu cred că poţi să-ţi petreci viaţa ca om de teatru citind doar doi autori: Shakespeare şi Cehov. Ăştia iau tot. Totul restul e aici. Mă mai gândesc aşa, din când în când… mă tot trage Pino acuma să-i fac un plan de viitor… Ar mai exista şi un al treilea într-un fel… Büchner. Acest mare geniu al teatrului contemporan… ăsta a trăit până la 24 de ani, a scris trei piese şi fiecare dintre ele este începutul unei noi ere în teatrul contemporan. Deci ăştia ar fi: Cehov, Shakespeare, Büchner.
Radu Apostol: Citeam memoriile lui Chaplin şi el zicea că nu-l interesează Shakespeare sub nicio formă…
Radu Penciulescu: Şi ce treabă am eu cu ideea lui?
Radu Apostol: Pentru că e foarte interesant. El spunea că e foarte departe de Shakespeare şi, dacă te uiţi la toată creaţia lui Chaplin…
Liviu Lucaci: Creaţia lui e foarte aproape de Shakespeare…
Radu Apostol: E aproape… e foarte aproape… indirect… Dar creaţia lui n-ar fi fost la fel dacă l-ar fi preocupat Shakespeare…
Radu Penciulescu: Păi, de-aia n-a citit teatrul lui Shakespeare. Pentru că el e shakespearian de la mama lui, nu ştiu cum să-ţi spun. Tu ceri cetăţenia cehoslovacă pentru că eşti român. Da’ dacă eşti cehoslovac, nu te interesează cetăţenia cehoslovacă.
Radu Apostol: Şi dintre creatorii de film există câţiva care vă plac mai tare, care vă sunt mai aproape?
Radu Penciulescu: Filmul care îmi place cel mai tare, filmul meu favorit este Amarcord. Ăsta e filmul vieţii mele. Şi Fellini este REGIZORUL pentru mine. Nu înseamnă că e cel mai bun film. Mai sunt şi altele care-s mai bune, dar mie asta îmi dă satisfacţii totale. E uman… De exemplu, dacă te uiţi la creaţia lui Fellini, el se ocupă numai de monştri. Ba pitici, ba prea înalţi, ba nu mai ştiu cum, dar pe nici unul dintre monştrii ăştia el nu-i priveşte cu cinism. Nu-i priveşte monstruos. Ei sunt copiii sufletului lui, degajă o umanitate şi o căldură peste care nu poţi să treci. Şi, din Fellini… Amarcord e o imagine a lumii. Şi mai e ăsta… ăsta… cum îl cheamă… iugoslavul ăsta…
Liviu Lucaci: Kusturica.
Radu Penciulescu: La fel ca Fellini… Ăştia doi sunt shakespearieni… Vremea ţiganilor este ca cea mai shakespeariană dintre piesele lui Shakespeare. E toată lumea acolo…
Ionuţ Caras: Mie mi se pare că-i mai mult cehoviană… Adică e un amestec acolo…
Radu Penciulescu: Foarte bine, corectează-mă, că de-aia eşti aici.
Ionuţ Caras: Da’ ne-aţi spus la un moment dat că nu vă place deloc Cui i-e frică de Virginia Woolf… de ce?
Radu Penciulescu: O oroare de piesă. Eu am oroare de chestiile astea pentru că eu le găsesc seci şi demonstrative.
Lia Bugnar: Ziceaţi şi de Bergman cam acelaşi lucru. Sau nu-ndrăzniţi s-o ziceţi în interviu?
Radu Penciulescu: Măi, eu pot să-ndrăznesc. (Râde şi pronunţă răspicat) Am oroare de Bergman.
Lia Bugnar: Haideţi că aici nu-i aşa periculos cum ar fi dac-aţi zice-o în Suedia…
Radu Penciulescu: Ştii de ce am oroare de el? Nu pentru că el nu e o mare personalitate… sunt şi filme care-mi plac… eu acuma mă alint un pic da’… am oroare de el pentru că e pretenţios, pentru că e ezoteric, şi pentru că n-are humor. Se ia în serios tot timpul. Nici pic de umor. El se ia în serios: „Băi, băieţi, ia tăceţi din gură, că acum am venit eu şi v-o zic.” Şi noi toţi zicem: „Zi-o!” Acest sentiment eu nu-l suport.
Ionuţ Caras: Şi asta e şi la Cui i-e frică de Virginia Woolf?
Radu Penciulescu: Acolo e mai rău decât atât. Rolurile nici nu există (eu evident că exagerez). Da’ rolurile nici nu există. Sunt „partituri pentru actori de geniu”, nu ştiu cum să spun. Şi asta mă plictiseşte îngrozitor.
Lia Bugnar: Vă place teatrul?
Radu Penciulescu: Rareori. Uite… altă piesă a lui Albee – Zoo story. Aia da! Când vorbesc de el… mă gândesc la Zoo story. De Virginia Woolf să n-aud.
Radu Apostol: Ştiu că aţi fost unul dintre primii, dacă nu primul din România care aţi lucrat cu studenţii dumneavoastră Beckett…
Radu Penciulescu: Ştii cum s-a-ntâmplat? Când aveam eu clasa asta de regie în care era Şerban şi atâţia… şi Manea şi Helmer şi toţi… era în 1964. Şi atunci am plecat eu pentru prima oară în Occident. M-am dus în Anglia că m-a invitat British Council sau nu mai ştiu ce organizaţie era, sărbătoreau 400 de ani de la naşterea lui Shakespeare. Şi-ăştia mi-au dat drumu’, eu m-am dus acolo. Şi-am văzut lucruri nemaipomenite, care m-au inspirat foarte tare. Da’-ntr-o bună zi, ajung eu la o librărie franţuzească. La Londra. E aproape grotesc că la noi a plecat treaba asta de la o librărie franţuzească din Londra. Şi-am cumpărat vreo treizeci de cărţi din astea mititele de se rupeau când le deschideai. Tot Camus… piese şi romane… şi tot Ionescu… şi tot Dürenmatt. Şi tot ce era, ca să spun aţa, literatura şi dramaturgia anilor ‘60. Şi-am făcut un teanc aşa mare, l-am legat cu nişte sfori, am venit înapoi, m-am dus la clasă la mine, am luat teancul de l-am pus pe masă, am luat o foarfecă, am tăiat şi zic: „Hai să citim şi noi astea pe care nu le-am citit până acum”, că nu existau în România. Şi eu am citit cot la cot cu studenţii mei. Nu e că eu am citit întâi şi ei după. Schimbam cărţile între noi. Şi, la sfârşitul acelui semestru, era George Dem Longhin, toată lumea l-a uitat, da’ el era rectorul institutului, el ţinea spinarea la tot, nu era un tip prea subtil el însuşi, da’ dacă eu îi ceream ceva, îmi ţinea spinarea… şi, cum ziceam, la sfârşitul acelui semestru, am făcut un examen cu studenţii, care a fost începutul noului teatru în teatrul românesc. Eu pretind asta. Poate să mă contrazică cine vrea, că pe mine nu mă mai interesează. Şi-am pus atunci… studenţii la regie au pus… fragmente, nu piesele în întregime… au pus Ubu Rex, Neînţelegerea, au pus Romulus cel Mare… apoi Lecţia lui Ionescu… Manea a pus Lecţia lui Ionescu… un spectacol tulburător pentru decenii… toate astea s-au întâmplat la institut atunci. Când s-a auzit în Institutul de Teatru din Bucureşti prima replică din – era tradusă de Vulpescu – din Ubu… când, nu mai ţin minte cine juca… Pittiş… când a venit Florian Pittiş pe scenă şi a zis „Căcat” cu toată rezonanţa, ăsta a fost începutul unei noi ere în teatrul românesc. După părerea mea. Şi-aşa a fost. Deci, consecinţă a călătoriei mele, când eu am găsit materialul ăsta de aur şi l-am împărţit frăţeşte cu grupul ăsta de studenţi, atunci am început noi să înţelegem că teatrul e şi altfel. Dup-aia totul era posibil la teatru.
Radu Apostol: Fellini zicea că şi-a scris memoriile ca să aibă material pentru filme. Dumneavoastră v-aţi scris vreodată memoriile sau o să le scrieţi?
Radu Penciulescu: Niciodată. Eu nu sunt scriitor, domnule. Mie-mi place să vorbesc la cârciumă şi-atât.
Radu Apostol: Care-i relaţia între viaţa personală şi opera unui artist?
Radu Penciulescu: Nu ştiu. Ori nu-ţi înţeleg întrebarea, ori într-adevăr nu ştiu.
Radu Apostol (nu se lasă): Cât de personal ar trebui să se arate un artist în opera lui? Cât pune din viaţa proprie în operă?
Radu Penciulescu: Mi-e greu să-ţi răspund, dragule. Mi-e greu să-ţi răspund pentru că n-am criterii pentru asta. Eu am să-ţi spun o mică întâmplare, dar vreau să-ţi zic din capul locului că eu nu înţeleg exact semnificaţia acestei întâmplări. Eu n-o spun ca pe o pildă, ci ca pe o nedumerire. Mi-aduc aminte când am făcut eu aici Regele Lear, şi, într-o seară, după spectacol – unul dintre primele spectacole – ieşeam prin foaier să plec acasă. Şi, la scara care duce la balcon, pe treaptă, mi-aduc şi acum aminte, şedea Olga. Şi când ajung în dreptul ei, că ea are un mod ciudat de-a face complimente, îmi spune: „Dac-aş fi în locul tău, mi-ar fi ruşine. Îmi vine să-ţi trag două palme. Să pui atâta din persoana ta privată într-o operă e imoral.” Aşa mi-a spus ea. Ce-a înţeles ea prin asta, nu ştiu. Dar eu nu cred nici o secundă că ea avea dreptate. Aşa a recepţionat ea.
Lia Bugnar: Da’ poate o făceaţi inconştient… fără nici un fel de intenţie…
Radu Penciulescu: Păi, de-aia-ţi povestesc, pentru că eu nu ştiu, da’ din punctul meu de vedere nu era aşa. Acuma, să nu-ţi mai spun că eu sunt foarte flatat de asta, de-aia-mi şi aduc aminte de asta după treizeci de ani. Pentru că a avut o conotaţie care a fost cea mai corozivă dar şi cel mai frumos compliment în acelaşi timp. „Dac-aş fi în locul tău, mi-ar fi ruşine. Nu te-arăţi gol în faţa oamenilor!”
Lia Bugnar: Cum a fost cu workshopul ăsta? A meritat deranjul?
Radu Penciulescu: Asta întrebaţi-vă pe voi.
Lia Bugnar: Ne vom întreba dupa ce plecaţi. Ziceam dacă, din unghiul dumneavoastră, a meritat.
Radu Penciulescu: Întotdeauna merită. Eu întotdeauna am avut curiozitate şi respect pentru oameni. Nu neapărat pentru actori. Mie-mi plac oamenii aşa… îmi place să vorbesc cu şoferul, îmi place femeia de serviciu, îmi place să fiu atent la lucruri pe care nu le ştiu şi care-mi vin la ureche. Din cauza asta, un workshop din asta pentru mine nu-i un prilej de exerciţiu profesional, ci un prilej de-a mă întâlni cu un grup de oameni. După aia te desparţi de grupul ăsta de oameni sau nu te desparţi de grupul ăsta de oameni. Asta e o chestie pe care o decide timpul. Când am avut eu studenţii ăştia de care vă tot povestesc, ei au intrat la şcoală pentru că erau buni. După aia au devenit ei persoane importante în viaţa mea. Nu invers.
Brânduşa Mircea: Pentru că aţi spus că sunteţi în căutare de oameni şi întâmplări, dincolo de ce-am studiat…
Radu Penciulescu: Draga mea, eu nu caut. Lucrurile vin la mine fără să le caut…
Brânduşa Mircea: …a venit ceva surprinzător la dumneavoastră în aceste zile?
Radu Penciulescu: Totdeauna… în fiecare minut… dar… abia peste o lună pot să-ţi răspund într-adevăr la întrebarea asta. Romanul meu preferat, deşi nici nu sunt mistic nici altfel… e Demonii lui Dostoievski. Eu citesc Dostoievski de la A la Z la fiecare douăzeci de ani. Mai trec douăzeci de ani, iar îl citesc… mai trec douăzeci de ani, iar. L-am citit de vreo trei ori până acum. Ei, şi acolo e un personaj care exprimă într-o replică, nu pot să-mi aduc aminte exact citatul, dar exprimă într-o replică, esenţa dogmatismului. El vorbeşte despre un altul şi spune: „El îşi închipuie asta despre oameni şi trăieşte fericit cu părerea lui”, adică el a pierdut orice relaţie cu viaţa şi trăieşte cu imaginile pe care şi le-a făcut despre ea. Asta e, după părerea mea, moartea definitivă a artistului. Artistul trebuie să se lase surprins întotdeauna. Ca să nu mai vorbim că, şi dacă vorbim despre actori, de nivelul lor tehnic… problema nu e să stăpâneşti… problema e să-ţi permiţi să fii scos din echilibru… pentru că actul de creaţie se petrece când îţi recâştigi echilibrul. Dacă stai în echilibru tot timpul eşti egal cu tine.
Lia Bugnar: Care-i diferenţa dintre un actor bun şi unul prost?
Radu Penciulescu: Nu ştiu… Habar n-am (râde). Un actor care m-atinge e un actor care ajunge cu lucrul asupra rolului într-o zonă în care el nu mai comentează rolul. Uite, era fata asta pe care am văzut-o la Municipal… Bibiri asta… Uite, am avut surpriza ca, pentru prima oara în viaţa mea, după nu ştiu câte zeci şi sute de Unchiul Vanea, am văzut-o pe Sonia. Ea, nu că era Sonia, că noi nu ştim cum e Sonia, Sonia e o serie de vorbe într-o carte, dar dintr-o data ziceam: „Aaaaa! Păi, aşa e, domnule!” De ce? Nu ştiu. Aşa e! Gata! S-a terminat! Nu mai încape nici o discuţie.
Lia Bugnar: Vă daţi seama ce se bucură Bibiri dacă citeşte chestia asta? Dac-aş fi Iago, aş tăia-o.
Radu Penciulescu: Păi, eu de ce sunt aici? Ca să vă bucur.
Radu Apostol: Foarte mulţi regizori din perioada dumneavoastră au lucrat mult pe text clasic şi foarte puţin pe text contemporan. N-au rămas texte care să rezulte din lucrul dumneavoastră efectiv cu un dramaturg viu… şi-atunci se pierde mult în timp… Adică, noi tot facem referire la nişte spectacole extraordinare pe care le-aţi făcut, dar la care noi nu mai avem nici un fel de acces. Voiam să vă intreb doar atât, de fapt: relaţia dramaturg–regizor e cumva la fel de importantă sau poate chiar mai importantă decât cea cu actorul? În timp măcar?
Radu Penciulescu: Dragul meu, eu n-am răspuns la întrebarea dumitale. Eu îţi spun ce părere am. Eu de la papa Grotowski am învăţat că totul se poate în teatru dar fără actor nu se poate. Regizor nici n-a existat. Decor? Teatrele erau decorul. În commedia dell’arte nu era nici text, nici dramaturg, nici nimic. Prin asta nu vreau să neg importanţa, dar vreau să spun că, chiar şi atunci când faci elogiul dramaturgului, elementul care defineşte teatrul nu e piesa, ci actorul. Când tu vrei să defineşti teatrul nu zici: „Dom’le, eu definesc teatru prin aia că Max Reinhardt a fost mare regizor sau prin aia că Shakespeare a scris Hamlet.” Metafora lui Brook: unde începe teatrul? Când un om trece printr-un spaţiu gol şi altul priveşte. Punct. De-aici plecăm. Unde ajungem e foarte departe, dar de-aici plecăm.
Radu Apostol: E-adevărat. Dar, dacă nu exista Shakespeare, nu exista nici Brook, probabil.
Radu Penciulescu: Da, dar tu mi-ai pus o întrebare despre priorităţi. E foarte important şi regizorul, şi dramaturgul, şi tot ce vrei. Dar, dacă mă întrebi cine e cel mai important eu nu pot să evit răspunsul ăsta.
Ionuţ Caras: Eu vreau să pun o întrebare din asta de copil mic. Aveţi actori pe care i-aţi văzut în ceva şi v-au marcat?
Radu Penciulescu: Mii. Mi-e greu să ţi-i spun. Mii. Uite, acum trei zile când am fost la Unchiul Vanea… Şi mă uitam la fata asta pe care eu o cunosc de când era aproape copil… Mariana Mihuţ… şi care mă tulbură de fiecare dată când o văd, mă surprinde cu o altă latură a talentului ei. Nu pot să mă duc şi să o văd aşa cum mă aştept să o văd. Aici parcă juca literatura realist-fantastică a sud-americanilor ăştia… Marquez… Un veac de singurătate… parcă era duhul pământului… Sau când au venit într-un turneu la Stockholm şi ea juca un fel de clovn şi, când m-am dus la cabină, atât am reuşit să-i spun: „Măi, Mariana, te cunosc de când erai copil… ştiu tot… dar că ai testicole, asta n-o ştiam!” Ea juca cu mai multă forţă decât cel mai bărbat dintre bărbaţi.
Brânduşa Mircea: Ştim că nu mai lucraţi de mult, ne-aţi spus asta, dar, dacă ar fi aşa ca un vis… apropo de „Mi-s ochii plini de lacrimi şi de vise”… dac-ar fi să mai lucraţi din Shakespeare, ce-aţi alege?
Radu Penciulescu: Nu ştiu, în orice caz nici una din piesele mari, pentru că nu simt că am destulă putere ca să mă lupt cu clişeele. O piesă mai obscură, poate…
Radu Apostol: Da’ de ce să vă luptaţi cu clişeele?
Radu Penciulescu: Pentru că eu n-am fost niciodată un mare regizor, eu ştiu asta. Eu am organizat teatru. Poate că-i o prostie ce spun acum, dar eu nu pot să-mi închipui cum aş putea eu să schimb în teatru destinul lui Othello. El e atât de bine ancorat că eu nu mă simt capabil să iau lupta asta cu imaginea lui şi să găsesc altă imagine în spate.
Lia Bugnar: Şi, dacă n-aţi fost niciodată un mare regizor, cum aţi reuşit să întreţineţi legenda asta şi toată povestea asta din jurul dumneavoastră? Cum aţi făcut?
Radu Penciulescu: Pentru că asta-i legenda. Eu n-am făcut legenda. Ei au făcut-o. Eu am fost foarte important când am organizat lucruri. Eu ştiu să adun oameni împreună în jurul unei idei. Asta era tăria mea.
Ionuţ Caras: Păi, asta înseamnă să fii un mare regizor, nu?
Radu Penciulescu: Nu. Daca te uiţi la Strehler, vezi ce-i un mare regizor. Ăsta-i pentru mine cel mai mare. Ştii de ce? Multi sunt brilianţi, dar Strehler e unul dintre puţinii foarte mari care ia o piesă, o citeşte bine şi dup-aia o pune în scena. El pune în scenă o piesă, nu face, ca mulţi alţii, cum se zice în artele plastice – o instalaţie. Nu face o instalaţie şi pune actorii în instalaţia asta.
Lia Bugnar: Vi se pare că aţi pierdut ceva din cauză că v-aţi mutat în alt punct al hărţii? Vi se pare că aţi fi putut face aici poate mai mari lucruri?
Radu Penciulescu: Nu ştiu. Nici nu umblu după mari lucruri. Eu sunt un mic egoist care umblă după conforturile efemere.
Lia Bugnar: Cum vi se mai pare actorul român? Cam cum e el?
Radu Penciulescu: Nu pot să-ţi răspund. N-am văzut destul ca să pot să fac o apreciere. Nici măcar amatoristic nu pot să-mi permit o apreciere. Eu ştiu ca marea binecuvântare a actorului român este talentul şi marele lui duşman este superficialitatea.
Lia Bugnar: Mai veniţi la workshopuri?
Radu Penciulescu: Dacă mai trăiesc, poate. Eu ştiu?! La vârsta mea, să nu mai pui întrebări de-astea.
Lia Bugnar: Dar Caragiale v-ar plăcea să montaţi?
Radu Penciulescu: N-am destul umor ca să montez Caragiale.
Lia Bugnar: Cum n-aveţi? Şi noi de ce ne-am hlizit incontinuu zece zile cât a durat workshopul?
Radu Penciulescu: Pentru că eu am umor la cârciumă, n-am umor să fac comedie.
Lia Bugnar: Şi, dacă faceţi aşa cum ne-aţi învăţat? O luăm cu paşi mici, fără să ne lăsăm copleşiţi de greutatea operei? Veniţi la teatru la început. Puteţi să faceţi asta? Puteţi. Începeţi repetiţia. Puteţi? Puteţi. Vine actorul, spune prima replică. Puteţi? Puteţi. Nu aşa ne-aţi învăţat? Să nu ne lăsăm copleşiţi? S-o luăm cu paşi mici?!
Radu Penciulescu (râde triumfător): V-am învăţat prost.
Lia Bugnar: Acum ne spuneţi?
Radu Penciulescu: Păi, când? În timp ce vă învăţam? (Râde iar) Păi, mă dădeaţi afară.
Lia Bugnar: Daţi-ne un sfat.
Radu Penciulescu: O să fiu patetic… Să-ţi faci întotdeauna treaba ta până la capăt, că atunci se va găsi şi cineva să se uite la ea. Dacă o faci numai pe jumătate, doar atât cât să arăţi că ţi-ai făcut partea ta… Nu ştiu… e ca la Fellini… dacă-ţi faci treaba, se vede.
O nouă conferinţă la Teatrul Naţional Bucureşti: Radu Penciulescu şi temele vieţii sale în teatru
Regizorul şi pedagogul Radu Penciulescu va conferenţia duminică, 18 octombrie 2009 (ora 11) la Sala Atelier a Teatrului Naţional din Bucureşti. Anticipând acest moment excepţional, reproducem aici interviul publicat în nr. 5–6–7/2007 al revistei „Teatrul azi”. De fapt, este mai mult de-atât: o discuţie amicală purtată de Radu Penciulescu şi participanţii la stagiul pe teme shakespeariene pe care l-a condus între 22 februarie şi 3 martie 2007, la invitaţia Centrului de Cercetare şi Creaţie Teatrală „Ion Sava” din cadrul TNB (discuţie consemnată şi prezentată de Lia Bugnar). Ni se pare cea mai bună introducere la întâlnirea din 18 octombrie, când Radu Penciulescu va conferenţia pe temele sale predilecte, altfel spus, „Despre actor, pedagogie şi text”.
„La un anumit moment al carierei sale, regizorul are nevoie să întâlnească persoane mai tinere decât el. Eu unul am învăţat de la studenţii mei cel puţin tot atât cât au învăţat ei de la mine.”
Radu Penciulescu
La invitaţia Centrului de Cercetare şi Creaţie Teatrală „Ion Sava” din cadrul Naţionalului bucureştean, regizorul şi profesorul Radu Penciulescu a susţinut, între 22 februarie şi 3 martie 2007, un atelier pentru tineri actori şi regizori. Trecuseră deja zece ani de la precedentele întâlniri de studiu pe teme shakespeariene (Arcuş, 1996) şi cehoviene (Olăneşti, 1997). De această dată, regizorii Radu Alexandru Nica, Radu Apostol, Alexandru Maftei, Cătălin Vlad Vasiliu, Gelu Adrian Badea, Marcel Ţop, actriţele Mihaela Natalia Călin, Rodica Ionescu, Dana Voicu, Amalia Ciolan, Oana Ioachim, Lia Bugnar, Brânduşa Mircea şi actorii Vitalie Bichir, Relu Poalelungi, Liviu Lucaci, Ionuţ Caras, Vlad Zamfirescu, Gabriel Velicu, Florin Lăzărescu au participat, în urma unei selecţii, la atelierul care şi-a propus să exploreze tragediile shakespeariene Richard al II-lea, Richard al III-lea şi Macbeth, pornind de la o interogaţie extrem de actuală: „Puterea legitimează?”
Ca şi David Esrig, colegul său de generaţie, Radu Penciulescu are aura unui regizor legendar, dar şi reputaţia unui pedagog desăvârşit. Încă din anii ’60, fostul student al lui George Dem.Loghin şi al Dinei Cocea a devenit titular la catedra de regie a Institutului de Teatru din Bucureşti. Şi, dând crezare cuvintelor sale citate mai sus, putem spune că nu a încetat să se formeze alături de discipolii săi: Dan Micu, Andrei Belgrader, Alexa Visarion, Andrei Şerban, Anca Ovanez, Aureliu Manea, Petrică Ionescu, Iulian Negulescu, Ivan Helmer. Le-a împărtăşit cu o generozitate rară întâlnirile sale cu experimentele care au marcat teatrul secolului trecut, dar şi propria-i creaţie: dramaturgia lui Camus, Ionescu, Dürrenmatt, Frisch, a furioşilor englezi, montările lui Grotowski, Brook sau Living Theatre. În acelaşi timp, modelul său pedagogic a rămas unul de factură socratică, pornind din convingerea că: „învăţământul, în teatru, nu poate fi decât cel al unei via negativa, adică al învăţării a ceea ce nu trebuie să înveţi”.
„Carieră” pare cuvântul cel mai puţin potrivit în cazul lui Radu Penciulescu, un artist despre care se spune că a izbutit să fie, mai presus de orice, „autorul propriei sale vieţi”. Prin fiecare decizie pe care a luat-o, prin fiecare gest de implicare sau renunţare, Radu Penciulescu şi-a apărat libertatea interioară, ceea ce el numea într-o scrisoare „plăcerea (şi vocaţia) de organizator şi cercetător în sânul unei echipe care se vrea stabilă şi de durată”.
Mai întâi, în 1957, după o stagiune petrecută la Craiova, lângă Vlad Mugur, a plecat la Oradea, ca regizor al recent înfiinţatei secţii române, strângând în jurul său o trupă solidă. Aici a creat, în 1958, Ciocârlia de Anouilh, primul său spectacol fără cortină, integrând organic principiul „scenei goale”.
A devenit, apoi, în 1964, cel dintâi director al Teatrului Mic, pe care l-a dorit un spaţiu al căutării, al experimentului, un adevărat atelier – concept opus celui de „instituţie” cu „program” şi „echipă” prestabilite. A format un nucleu de actori de elită precum George Constantin, Leopoldina Bălănuţă, Vasile Niţulescu, Ion Marinescu şi a creat împreună cu ei spectacole de referinţă: Doi pe un balansoar de William Gibson (1964), Tango de Mrozek (1967), Baltagul după Sadoveanu (1968). În cele din urmă, după cinci ani de directorat, a demisionat, învins de războiul cotidian cu cenzura şi presiunile ideologice, reîntorcându-se la studenţii săi.
Până la începutul deceniului şapte, când a luat decizia radicală a emigrării, a semnat şi alte montări care au făcut istorie în spectacologia modernă: Casa inimilor sfărâmate (Teatrul de Comedie, 1963), Dansul sergentului Musgrave de John Arden (Teatrul Naţional din Târgu Mureş, 1969), Regele Lear de Shakespeare (Teatrul Naţional din Bucureşti, 1970), Woyzeck de Büchner (Teatrul Tineretului Piatra Neamţ, 1970), Vicarul de Hochhuth (Teatrul „Bulandra”, 1972).
În exil, a montat Shakespeare, Gogol, Cehov, Jarry, Brecht, Strindberg în Belgia, Suedia, Franţa, Finlanda, Anglia, Statele Unite, Islanda şi Canada, fără să renunţe la activitatea pedagogică desfăşurată, şi ea, pe două continente (american şi european). S-a stabilit în Suedia, predând ani de zile la Institutul Dramatic din Stockholm, apoi la Conservatorul din Malmö.
Spre deosebire de alţi confraţi, Radu Penciulescu şi-a comentat peste ani experienţa exilului, accentuându-i perspectiva luminoasă, regeneratoare: „În ceea ce mă priveşte, am căutat întotdeauna să răstorn această voinţă de fixare a unei imagini pe care lumea o proiectează asupra ta. În momentul crizei celor 40 de ani m-am stabilit în Suedia unde nu mă cunoştea nimeni şi unde dintr-o dată am început să fiu fericit, căci nu mai eram obligat să-mi colorez o imagine deja desenată. Am reînceput să învăţ şi am descoperit plăcerea de a lucra cu actori care nu sunt încă profesionişti şi care îşi descoperă un drum.”
În 1999 i s-a decernat titlul de Doctor Honoris Causa al U.A.T.C. „I.L.Caragiale”, aceeaşi şcoală care i-a consacrat şi un volum monografic, editat de Centrul de studii şi experimente teatrale “Crin Teodorescu”, în colecţia “Maeştri ai teatrului românesc”, coordonată de Valeriu Moisescu.
În 2002, a semnat împreună cu George Banu un spectacol la Teatrul Naţional din Bucureşti, după Caietele lui Emil Cioran, avându-l ca interpret pe Ovidiu Iuliu Moldovan.
Atunci când invocă personalitatea lui Radu Penciulescu, prietenii şi colaboratorii săi obişnuiesc să spună: luciditate (Lucian Pintilie), eleganţă interioară (George Banu), limpezime (Sanda Manu), disciplină, generozitate (Valeriu Grama), simplitate şi nelinişte (Andrei Şerban). Sunt atributele unui spirit creator dublat de un caracter de excepţie. (Andreea Dumitru)
De la un timp am noroc. Pe unde întâlnesc preselecţii, le trec. Aşa am păţit şi cu workshopul lui Penciulescu. M-am dat de trei ori peste cap şi iată-mă între cei douăzeci de norocoşi (actori, actriţe şi regizori). Huzur, lux, privilegiu… asta am trăit timp de zece zile. Laborator. Am stat minute în şir pe o replică, uneori chiar pe un cuvânt… ne-am întors la şcoală pur şi simplu, dar o şcoală ideală, fără ierarhii, fără note, fără examene, fără scadenţe. Dar, cum viaţa mea nu poate fi niciodată simplă până la capăt, iată că mă pricopsesc cu rugămintea celor de la „Teatrul Azi” să fac un interviu cu domnul Radu Penciulescu. De ce eu dintre toţi? Habar n-am. Poate din cauză că am mai scris când şi când o piesă de teatru şi, bună, rea, contează mai puţin, important e că s-a dus vestea că sunt mai alfabetizată ca alţi actori. Să-i cer asta domnului Penciulescu nu era aşa uşor cum părea din unghiul celor de la revistă. Zi de zi, clipă de clipă, pauză de pauză, cineva voia ceva de la omul ăsta… noi ăştia de la workshop, foarte vechi şi dragi prieteni, televiziuni… aveam permanenta senzaţie că rupem toţi bucăţi din el şi le halim pe nemestecate. Împovărată de sarcina cu care m-am pricopsit, m-am dus la domnul Penciulescu, m-am aşezat pe vine în faţa scaunului pe care stătea şi i-am explicat că eu nu ţin… dar, dacă cumva ar fi de acord, când are puţin timp, că m-au rugat oamenii ăştia… că… m-a întrerupt şi mi-a zis: „Dacă-mi pui tu nişte întrebari, îţi răspund la ele.” Stânjenită cum sunt de la natură, am tot amânat treaba asta până în ultima zi, nu-mi venea să mă fac stăpâna pe pauza lui de masă sau odihnă. Vine ultima zi, deci. Mă duc, hotărâtă la el şi-i spun: „Azi, după ce se termină totul, indiferent unde mergeţi, vă duc eu cu maşina.” A zis „bine” şi m-a privit amuzat. Cred că-i place câte o fată de-asta care îi face program ca şi când ar avea dreptul. Intenţionam să îi iau aşa-zisul interviu în timp ce-l duceam de la Naţional oriunde ar fi avut treaba în ultima lui seară în România, dinaintea întoarcerii în Suedia. Colegii mei, mai normali, mai intuitivi, dar şi mai tineri şi mai obraznici ca mine, au tăbărât pe om după ce s-au terminat workshopul şi şampania, şi fursecurile şi ne-au dat şi diplome de cursanţi, au tăbărât pe domnul Penciulescu zic, să meargă cu ei la o votcă. Şi iată-ne pe câţiva dintre workshopişti la restaurant cu the “salesman of the work from the shop”. Acolo am vorbit în voie, după care urma ca eu să-l înşfac şi să mergem împreună la UNITER să-mi dea interviul cu pricina. În atmosfera de restaurant mi-a venit inspirata (cred) idee să împart privilegiul de a pune întrebări maestrului cu colegii mei de workshop şi pahar. Deci, ce urmează e discuţia aşa cum a decurs ea din momentul în care eu le-am propus tuturor să facem toţi acolo interviul, ca să scap şi eu de-o grijă. (Lia Bugnar)
Interviu Penciulescu la o votcă postworkshopială
Radu Apostol: Aţi lucrat vreodată cu un dramaturg? Sau aţi lucrat vreun text pe care l-aţi solicitat dumneavoastră?
Radu Penciulescu: De nenumărate ori… sigur că da… Eu n-am pus în scenă numai piese clasice. Veneau mulţi dramaturgi la noi… Era câte unul cu care comunicam mai bine decât cu altul… îmi trimitea o piesă, o citeam… i-o trimiteam înapoi… „Vezi că actul doi coboară sau…” Dar n-am încercat niciodată să scriu eu o piesă. Eu nu sunt scriitor. Am nevoie să primesc impulsurile de la un scriitor şi să fac ceva cu ele.
Radu Apostol: Din dramaturgia românească e vreun nume care…
Radu Penciulescu: De la noi? Nu mai ştiu. Păi, de unde să ştiu?! Cine-mi trimite mie piese? Eu nu mai cunosc exact ce se întâmplă aici.
Lia Bugnar: Da’, dacă v-ar trimite, aţi citi?
Radu Penciulescu (râde): Poate. Nu ştiu. Trebuie să fiu în dispoziţie să citesc că, dacă nu sunt, nu citesc.
Lia Bugnar: Da’ citiţi în fiecare zi?
Radu Penciulescu: În fiecare zi şi-n fiecare noapte. Ai să râzi… Senzaţional că întrebarea asta vine exact acum. Înainte de-a veni aici, eu tot mă căzneam să recitesc piesele lui Shakespeare şi aproape că nu puteam pentru că găsisem nişte cărţi vechi pe care le-am cumpărat de la un anticariat şi citeam lucruri din tinereţea mea. Panait Istrati am citit. Şi mă tulbura Levantul ăsta care… şi ziceam „lasă-mă, dom’le, cu Shakespeare… Levantul e totul…” Sigur că citesc. Tot timpul. Păi, altfel cum să trăiesc?! Mă mai uit pe la televizor… eu nu mă duc la teatru niciodată. Şi citesc mult.
Lia Bugnar: De ce nu vă duceţi la teatru?
Radu Penciulescu: Pentru că e greu, măi. Ca să mergi la teatru, trebuie să fii în curentul social. Trebuie să te gândeşti, să te duci, să cumperi un bilet, să vii acasă, să te duci a doua zi la teatru, să… dacă plouă ce faci? Eu sunt un om batrân. Bătrân şi singuratic (zâmbeşte într-un fel din care simţim că râde de noi).
Rodica Ionescu: Vă simţiţi mai aproape de universul lui Shakespeare sau de cel al lui Cehov?
Radu Penciulescu: Nu pot să răspund la asta. Pentru că amândouă îmi sunt atât de importante încât… Eu cred că poţi să-ţi petreci viaţa ca om de teatru citind doar doi autori: Shakespeare şi Cehov. Ăştia iau tot. Totul restul e aici. Mă mai gândesc aşa, din când în când… mă tot trage Pino acuma să-i fac un plan de viitor… Ar mai exista şi un al treilea într-un fel… Büchner. Acest mare geniu al teatrului contemporan… ăsta a trăit până la 24 de ani, a scris trei piese şi fiecare dintre ele este începutul unei noi ere în teatrul contemporan. Deci ăştia ar fi: Cehov, Shakespeare, Büchner.
Radu Apostol: Citeam memoriile lui Chaplin şi el zicea că nu-l interesează Shakespeare sub nicio formă…
Radu Penciulescu: Şi ce treabă am eu cu ideea lui?
Radu Apostol: Pentru că e foarte interesant. El spunea că e foarte departe de Shakespeare şi, dacă te uiţi la toată creaţia lui Chaplin…
Liviu Lucaci: Creaţia lui e foarte aproape de Shakespeare…
Radu Apostol: E aproape… e foarte aproape… indirect… Dar creaţia lui n-ar fi fost la fel dacă l-ar fi preocupat Shakespeare…
Radu Penciulescu: Păi, de-aia n-a citit teatrul lui Shakespeare. Pentru că el e shakespearian de la mama lui, nu ştiu cum să-ţi spun. Tu ceri cetăţenia cehoslovacă pentru că eşti român. Da’ dacă eşti cehoslovac, nu te interesează cetăţenia cehoslovacă.
Radu Apostol: Şi dintre creatorii de film există câţiva care vă plac mai tare, care vă sunt mai aproape?
Radu Penciulescu: Filmul care îmi place cel mai tare, filmul meu favorit este Amarcord. Ăsta e filmul vieţii mele. Şi Fellini este REGIZORUL pentru mine. Nu înseamnă că e cel mai bun film. Mai sunt şi altele care-s mai bune, dar mie asta îmi dă satisfacţii totale. E uman… De exemplu, dacă te uiţi la creaţia lui Fellini, el se ocupă numai de monştri. Ba pitici, ba prea înalţi, ba nu mai ştiu cum, dar pe nici unul dintre monştrii ăştia el nu-i priveşte cu cinism. Nu-i priveşte monstruos. Ei sunt copiii sufletului lui, degajă o umanitate şi o căldură peste care nu poţi să treci. Şi, din Fellini… Amarcord e o imagine a lumii. Şi mai e ăsta… ăsta… cum îl cheamă… iugoslavul ăsta…
Liviu Lucaci: Kusturica.
Radu Penciulescu: La fel ca Fellini… Ăştia doi sunt shakespearieni… Vremea ţiganilor este ca cea mai shakespeariană dintre piesele lui Shakespeare. E toată lumea acolo…
Ionuţ Caras: Mie mi se pare că-i mai mult cehoviană… Adică e un amestec acolo…
Radu Penciulescu: Foarte bine, corectează-mă, că de-aia eşti aici.
Ionuţ Caras: Da’ ne-aţi spus la un moment dat că nu vă place deloc Cui i-e frică de Virginia Woolf… de ce?
Radu Penciulescu: O oroare de piesă. Eu am oroare de chestiile astea pentru că eu le găsesc seci şi demonstrative.
Lia Bugnar: Ziceaţi şi de Bergman cam acelaşi lucru. Sau nu-ndrăzniţi s-o ziceţi în interviu?
Radu Penciulescu: Măi, eu pot să-ndrăznesc. (Râde şi pronunţă răspicat) Am oroare de Bergman.
Lia Bugnar: Haideţi că aici nu-i aşa periculos cum ar fi dac-aţi zice-o în Suedia…
Radu Penciulescu: Ştii de ce am oroare de el? Nu pentru că el nu e o mare personalitate… sunt şi filme care-mi plac… eu acuma mă alint un pic da’… am oroare de el pentru că e pretenţios, pentru că e ezoteric, şi pentru că n-are humor. Se ia în serios tot timpul. Nici pic de umor. El se ia în serios: „Băi, băieţi, ia tăceţi din gură, că acum am venit eu şi v-o zic.” Şi noi toţi zicem: „Zi-o!” Acest sentiment eu nu-l suport.
Ionuţ Caras: Şi asta e şi la Cui i-e frică de Virginia Woolf?
Radu Penciulescu: Acolo e mai rău decât atât. Rolurile nici nu există (eu evident că exagerez). Da’ rolurile nici nu există. Sunt „partituri pentru actori de geniu”, nu ştiu cum să spun. Şi asta mă plictiseşte îngrozitor.
Lia Bugnar: Vă place teatrul?
Radu Penciulescu: Rareori. Uite… altă piesă a lui Albee – Zoo story. Aia da! Când vorbesc de el… mă gândesc la Zoo story. De Virginia Woolf să n-aud.
Radu Apostol: Ştiu că aţi fost unul dintre primii, dacă nu primul din România care aţi lucrat cu studenţii dumneavoastră Beckett…
Radu Penciulescu: Ştii cum s-a-ntâmplat? Când aveam eu clasa asta de regie în care era Şerban şi atâţia… şi Manea şi Helmer şi toţi… era în 1964. Şi atunci am plecat eu pentru prima oară în Occident. M-am dus în Anglia că m-a invitat British Council sau nu mai ştiu ce organizaţie era, sărbătoreau 400 de ani de la naşterea lui Shakespeare. Şi-ăştia mi-au dat drumu’, eu m-am dus acolo. Şi-am văzut lucruri nemaipomenite, care m-au inspirat foarte tare. Da’-ntr-o bună zi, ajung eu la o librărie franţuzească. La Londra. E aproape grotesc că la noi a plecat treaba asta de la o librărie franţuzească din Londra. Şi-am cumpărat vreo treizeci de cărţi din astea mititele de se rupeau când le deschideai. Tot Camus… piese şi romane… şi tot Ionescu… şi tot Dürenmatt. Şi tot ce era, ca să spun aţa, literatura şi dramaturgia anilor ‘60. Şi-am făcut un teanc aşa mare, l-am legat cu nişte sfori, am venit înapoi, m-am dus la clasă la mine, am luat teancul de l-am pus pe masă, am luat o foarfecă, am tăiat şi zic: „Hai să citim şi noi astea pe care nu le-am citit până acum”, că nu existau în România. Şi eu am citit cot la cot cu studenţii mei. Nu e că eu am citit întâi şi ei după. Schimbam cărţile între noi. Şi, la sfârşitul acelui semestru, era George Dem Longhin, toată lumea l-a uitat, da’ el era rectorul institutului, el ţinea spinarea la tot, nu era un tip prea subtil el însuşi, da’ dacă eu îi ceream ceva, îmi ţinea spinarea… şi, cum ziceam, la sfârşitul acelui semestru, am făcut un examen cu studenţii, care a fost începutul noului teatru în teatrul românesc. Eu pretind asta. Poate să mă contrazică cine vrea, că pe mine nu mă mai interesează. Şi-am pus atunci… studenţii la regie au pus… fragmente, nu piesele în întregime… au pus Ubu Rex, Neînţelegerea, au pus Romulus cel Mare… apoi Lecţia lui Ionescu… Manea a pus Lecţia lui Ionescu… un spectacol tulburător pentru decenii… toate astea s-au întâmplat la institut atunci. Când s-a auzit în Institutul de Teatru din Bucureşti prima replică din – era tradusă de Vulpescu – din Ubu… când, nu mai ţin minte cine juca… Pittiş… când a venit Florian Pittiş pe scenă şi a zis „Căcat” cu toată rezonanţa, ăsta a fost începutul unei noi ere în teatrul românesc. După părerea mea. Şi-aşa a fost. Deci, consecinţă a călătoriei mele, când eu am găsit materialul ăsta de aur şi l-am împărţit frăţeşte cu grupul ăsta de studenţi, atunci am început noi să înţelegem că teatrul e şi altfel. Dup-aia totul era posibil la teatru.
Radu Apostol: Fellini zicea că şi-a scris memoriile ca să aibă material pentru filme. Dumneavoastră v-aţi scris vreodată memoriile sau o să le scrieţi?
Radu Penciulescu: Niciodată. Eu nu sunt scriitor, domnule. Mie-mi place să vorbesc la cârciumă şi-atât.
Radu Apostol: Care-i relaţia între viaţa personală şi opera unui artist?
Radu Penciulescu: Nu ştiu. Ori nu-ţi înţeleg întrebarea, ori într-adevăr nu ştiu.
Radu Apostol (nu se lasă): Cât de personal ar trebui să se arate un artist în opera lui? Cât pune din viaţa proprie în operă?
Radu Penciulescu: Mi-e greu să-ţi răspund, dragule. Mi-e greu să-ţi răspund pentru că n-am criterii pentru asta. Eu am să-ţi spun o mică întâmplare, dar vreau să-ţi zic din capul locului că eu nu înţeleg exact semnificaţia acestei întâmplări. Eu n-o spun ca pe o pildă, ci ca pe o nedumerire. Mi-aduc aminte când am făcut eu aici Regele Lear, şi, într-o seară, după spectacol – unul dintre primele spectacole – ieşeam prin foaier să plec acasă. Şi, la scara care duce la balcon, pe treaptă, mi-aduc şi acum aminte, şedea Olga. Şi când ajung în dreptul ei, că ea are un mod ciudat de-a face complimente, îmi spune: „Dac-aş fi în locul tău, mi-ar fi ruşine. Îmi vine să-ţi trag două palme. Să pui atâta din persoana ta privată într-o operă e imoral.” Aşa mi-a spus ea. Ce-a înţeles ea prin asta, nu ştiu. Dar eu nu cred nici o secundă că ea avea dreptate. Aşa a recepţionat ea.
Lia Bugnar: Da’ poate o făceaţi inconştient… fără nici un fel de intenţie…
Radu Penciulescu: Păi, de-aia-ţi povestesc, pentru că eu nu ştiu, da’ din punctul meu de vedere nu era aşa. Acuma, să nu-ţi mai spun că eu sunt foarte flatat de asta, de-aia-mi şi aduc aminte de asta după treizeci de ani. Pentru că a avut o conotaţie care a fost cea mai corozivă dar şi cel mai frumos compliment în acelaşi timp. „Dac-aş fi în locul tău, mi-ar fi ruşine. Nu te-arăţi gol în faţa oamenilor!”
Lia Bugnar: Cum a fost cu workshopul ăsta? A meritat deranjul?
Radu Penciulescu: Asta întrebaţi-vă pe voi.
Lia Bugnar: Ne vom întreba dupa ce plecaţi. Ziceam dacă, din unghiul dumneavoastră, a meritat.
Radu Penciulescu: Întotdeauna merită. Eu întotdeauna am avut curiozitate şi respect pentru oameni. Nu neapărat pentru actori. Mie-mi plac oamenii aşa… îmi place să vorbesc cu şoferul, îmi place femeia de serviciu, îmi place să fiu atent la lucruri pe care nu le ştiu şi care-mi vin la ureche. Din cauza asta, un workshop din asta pentru mine nu-i un prilej de exerciţiu profesional, ci un prilej de-a mă întâlni cu un grup de oameni. După aia te desparţi de grupul ăsta de oameni sau nu te desparţi de grupul ăsta de oameni. Asta e o chestie pe care o decide timpul. Când am avut eu studenţii ăştia de care vă tot povestesc, ei au intrat la şcoală pentru că erau buni. După aia au devenit ei persoane importante în viaţa mea. Nu invers.
Brânduşa Mircea: Pentru că aţi spus că sunteţi în căutare de oameni şi întâmplări, dincolo de ce-am studiat…
Radu Penciulescu: Draga mea, eu nu caut. Lucrurile vin la mine fără să le caut…
Brânduşa Mircea: …a venit ceva surprinzător la dumneavoastră în aceste zile?
Radu Penciulescu: Totdeauna… în fiecare minut… dar… abia peste o lună pot să-ţi răspund într-adevăr la întrebarea asta. Romanul meu preferat, deşi nici nu sunt mistic nici altfel… e Demonii lui Dostoievski. Eu citesc Dostoievski de la A la Z la fiecare douăzeci de ani. Mai trec douăzeci de ani, iar îl citesc… mai trec douăzeci de ani, iar. L-am citit de vreo trei ori până acum. Ei, şi acolo e un personaj care exprimă într-o replică, nu pot să-mi aduc aminte exact citatul, dar exprimă într-o replică, esenţa dogmatismului. El vorbeşte despre un altul şi spune: „El îşi închipuie asta despre oameni şi trăieşte fericit cu părerea lui”, adică el a pierdut orice relaţie cu viaţa şi trăieşte cu imaginile pe care şi le-a făcut despre ea. Asta e, după părerea mea, moartea definitivă a artistului. Artistul trebuie să se lase surprins întotdeauna. Ca să nu mai vorbim că, şi dacă vorbim despre actori, de nivelul lor tehnic… problema nu e să stăpâneşti… problema e să-ţi permiţi să fii scos din echilibru… pentru că actul de creaţie se petrece când îţi recâştigi echilibrul. Dacă stai în echilibru tot timpul eşti egal cu tine.
Lia Bugnar: Care-i diferenţa dintre un actor bun şi unul prost?
Radu Penciulescu: Nu ştiu… Habar n-am (râde). Un actor care m-atinge e un actor care ajunge cu lucrul asupra rolului într-o zonă în care el nu mai comentează rolul. Uite, era fata asta pe care am văzut-o la Municipal… Bibiri asta… Uite, am avut surpriza ca, pentru prima oara în viaţa mea, după nu ştiu câte zeci şi sute de Unchiul Vanea, am văzut-o pe Sonia. Ea, nu că era Sonia, că noi nu ştim cum e Sonia, Sonia e o serie de vorbe într-o carte, dar dintr-o data ziceam: „Aaaaa! Păi, aşa e, domnule!” De ce? Nu ştiu. Aşa e! Gata! S-a terminat! Nu mai încape nici o discuţie.
Lia Bugnar: Vă daţi seama ce se bucură Bibiri dacă citeşte chestia asta? Dac-aş fi Iago, aş tăia-o.
Radu Penciulescu: Păi, eu de ce sunt aici? Ca să vă bucur.
Radu Apostol: Foarte mulţi regizori din perioada dumneavoastră au lucrat mult pe text clasic şi foarte puţin pe text contemporan. N-au rămas texte care să rezulte din lucrul dumneavoastră efectiv cu un dramaturg viu… şi-atunci se pierde mult în timp… Adică, noi tot facem referire la nişte spectacole extraordinare pe care le-aţi făcut, dar la care noi nu mai avem nici un fel de acces. Voiam să vă intreb doar atât, de fapt: relaţia dramaturg–regizor e cumva la fel de importantă sau poate chiar mai importantă decât cea cu actorul? În timp măcar?
Radu Penciulescu: Dragul meu, eu n-am răspuns la întrebarea dumitale. Eu îţi spun ce părere am. Eu de la papa Grotowski am învăţat că totul se poate în teatru dar fără actor nu se poate. Regizor nici n-a existat. Decor? Teatrele erau decorul. În commedia dell’arte nu era nici text, nici dramaturg, nici nimic. Prin asta nu vreau să neg importanţa, dar vreau să spun că, chiar şi atunci când faci elogiul dramaturgului, elementul care defineşte teatrul nu e piesa, ci actorul. Când tu vrei să defineşti teatrul nu zici: „Dom’le, eu definesc teatru prin aia că Max Reinhardt a fost mare regizor sau prin aia că Shakespeare a scris Hamlet.” Metafora lui Brook: unde începe teatrul? Când un om trece printr-un spaţiu gol şi altul priveşte. Punct. De-aici plecăm. Unde ajungem e foarte departe, dar de-aici plecăm.
Radu Apostol: E-adevărat. Dar, dacă nu exista Shakespeare, nu exista nici Brook, probabil.
Radu Penciulescu: Da, dar tu mi-ai pus o întrebare despre priorităţi. E foarte important şi regizorul, şi dramaturgul, şi tot ce vrei. Dar, dacă mă întrebi cine e cel mai important eu nu pot să evit răspunsul ăsta.
Ionuţ Caras: Eu vreau să pun o întrebare din asta de copil mic. Aveţi actori pe care i-aţi văzut în ceva şi v-au marcat?
Radu Penciulescu: Mii. Mi-e greu să ţi-i spun. Mii. Uite, acum trei zile când am fost la Unchiul Vanea… Şi mă uitam la fata asta pe care eu o cunosc de când era aproape copil… Mariana Mihuţ… şi care mă tulbură de fiecare dată când o văd, mă surprinde cu o altă latură a talentului ei. Nu pot să mă duc şi să o văd aşa cum mă aştept să o văd. Aici parcă juca literatura realist-fantastică a sud-americanilor ăştia… Marquez… Un veac de singurătate… parcă era duhul pământului… Sau când au venit într-un turneu la Stockholm şi ea juca un fel de clovn şi, când m-am dus la cabină, atât am reuşit să-i spun: „Măi, Mariana, te cunosc de când erai copil… ştiu tot… dar că ai testicole, asta n-o ştiam!” Ea juca cu mai multă forţă decât cel mai bărbat dintre bărbaţi.
Brânduşa Mircea: Ştim că nu mai lucraţi de mult, ne-aţi spus asta, dar, dacă ar fi aşa ca un vis… apropo de „Mi-s ochii plini de lacrimi şi de vise”… dac-ar fi să mai lucraţi din Shakespeare, ce-aţi alege?
Radu Penciulescu: Nu ştiu, în orice caz nici una din piesele mari, pentru că nu simt că am destulă putere ca să mă lupt cu clişeele. O piesă mai obscură, poate…
Radu Apostol: Da’ de ce să vă luptaţi cu clişeele?
Radu Penciulescu: Pentru că eu n-am fost niciodată un mare regizor, eu ştiu asta. Eu am organizat teatru. Poate că-i o prostie ce spun acum, dar eu nu pot să-mi închipui cum aş putea eu să schimb în teatru destinul lui Othello. El e atât de bine ancorat că eu nu mă simt capabil să iau lupta asta cu imaginea lui şi să găsesc altă imagine în spate.
Lia Bugnar: Şi, dacă n-aţi fost niciodată un mare regizor, cum aţi reuşit să întreţineţi legenda asta şi toată povestea asta din jurul dumneavoastră? Cum aţi făcut?
Radu Penciulescu: Pentru că asta-i legenda. Eu n-am făcut legenda. Ei au făcut-o. Eu am fost foarte important când am organizat lucruri. Eu ştiu să adun oameni împreună în jurul unei idei. Asta era tăria mea.
Ionuţ Caras: Păi, asta înseamnă să fii un mare regizor, nu?
Radu Penciulescu: Nu. Daca te uiţi la Strehler, vezi ce-i un mare regizor. Ăsta-i pentru mine cel mai mare. Ştii de ce? Multi sunt brilianţi, dar Strehler e unul dintre puţinii foarte mari care ia o piesă, o citeşte bine şi dup-aia o pune în scena. El pune în scenă o piesă, nu face, ca mulţi alţii, cum se zice în artele plastice – o instalaţie. Nu face o instalaţie şi pune actorii în instalaţia asta.
Lia Bugnar: Vi se pare că aţi pierdut ceva din cauză că v-aţi mutat în alt punct al hărţii? Vi se pare că aţi fi putut face aici poate mai mari lucruri?
Radu Penciulescu: Nu ştiu. Nici nu umblu după mari lucruri. Eu sunt un mic egoist care umblă după conforturile efemere.
Lia Bugnar: Cum vi se mai pare actorul român? Cam cum e el?
Radu Penciulescu: Nu pot să-ţi răspund. N-am văzut destul ca să pot să fac o apreciere. Nici măcar amatoristic nu pot să-mi permit o apreciere. Eu ştiu ca marea binecuvântare a actorului român este talentul şi marele lui duşman este superficialitatea.
Lia Bugnar: Mai veniţi la workshopuri?
Radu Penciulescu: Dacă mai trăiesc, poate. Eu ştiu?! La vârsta mea, să nu mai pui întrebări de-astea.
Lia Bugnar: Dar Caragiale v-ar plăcea să montaţi?
Radu Penciulescu: N-am destul umor ca să montez Caragiale.
Lia Bugnar: Cum n-aveţi? Şi noi de ce ne-am hlizit incontinuu zece zile cât a durat workshopul?
Radu Penciulescu: Pentru că eu am umor la cârciumă, n-am umor să fac comedie.
Lia Bugnar: Şi, dacă faceţi aşa cum ne-aţi învăţat? O luăm cu paşi mici, fără să ne lăsăm copleşiţi de greutatea operei? Veniţi la teatru la început. Puteţi să faceţi asta? Puteţi. Începeţi repetiţia. Puteţi? Puteţi. Vine actorul, spune prima replică. Puteţi? Puteţi. Nu aşa ne-aţi învăţat? Să nu ne lăsăm copleşiţi? S-o luăm cu paşi mici?!
Radu Penciulescu (râde triumfător): V-am învăţat prost.
Lia Bugnar: Acum ne spuneţi?
Radu Penciulescu: Păi, când? În timp ce vă învăţam? (Râde iar) Păi, mă dădeaţi afară.
Lia Bugnar: Daţi-ne un sfat.
Radu Penciulescu: O să fiu patetic… Să-ţi faci întotdeauna treaba ta până la capăt, că atunci se va găsi şi cineva să se uite la ea. Dacă o faci numai pe jumătate, doar atât cât să arăţi că ţi-ai făcut partea ta… Nu ştiu… e ca la Fellini… dacă-ţi faci treaba, se vede.
A consemnat Lia BUGNAR