Decembrie 1980. Sunt la Varşovia pentru o documentare de trei săptămâni, în biblioteci şi arhive. Gazdele de la Academia Poloneză îmi vorbesc despre principalele evenimente la ordinea zilei: cele politice şi, desigur, cele teatrale. Cele politice ţin, evident, de activitatea hotărâtoare în multe direcţii, a sindicatului „Solidarność“. O voi reîntâlni în cele mai neaşteptate locuri şi sub felurite aspecte: de la insignele prinse discret sub reverul hainei, la tramvaiele oprite câteva ceasuri din circulaţie, ca formă de protest. Şi slujba bisericească, transmisă la radio duminică dimineaţa, era, poate, şi ea o consecinţă a aceleiaşi activităţi.
Decembrie 1980. Sunt la Varşovia pentru o documentare de trei săptămâni, în biblioteci şi arhive. Gazdele de la Academia Poloneză îmi vorbesc despre principalele evenimente la ordinea zilei: cele politice şi, desigur, cele teatrale. Cele politice ţin, evident, de activitatea hotărâtoare în multe direcţii, a sindicatului „Solidarność“. O voi reîntâlni în cele mai neaşteptate locuri şi sub felurite aspecte: de la insignele prinse discret sub reverul hainei, la tramvaiele oprite câteva ceasuri din circulaţie, ca formă de protest. Şi slujba bisericească, transmisă la radio duminică dimineaţa, era, poate, şi ea o consecinţă a aceleiaşi activităţi. Cât despre teatru, evenimentul predominant fusese Wielopole, Wielopole, premiera recentă a lui Tadeusz Kantor, adusă de la Cracovia cu câteva zile înainte. „De ce n‑aţi venit mai devreme?“ Entuziasmul celor din jur îmi măresc regretul. Ratasem ocazia de a vedea un spectacol de Kantor şi chiar de a‑l cunoaşte, el primind pe invitaţi la intrare. Fusesem foarte aproape de un eveniment memorabil, reprezentativ – dacă gândim în context – pentru ce se petrecea atunci în Polonia.
Peste puţin timp, însă, o întâmplare fericită, cum au parte uneori cercetătorii istoriei teatrului, îmi va atenua, într‑o măsură, regretul. Urmărind modul în care au fost montate piesele noastre pe scenele poloneze, consultând arhiva SPATIF (ATM‑ul polonez din acea perioadă), deschid dosarul comediei caragialiene O scrisoare pierdută. Printre diferite hârtii cu informaţii, găsesc programul unui spectacol‑coupé, montat de Elvira Turska, la Opole, 31 august 1952, în scenografia lui Kantor. Din Scrisoarea pierdută se jucase un singur act, împreună cu altele luate din două texte, sovietic şi american, în preajma unui moment electoral. Oricum, această întâlnire cu Kantor, provocată de comedia lui Caragiale, a fost un prilej de firească bucurie (peste un deceniu, tot Kantor va fi scenograful Rinocerilor lui Ionesco). Din cele patru fotografii găsite în dosar, decorul apărea simplu şi economic, confecţionat din câteva panouri în dungi colorate, pe care afişele lipite anunţau alegerile şi îndemnau la vot. Erau şi câteva elemente de mobilier – scaune, o măsuţă, un covor – , câteva costume de epocă, după croiala celor din montarea lui Sică Alexandrescu de la noi. Odată cu ele, într‑o combinaţie insolită, se afla un mare cub alb, probabil funcţional pe toată durata spectacolului, stabilind un racord plastic între cele trei texte de provenienţă diferită. Nu ştiu întrucât contrastul formelor – determinate stilistic sau geometric abstracte – ne permite să întrevedem, aici, o tentativă incipientă, totuşi soluţia scenografică merită semnalată.
„Aproape de Kantor – Însemnări mai vechi, mai noi” de Ion Cazaban
Decembrie 1980. Sunt la Varşovia pentru o documentare de trei săptămâni, în biblioteci şi arhive. Gazdele de la Academia Poloneză îmi vorbesc despre principalele evenimente la ordinea zilei: cele politice şi, desigur, cele teatrale. Cele politice ţin, evident, de activitatea hotărâtoare în multe direcţii, a sindicatului „Solidarność“. O voi reîntâlni în cele mai neaşteptate locuri şi sub felurite aspecte: de la insignele prinse discret sub reverul hainei, la tramvaiele oprite câteva ceasuri din circulaţie, ca formă de protest. Şi slujba bisericească, transmisă la radio duminică dimineaţa, era, poate, şi ea o consecinţă a aceleiaşi activităţi.
Decembrie 1980. Sunt la Varşovia pentru o documentare de trei săptămâni, în biblioteci şi arhive. Gazdele de la Academia Poloneză îmi vorbesc despre principalele evenimente la ordinea zilei: cele politice şi, desigur, cele teatrale. Cele politice ţin, evident, de activitatea hotărâtoare în multe direcţii, a sindicatului „Solidarność“. O voi reîntâlni în cele mai neaşteptate locuri şi sub felurite aspecte: de la insignele prinse discret sub reverul hainei, la tramvaiele oprite câteva ceasuri din circulaţie, ca formă de protest. Şi slujba bisericească, transmisă la radio duminică dimineaţa, era, poate, şi ea o consecinţă a aceleiaşi activităţi. Cât despre teatru, evenimentul predominant fusese Wielopole, Wielopole, premiera recentă a lui Tadeusz Kantor, adusă de la Cracovia cu câteva zile înainte. „De ce n‑aţi venit mai devreme?“ Entuziasmul celor din jur îmi măresc regretul. Ratasem ocazia de a vedea un spectacol de Kantor şi chiar de a‑l cunoaşte, el primind pe invitaţi la intrare. Fusesem foarte aproape de un eveniment memorabil, reprezentativ – dacă gândim în context – pentru ce se petrecea atunci în Polonia.
Peste puţin timp, însă, o întâmplare fericită, cum au parte uneori cercetătorii istoriei teatrului, îmi va atenua, într‑o măsură, regretul. Urmărind modul în care au fost montate piesele noastre pe scenele poloneze, consultând arhiva SPATIF (ATM‑ul polonez din acea perioadă), deschid dosarul comediei caragialiene O scrisoare pierdută. Printre diferite hârtii cu informaţii, găsesc programul unui spectacol‑coupé, montat de Elvira Turska, la Opole, 31 august 1952, în scenografia lui Kantor. Din Scrisoarea pierdută se jucase un singur act, împreună cu altele luate din două texte, sovietic şi american, în preajma unui moment electoral. Oricum, această întâlnire cu Kantor, provocată de comedia lui Caragiale, a fost un prilej de firească bucurie (peste un deceniu, tot Kantor va fi scenograful Rinocerilor lui Ionesco). Din cele patru fotografii găsite în dosar, decorul apărea simplu şi economic, confecţionat din câteva panouri în dungi colorate, pe care afişele lipite anunţau alegerile şi îndemnau la vot. Erau şi câteva elemente de mobilier – scaune, o măsuţă, un covor – , câteva costume de epocă, după croiala celor din montarea lui Sică Alexandrescu de la noi. Odată cu ele, într‑o combinaţie insolită, se afla un mare cub alb, probabil funcţional pe toată durata spectacolului, stabilind un racord plastic între cele trei texte de provenienţă diferită. Nu ştiu întrucât contrastul formelor – determinate stilistic sau geometric abstracte – ne permite să întrevedem, aici, o tentativă incipientă, totuşi soluţia scenografică merită semnalată.