Interviu cu actrița Ada Lupu realizat de Cristina Rădulescu (publicat în numărul 7,8, 9 /2021)
Ada LUPU:
„Exist, prin personajele mele, în niște dimensiuni în care n-aș avea acces de una singură.”
Din anul 2015, Ada Lupu este actriță a Naționalului ieșean, cu care colaborează încă din perioada studenției. Roluri pe scena ieșeană (selectiv):Hilde – Femeia mării, după Ibsen, regia: Radu Afrim (2014),Orfana– Golem, regia: Alexander Hausvater (2015), Vivianne– Colivia de Feydeau, regia: Cristian Hadji-Culea (2015), Mary– Cântăreața cheală de Eugène Ionesco, regia: Radu-Alexandru Nica (2015), Fiica– Măcelăria lui Iov de Fausto Paravidino, regia: Radu Afrim (2017), Cristina– Povestea păsării fără cuib de Ada Lupu, regia: Iris Spiridon (2017), Ecaterina – Dansul Delhi de Ivan Vîrîpaev, regia: Radu Afrim (2019), Mura – Orașul cu fete sărace, după Radu Tudoran, regia: Radu Afrim (2019), Elena Andreevna– Unchiul Vanea de A.P. Cehov, regia: Claudiu Goga (2020), Oarba, Prințesa, Fiica înecată – Trei piese triste, după Maurice Maeterlinck, regia: Radu Afrim(2021).
În 2018 este laureată cu Premiul UNITER pentru cea mai bună actriță într-un rol secundar – rolul Fiica din Măcelăria lui Iov de Fausto Paravidino, regia: Radu Afrim, la Teatrul Național din Iași. În 2016 câștigă Premiul I pentru dramaturgie, la Festivalul Internațional al Recitalurilor Dramatice de la Bacău, pentru monodrama Povestea păsării fără cuib, iar anul 2014 îi aducea Marele premiu „Ștefan Iordache”, Premiul publicului pentru cea mai bună actriță și Premiul Vox Maris la Gala HOP.
Cristina RĂDULESCU:Peter Brook spune: „Aș putea să iau orice spațiu gol și să-l numesc scenă goală. Un om traversează acest spațiu gol în timp ce altcineva îl privește și asta e tot ceea ce trebuie ca actul teatral să înceapă.” Pentru tine, unde începe teatrul, Ada Lupu?
Ada LUPU: Pentru mine, începe odată cu primul gând către personaj. Cred că, atunci când apare spectatorul, el deja se consumă, e în momentul erupției. Dar primele plăci tectonice încep să se miște în imaginația și în sufletul meu. De aceea nici nu cred că teatrul începe undeva, cred că eu îl conțin în stare latentă și se activează de fiecare dată când un personaj vibrează, provocând o reașezare a universului meu interior.
C.R.:Este actoria singurul mod în care poți exista?
A.L.: Nu e singurul mod în care pot exista, dar fără ea m-aș simți incompletă. Aș trăi mereu cu un gol în ființa mea și aș avea senzația că am nimerit în viața altcuiva, că nu sunt eu. Actoria face deja parte din definiția mea și îmi conferă iluzia utilității, mă lasă să cred că fac ceva bun pentru ceilalți. Deși, în definitiv, răspunde nevoii sufletului meu și fac asta pentru că nu aș putea să nu fac. Eu comunic prin actorie poate mai intens decât prin mine însămi, uneori exist, prin personajele mele, în niște dimensiuni în care n-aș avea acces de una singură, de aceea am nevoie de actorie pentru a-mi putea prelungi existența dincolo de granițele realității imediate. Actoria e singurul mod prin care pot exista abstract.
C.R.: Nu te ferești să te exprimi. Prin teatru, prin scris, prin imagine. Crezi în artistul implicat sau în exilul din turnul de fildeș?
A.L.: Cred că artistul nu are o datorie față de ceilalți, nu cred că trebuie să simtă presiunea obligativității de a se implica în viața comunității, de a se dedica ei. Poate e de ajuns să te exprimi ca pentru tine și să lași impactul asupra celorlalți să se manifeste ca un simplu efect al muncii tale. Când ceea ce faci tu este necesar, arta ta va ieși singură din turnul de fildeș, nu cred că trebuie să-ți propui un anume tip de implicare. După părerea mea, asta ține mai mult de educație, iar arta își poate permite și comportamente deviante, independente de buna servire a societății. Desigur că arta neîmpărtășită devine inutilă, ca un simplu exercițiu al artistului și doar întâlnirea cu celălalt validează creația, făcând-o să devină relevantă. Mie mi se pare că e bine să variezi ipostazele, să nu faci nimic forțat, dacă vrei să te însingurezi, poți s-o faci, dacă ai nevoie să fii între oameni, fii… După mine, cred că e mai interesant să transmiți un mesaj celorlalți, poate chiar să primești un răspuns, decât să comunici cu tine însuți la nesfârșit. De aceea tind să prefer artistul implicat.
C.R.: Repetițiile sau spectacolul? Călătoria sau finalitatea ei?
A.L.: Călătoria, pentru că destinația nu e știută de la-nceput. Ea se creează în exact locul în care te găsește momentul premierei. Aventurile cele mai periculoase se întâmplă până atunci, căderile, zborul, miracolele, toate se parcurg în timpul repetițiilor. La spectacol deja nu mai ești pe nisipuri mișcătoare, atunci trebuie doar să le oferi celorlalți ceea ce ai construit, ai protejat, ți-a fost dărâmat de vânt, ai ridicat din nou, ai mai schimbat, ai tot modelat și remodelat până atunci. Repetițiile conțin toate variantele posibile ale unui personaj, spectacolul, doar una, cea pe care ai ales-o. Sau care te-a ales.
C.R.: Ești o premiantă. Ce relație ai cu răsplata? Dar cu eșecul?
A.L.: Nu urmăresc răsplata și nu evit eșecul, nu mă tem nici de succes, nici de ratare, pentru că știu că nici reacțiile pozitive și nici cele negative nu mă pot destabiliza în asemenea măsură încât eu să nu mai fiu eu. Sunt gata și pentru bine, și pentru rău; încerc să-mi stabilesc reperele în oamenii pe care, la rândul meu, îi apreciez și îi rog să nu mă mintă. Nu mă ghidez după reacția majorității, ci după cea a oamenilor care contează pentru mine. Și, până la urmă, merg pe drumul meu așa cum îmi spune inima. Când mi se oferă o confirmare, e ca și cum mi se șoptește că sunt pe calea bună, primesc încredere și curaj. Mă bucură și mă responsabilizează un premiu. Eșecul îl uit, așa cum fac cu toate lucrurile neplăcute.
C.R.: Crezi în echipă? Îți găsești locul în ea?
A.L.: Cred enorm în echipă. Am crescut printre sportivi și mi-am însușit câteva concepte esențiale, pe care le port cu mine prin viață: echipă, fairplay, antrenament… În școala gimnazială am făcut cinci ani handbal de performanță, asta după ce începusem cu un an de atletism, dar nu mă regăsisem într-un sport individual. De multe ori, traduc situațiile în termeni sportivi și-mi dau seama că teatrul e ca un joc de echipă. Nu-l poți face de unul singur și, chiar dacă ai reuși, prin absurd, să faci tu totul, ar fi incredibil de plictisitor pentru tine. Asta e frumusețea artei teatrale, că-i întâlnești pe ceilalți, că e un schimb continuu, în care oferi și primești, fără să contabilizezi cine și cât a dat și fără să te temi că ți se ia prea mult.
C.R.: Contabilitate: la nici 30 de ani, ai peste 30 de roluri lucrate într-o instituție profesionistă de spectacole, în companii independente, în teatru, dar și în film. Ai avut parte de întâlniri artistice care te-au provocat, te-au scos din zona de confort, te-au determinat să te cauți ori să te schimbi. Povestește-mi despre aceste experiențe.
A.L.: N-o să mint, să spun că fiecare om pe care l-am cunoscut m-a influențat într-o anumită măsură, că de la fiecare am învățat câte ceva, pentru că, de fapt, pe lângă majoritatea am trecut precum o umbră. S-au întâmplat multe colaborări superficiale, însă puținii artiști pe care i-am întâlnit cu adevărat au lăsat urme adânci în ființa mea. O întâlnire pe care-o s-o port cu mine toată viața e aceea cu regizorul Radu Afrim. Nici nu vreau să mă gândesc cum ar fi fost fără el.
Eu știu că e o minune și mă rog să nu se întâmple nimic rău cu ea, niciodată.
Sunt destul de dezechilibrate relațiile mele cu ceilalți artiști, ori funcționează perfect, ori sunt dezastruoase. Nu prea am avut parte de situații călduțe. Mă simt compatibilă cu regizoarea Iris Spiridon, cu actorii cu care am jucat în spectacolul ei, cu unii colegi din T.N.I. Cu regizorul Radu Nica am lucrat foarte frumos pe vremea când încă nu eram angajată, cu regizorul Claudiu Goga am repetat intens și interesant, iar în ultimul timp încep să mă intereseze și generațiile care vin după mine. Descopăr tineri minunați printre studenții ieșeni și mă bucură foarte mult întâlnirea cu ei.
C.R.: În ce lumi călătorești atunci când teatrul se ține departe de noi? Ce se întâmplă cu munca artistului când realitatea strivește, ca acum?
A.L.: Eu întotdeauna am trăit destul de mult în imaginație, așa că realitatea nu mă poate afecta total, indiferent ce s-ar întâmpla. Scriu mai mult, citesc, văd filme, mă plimb, lucrez la doctoratul meu despre un artist contemporan genial, încerc să trăiesc viața. Doar că am mult mai puțină inspirație în viața reală decât pe scenă. Tot în mintea mea călătoresc cel mai mult…
Ce se-ntâmplă cu munca mea? S-a mutat exclusiv în interior pentru o vreme, apoi am început să semănăm cu niște muncitori clandestini. În scurtele perioade în care teatrele se deschideau, îmi imaginam că din afară ne vedem ca niște infractori periculoși, niște indivizi dubioși care lucrează la negru pentru un mafiot misterios numit suflet. Lumea umbla disperată să se aprovizioneze cu drojdie și noi umblam cu hrana spirituală. E trist și umilitor. N-aș fi avut absolut nimic împotrivă să ne oprim pentru o perioadă de timp, să fim solidari cu toții și să depășim pandemia. Dar țin neapărat să închei într-o notă optimistă, cu gândul că tot ce-am pierdut la nivel concret am câștigat în abstract și că munca noastră, atât de specială, nu poate fi oprită de nimic din exterior, pentru că ea aparține, în primul rând, sufletului, iar acolo nu poate ajunge niciun virus și nicio ordonanță de urgență.
C.R.: Ce ai vrea să schimbi (în lumea teatrului, în teatrul lumii)?
A.L.: Aș vrea ca și arta, dar și viața de zi cu zi să-și prelungească căutările dincolo de evidența câtorva zeci de ani. Aș vrea ca oamenii, artiști sau nu, să privească spre nevăzut de pe acum și, astfel, să-nceapă să-și redobândească libertatea.
Ada LUPU: „Exist, prin personajele mele, în nişte dimensiuni la care n-aş avea acces de una singură”
Interviu cu actrița Ada Lupu realizat de Cristina Rădulescu (publicat în numărul 7,8, 9 /2021)
Ada LUPU:
„Exist, prin personajele mele, în niște dimensiuni în care n-aș avea acces de una singură.”
Din anul 2015, Ada Lupu este actriță a Naționalului ieșean, cu care colaborează încă din perioada studenției. Roluri pe scena ieșeană (selectiv): Hilde – Femeia mării, după Ibsen, regia: Radu Afrim (2014), Orfana – Golem, regia: Alexander Hausvater (2015), Vivianne – Colivia de Feydeau, regia: Cristian Hadji-Culea (2015), Mary – Cântăreața cheală de Eugène Ionesco, regia: Radu-Alexandru Nica (2015), Fiica – Măcelăria lui Iov de Fausto Paravidino, regia: Radu Afrim (2017), Cristina – Povestea păsării fără cuib de Ada Lupu, regia: Iris Spiridon (2017), Ecaterina – Dansul Delhi de Ivan Vîrîpaev, regia: Radu Afrim (2019), Mura – Orașul cu fete sărace, după Radu Tudoran, regia: Radu Afrim (2019), Elena Andreevna – Unchiul Vanea de A.P. Cehov, regia: Claudiu Goga (2020), Oarba, Prințesa, Fiica înecată – Trei piese triste, după Maurice Maeterlinck, regia: Radu Afrim(2021).
În 2018 este laureată cu Premiul UNITER pentru cea mai bună actriță într-un rol secundar – rolul Fiica din Măcelăria lui Iov de Fausto Paravidino, regia: Radu Afrim, la Teatrul Național din Iași. În 2016 câștigă Premiul I pentru dramaturgie, la Festivalul Internațional al Recitalurilor Dramatice de la Bacău, pentru monodrama Povestea păsării fără cuib, iar anul 2014 îi aducea Marele premiu „Ștefan Iordache”, Premiul publicului pentru cea mai bună actriță și Premiul Vox Maris la Gala HOP.
Cristina RĂDULESCU: Peter Brook spune: „Aș putea să iau orice spațiu gol și să-l numesc scenă goală. Un om traversează acest spațiu gol în timp ce altcineva îl privește și asta e tot ceea ce trebuie ca actul teatral să înceapă.” Pentru tine, unde începe teatrul, Ada Lupu?
Ada LUPU: Pentru mine, începe odată cu primul gând către personaj. Cred că, atunci când apare spectatorul, el deja se consumă, e în momentul erupției. Dar primele plăci tectonice încep să se miște în imaginația și în sufletul meu. De aceea nici nu cred că teatrul începe undeva, cred că eu îl conțin în stare latentă și se activează de fiecare dată când un personaj vibrează, provocând o reașezare a universului meu interior.
C.R.: Este actoria singurul mod în care poți exista?
A.L.: Nu e singurul mod în care pot exista, dar fără ea m-aș simți incompletă. Aș trăi mereu cu un gol în ființa mea și aș avea senzația că am nimerit în viața altcuiva, că nu sunt eu. Actoria face deja parte din definiția mea și îmi conferă iluzia utilității, mă lasă să cred că fac ceva bun pentru ceilalți. Deși, în definitiv, răspunde nevoii sufletului meu și fac asta pentru că nu aș putea să nu fac. Eu comunic prin actorie poate mai intens decât prin mine însămi, uneori exist, prin personajele mele, în niște dimensiuni în care n-aș avea acces de una singură, de aceea am nevoie de actorie pentru a-mi putea prelungi existența dincolo de granițele realității imediate. Actoria e singurul mod prin care pot exista abstract.
C.R.: Nu te ferești să te exprimi. Prin teatru, prin scris, prin imagine. Crezi în artistul implicat sau în exilul din turnul de fildeș?
A.L.: Cred că artistul nu are o datorie față de ceilalți, nu cred că trebuie să simtă presiunea obligativității de a se implica în viața comunității, de a se dedica ei. Poate e de ajuns să te exprimi ca pentru tine și să lași impactul asupra celorlalți să se manifeste ca un simplu efect al muncii tale. Când ceea ce faci tu este necesar, arta ta va ieși singură din turnul de fildeș, nu cred că trebuie să-ți propui un anume tip de implicare. După părerea mea, asta ține mai mult de educație, iar arta își poate permite și comportamente deviante, independente de buna servire a societății. Desigur că arta neîmpărtășită devine inutilă, ca un simplu exercițiu al artistului și doar întâlnirea cu celălalt validează creația, făcând-o să devină relevantă. Mie mi se pare că e bine să variezi ipostazele, să nu faci nimic forțat, dacă vrei să te însingurezi, poți s-o faci, dacă ai nevoie să fii între oameni, fii… După mine, cred că e mai interesant să transmiți un mesaj celorlalți, poate chiar să primești un răspuns, decât să comunici cu tine însuți la nesfârșit. De aceea tind să prefer artistul implicat.
C.R.: Repetițiile sau spectacolul? Călătoria sau finalitatea ei?
A.L.: Călătoria, pentru că destinația nu e știută de la-nceput. Ea se creează în exact locul în care te găsește momentul premierei. Aventurile cele mai periculoase se întâmplă până atunci, căderile, zborul, miracolele, toate se parcurg în timpul repetițiilor. La spectacol deja nu mai ești pe nisipuri mișcătoare, atunci trebuie doar să le oferi celorlalți ceea ce ai construit, ai protejat, ți-a fost dărâmat de vânt, ai ridicat din nou, ai mai schimbat, ai tot modelat și remodelat până atunci. Repetițiile conțin toate variantele posibile ale unui personaj, spectacolul, doar una, cea pe care ai ales-o. Sau care te-a ales.
C.R.: Ești o premiantă. Ce relație ai cu răsplata? Dar cu eșecul?
A.L.: Nu urmăresc răsplata și nu evit eșecul, nu mă tem nici de succes, nici de ratare, pentru că știu că nici reacțiile pozitive și nici cele negative nu mă pot destabiliza în asemenea măsură încât eu să nu mai fiu eu. Sunt gata și pentru bine, și pentru rău; încerc să-mi stabilesc reperele în oamenii pe care, la rândul meu, îi apreciez și îi rog să nu mă mintă. Nu mă ghidez după reacția majorității, ci după cea a oamenilor care contează pentru mine. Și, până la urmă, merg pe drumul meu așa cum îmi spune inima. Când mi se oferă o confirmare, e ca și cum mi se șoptește că sunt pe calea bună, primesc încredere și curaj. Mă bucură și mă responsabilizează un premiu. Eșecul îl uit, așa cum fac cu toate lucrurile neplăcute.
C.R.: Crezi în echipă? Îți găsești locul în ea?
A.L.: Cred enorm în echipă. Am crescut printre sportivi și mi-am însușit câteva concepte esențiale, pe care le port cu mine prin viață: echipă, fairplay, antrenament… În școala gimnazială am făcut cinci ani handbal de performanță, asta după ce începusem cu un an de atletism, dar nu mă regăsisem într-un sport individual. De multe ori, traduc situațiile în termeni sportivi și-mi dau seama că teatrul e ca un joc de echipă. Nu-l poți face de unul singur și, chiar dacă ai reuși, prin absurd, să faci tu totul, ar fi incredibil de plictisitor pentru tine. Asta e frumusețea artei teatrale, că-i întâlnești pe ceilalți, că e un schimb continuu, în care oferi și primești, fără să contabilizezi cine și cât a dat și fără să te temi că ți se ia prea mult.
C.R.: Contabilitate: la nici 30 de ani, ai peste 30 de roluri lucrate într-o instituție profesionistă de spectacole, în companii independente, în teatru, dar și în film. Ai avut parte de întâlniri artistice care te-au provocat, te-au scos din zona de confort, te-au determinat să te cauți ori să te schimbi. Povestește-mi despre aceste experiențe.
A.L.: N-o să mint, să spun că fiecare om pe care l-am cunoscut m-a influențat într-o anumită măsură, că de la fiecare am învățat câte ceva, pentru că, de fapt, pe lângă majoritatea am trecut precum o umbră. S-au întâmplat multe colaborări superficiale, însă puținii artiști pe care i-am întâlnit cu adevărat au lăsat urme adânci în ființa mea. O întâlnire pe care-o s-o port cu mine toată viața e aceea cu regizorul Radu Afrim. Nici nu vreau să mă gândesc cum ar fi fost fără el.
Eu știu că e o minune și mă rog să nu se întâmple nimic rău cu ea, niciodată.
Sunt destul de dezechilibrate relațiile mele cu ceilalți artiști, ori funcționează perfect, ori sunt dezastruoase. Nu prea am avut parte de situații călduțe. Mă simt compatibilă cu regizoarea Iris Spiridon, cu actorii cu care am jucat în spectacolul ei, cu unii colegi din T.N.I. Cu regizorul Radu Nica am lucrat foarte frumos pe vremea când încă nu eram angajată, cu regizorul Claudiu Goga am repetat intens și interesant, iar în ultimul timp încep să mă intereseze și generațiile care vin după mine. Descopăr tineri minunați printre studenții ieșeni și mă bucură foarte mult întâlnirea cu ei.
C.R.: În ce lumi călătorești atunci când teatrul se ține departe de noi? Ce se întâmplă cu munca artistului când realitatea strivește, ca acum?
A.L.: Eu întotdeauna am trăit destul de mult în imaginație, așa că realitatea nu mă poate afecta total, indiferent ce s-ar întâmpla. Scriu mai mult, citesc, văd filme, mă plimb, lucrez la doctoratul meu despre un artist contemporan genial, încerc să trăiesc viața. Doar că am mult mai puțină inspirație în viața reală decât pe scenă. Tot în mintea mea călătoresc cel mai mult…
Ce se-ntâmplă cu munca mea? S-a mutat exclusiv în interior pentru o vreme, apoi am început să semănăm cu niște muncitori clandestini. În scurtele perioade în care teatrele se deschideau, îmi imaginam că din afară ne vedem ca niște infractori periculoși, niște indivizi dubioși care lucrează la negru pentru un mafiot misterios numit suflet. Lumea umbla disperată să se aprovizioneze cu drojdie și noi umblam cu hrana spirituală. E trist și umilitor. N-aș fi avut absolut nimic împotrivă să ne oprim pentru o perioadă de timp, să fim solidari cu toții și să depășim pandemia. Dar țin neapărat să închei într-o notă optimistă, cu gândul că tot ce-am pierdut la nivel concret am câștigat în abstract și că munca noastră, atât de specială, nu poate fi oprită de nimic din exterior, pentru că ea aparține, în primul rând, sufletului, iar acolo nu poate ajunge niciun virus și nicio ordonanță de urgență.
C.R.: Ce ai vrea să schimbi (în lumea teatrului, în teatrul lumii)?
A.L.: Aș vrea ca și arta, dar și viața de zi cu zi să-și prelungească căutările dincolo de evidența câtorva zeci de ani. Aș vrea ca oamenii, artiști sau nu, să privească spre nevăzut de pe acum și, astfel, să-nceapă să-și redobândească libertatea.