Marius Stănescu, actorul care l-a interpretat pe Hamlet simultan, în cele două celebre versiuni
(interviu publicat în numărul 7, 8, 9 / 2021)
La 55 de ani și 30 de ani de carieră, Marius Stănescu s-a bucurat de șansa unor întâlniri memorabile, atât cu rolurile cele mai râvnite, cât și cu cei mai importanți regizori din teatrul și filmul românesc
A intrat la Institutul de Teatru la a cincea încercare, în 1989. I-a avut ca profesori pe Dem Rădulescu, mai întâi, pentru doar trei luni, și apoi pe Alexandru Repan. Profesorul său mărturisește că era „unul dintre cei mai buni studenți din clasă, mă asculta și aveam ce să-i spun. Sunt mândru de el. Joacă la mai multe teatre, e serios, are succes. E un băiat bun. Iar la Odeon este unul din stâlpii teatrului”. A jucat, în regia profesorului său, Baronul din Azilul de noapte de Maxim Gorki și Henric II în Thomas Beckett de Jean Anouilh. Peste ani au fost parteneri în Vizitatorul de Eric-Emmanuel Schmitt, în regia lui Claudiu Goga, la Teatrul „Nottara”.
A primit cel dintâi rol chiar în primul an de facultate, în Omul, bestia și virtutea de Luigi Pirandello, în regia lui Alexandru Dabija, unde a jucat alături de George Constantin și cu care a fost în numeroase turnee în țară. În aceeași perioadă primește un telefon de la regizorul Nicolae Mărgineanu și ia proba pentru filmul Undeva în Est. Rol pentru care va primi Premiul pentru cea mai bună interpretare în rol secundar, la Festivalul de Film de la Costinești, în 1991.
În anul II juca în examenul de licență al lui Felix Alexa – Pe cheiul de vest de Bernard Marie Koltѐs. Este văzut și remarcat de Vlad Mugur, pe atunci director la Teatrul Odeon, care îl invită să joace în Mincinosul de Carlo Goldoni și îl angajează la Odeon. La premieră erau în sală Ștefan Iordache, Gina Patrichi, Irina Petrescu…
Povestitor neîntrecut, Marius Stănescu îți va împărtăși oricând întâmplări din viața lui, a personajelor sale, din istoria trăită în teatru. „Mi-aduc aminte că, după spectacol, eram la cabină, sus. Holul era plin de oameni; i-am identificat pe toți, în grup, cine cu cine vorbea; mama era într-un colț și, când am vrut să cobor scările, domnul Iordache a întors capul, m-a văzut, a venit în capul scărilor și se uita la mine, așteptând să cobor. Iar eu nu știam dacă e mai bine să cobor sau să mă întorc în cabină. Totuși am coborât. Domnul Iordache, uitându-se în ochii mei, m-a luat de obraji, m-a pupat de trei ori pe un obraz, de trei ori pe celălalt, s-a mai uitat trei secunde în ochii mei și s-a depărtat. N-a zis nimic. Gina Patrichi, Dumnezeu s-o odihnească, m-a luat în brațe și m-a strâns cu putere și a zis: «Vai, vai, vai, vai! Ce minunat!», iar doamna Irina Petrescu m-a pupat și mi-a zis: «Aurolacul lu’ mama”» Acesta a fost debutul meu la Odeon.” E absolut fascinant de ascultat și seria de întâmplări pare inepuizabilă. Cele haioase sunt de un haz nebun; imită cu o ușurință extraordinară pe oricine; cele serioase, povestite cu lux de amănunte, îți dau impresia că le poți asculta cu orele, fără să te plictisești. Chiar și întâmplările mici capătă proporții de poveste și te pot ține cu atenția trează, ca o Șeherezadă.
E un partener de dialog care comunică foarte ușor, deschis la mărturisiri, căruia îi place viața și mușcă din plin tot ce ea îi oferă, meditează asupra teatrului, asupra rolurilor sale, asupra lui însuși, își pune permanent întrebări. Ia teatrul foarte în serios. Îl vede ca pe o provocare majoră, care îl costă. „Dacă nu te doare, lasă-te. Meseria de actor înseamnă transfigurare și mărturisire. Teatrul nu se face de către cei cărora le place teatrul, ci de cei care nu pot trăi fără el.”
Ștefan Iordache l-a numit copilul lui de suflet și relația lor a fost foarte specială. Au fost parteneri în trei filme: Hotel de lux, Cel mai iubit dintre pământeni și Eu sunt Adam. De altfel, face o carieră impresionantă și în film, lucrând cu regizori ca: Dan Pița, Mircea Veroiu, Mircea Daneliuc, Radu Gabrea, Nae Caranfil, dar și în producții străine. Roluri pentru care este remarcat și premiat.
A făcut parte din distribuția marilor spectacole de la Teatrul Odeon, din anii ’90: Au pus cătușe florilor de Fernando Arrabal, La țigănci de Cristian Popescu, după Mircea Eliade, ambele în regia lui Alexander Hausvater, și Richard III, în regia lui Mihai Măniuțiu. De Alexander Hausvater îl leagă o colaborare îndelungată. Au lucrat, până în prezent, cinci spectacole împreună.
„A fost o experiență uluitoare, o nebunie frumoasă, care ne-a întărit încrederea în oameni și a unuia în celălalt. Am conștientizat faptul că ceea ce facem este special și trebuie protejat. Că trebuie arătat cu umilință, dublată de un orgoliu al lucrului bine făcut, dar nu mai mult. Este unul dintre spectacolele pe care îmi pare rău că nu le-am văzut din sală. Reacțiile celor care l-au văzut din afară erau extraordinare”, spunea Marius despre primul spectacol la care a lucrat cu Hausvater, pentru care întreaga echipă de actori a primit Premiul de excelență la Gala UNITER și despre care Arrabal spunea că a fost cea mai reușită montare pe textul său.
Când lucrau la spectacolul La țigănci, „era un fel de a trăi teatrul aproape de ideal. Cristi Popescu venea la repetiții. Se uita, se bucura și scria pe loc. Scria special în funcție de ceea ce propunea Hausvater. Venea cu variante de text pentru fiecare în parte. Erai cu dramaturgul lângă tine. Și a rezultat un spectacol care s-a jucat peste 12 ani, cu sălile pline.”
În aceeași perioadă, interpretează cu multă expresivitate rolul mut al dublului lui Richard (Marcel Iureș), imaginat de Mihai Măniuțiu, acoperit de un cap de lup creat de Doina Levintza, prin care i se vedeau doar ochii, cu care a cucerit și publicul, și criticii din Marea Britanie, într-un turneu de mare anvergură, de trei săptămâni acolo, care i-a adus și un impresar englez.
O creație remarcabilă face, la începutul anilor 2000, într-un travesti foarte convingător, în rolul unei cântărețe de operă din China, în piesa lui David Henry Hwang, inspirată de un caz real – M… Butterfly, în regia Adei Lupu. „Song Liling este una dintre viețile mele”, declară el despre rolul care îi va aduce Premiul criticii acordat de AICT în cadrul Galei UNITER, în 2001. În anul următor va fi distins de Președintele României cu Ordinul național „Pentru Merit”, în grad de Cavaler.
O altă întâlnire importantă care i-a marcat decisiv cariera a fost cea cu regizorul László Bocsárdi. Au început colaborarea cu o piesă de Pirandello mai puțin cunoscută și cu atât mai surprinzătoare – piesa Nu se știe cum. Personajul gândit de Bocsárdi îl pune într-o lumină diferită și dezvăluie noi valențe ale talentului său. După cum observă el însuși, „o viață de om care mi-a pipăit alte părți ale sufletului decât cele pipăite până atunci.” Așa cum se va întâmpla și cu personajul, de mai mică amploare, pe care îl va juca în spectacolul după Cymbeline de W. Shakespeare, pe care l-a montat la Odeon. Unul din puținele roluri în opoziție cu eroii, regii, intelectualii pe care îi întruchipează de cele mai multe ori. Același regizor îi oferă și rolul lui Don Juan de Moliѐre, dar mai ales Hamletul shakespearian.
Marius Stănescu ajunge să creeze poate cel mai râvnit rol de orice actor după ce mai întâi s-a apropiat de el sub îndrumarea lui Dragoș Galgoțiu, interesat de versiunea lui Heiner Müller din Hamletmachine, cu care obține un succes răsunător la Gdansk, la Festivalul „Shakespeare”. Astfel are șansa foarte rară, probabil unică, cel puțin în România, de a juca ambele roluri în același timp, la două teatre diferite, la Teatrul Odeon și la Teatrul Metropolis. „Era incredibil cum se potențau unul pe altul, fără controlul meu. Era extraordinar ca experiență. Aveam surprize în fiecare seară, când îi jucam când pe unul, când pe altul.”
Ambele roluri sunt foarte apreciate și de public, și de critica de specialitate.
„Îmbrăcat într-un costum negru de epocă, foarte simplu, cu pieptul aproape gol, în prima parte, într-un costum crem de pânză în partea a doua, cu părul vopsit (special pentru acest spectacol) într-un incert galben spectral, actorul trece pe nesimțite, cu eleganță, de la ironia fină la clocotul violent, apoi la resemnarea din final. Marius Stănescu are un talent uriaș, vizibil și în lungul monolog pe care îl spune fără greș, cu o dicție de invidiat și cu o frazare inteligentă, cultivată, așa cum, vai!, se aude tot mai rar pe scenele noastre.(…)Ce bucurie că se mai face și așa ceva în București! Da, nu e pentru toată lumea. Dar e Poezie și e Teatru. Și e, cu siguranță, un spectacol de văzut neapărat. Și de premiat.” (Liviu Ornea, Teatrul azi, nr. 12/2006, despre Hamletmachine). Va fi, de altfel, distins cu Premiul UNITER pentru cel mai bun actor, pentru acest rol, în 2007.
Când, în 2009, ajunge să îl joace pe Hamlet și în versiunea originală, același critic scrie: „E o mare performanță aceea făcută de el în acest spectacol, în care e în scenă aproape tot timpul. Nu cred că am auzit spus mai tulburător celebrul monolog decât în versiunea lui Marius Stănescu.”
În teatru, cea mai longevivă colaborare o are însă cu regizorul Dragoș Galgoțiu, care l-a distribuit în unsprezece dintre spectacolele sale, majoritatea montate la Teatrul Odeon. O suită de roluri valoroase, cu încărcătură filosofică de cele mai multe ori, care se adaugă în palmaresul său impresionant, pe texte importante, profunde de Dostoievski, Petre Țuțea, Wedekind, Marlowe, Oscar Wilde, Calderón de la Barca, dar și Goldoni, Casanova sau Joël Jouanneau.
Este printre puținii actori pe care îi întâlnesc frecvent în sălile de teatru, urmărindu-și colegii pe scenă. Cu prietenii durabile, are un adevărat cult al prieteniei. Anul 2021 îi aduce a patra întâlnire cu prietenul său, mult mai tânăr, Vlad Cristache, cu care a mai lucrat în Peer Gynt de Henrik Ibsen, la Teatrul din Brăila, Volpone de Ben Johnson, la Teatrul Mic, și Urâtul de Marius von Mayenburg, la Teatrul de Comedie. Și a patra întâlnire cu un nou text de Pirandello, după ce în 2017 a jucat și în Să-i îmbrăcăm pe cei goi, în regia lui Dan Lăcătușu, la Teatrul de Artă. Este vorba de rolul titular din Henric al IV-lea, un rol pe măsura talentului său atât de special.
PORTRET DE ACTOR: Marius Stănescu, simultan, de două ori Hamlet de Tamara SUSOI
Marius Stănescu, actorul care l-a interpretat pe Hamlet simultan, în cele două celebre versiuni
(interviu publicat în numărul 7, 8, 9 / 2021)
La 55 de ani și 30 de ani de carieră, Marius Stănescu s-a bucurat de șansa unor întâlniri memorabile, atât cu rolurile cele mai râvnite, cât și cu cei mai importanți regizori din teatrul și filmul românesc
A intrat la Institutul de Teatru la a cincea încercare, în 1989. I-a avut ca profesori pe Dem Rădulescu, mai întâi, pentru doar trei luni, și apoi pe Alexandru Repan. Profesorul său mărturisește că era „unul dintre cei mai buni studenți din clasă, mă asculta și aveam ce să-i spun. Sunt mândru de el. Joacă la mai multe teatre, e serios, are succes. E un băiat bun. Iar la Odeon este unul din stâlpii teatrului”. A jucat, în regia profesorului său, Baronul din Azilul de noapte de Maxim Gorki și Henric II în Thomas Beckett de Jean Anouilh. Peste ani au fost parteneri în Vizitatorul de Eric-Emmanuel Schmitt, în regia lui Claudiu Goga, la Teatrul „Nottara”.
A primit cel dintâi rol chiar în primul an de facultate, în Omul, bestia și virtutea de Luigi Pirandello, în regia lui Alexandru Dabija, unde a jucat alături de George Constantin și cu care a fost în numeroase turnee în țară. În aceeași perioadă primește un telefon de la regizorul Nicolae Mărgineanu și ia proba pentru filmul Undeva în Est. Rol pentru care va primi Premiul pentru cea mai bună interpretare în rol secundar, la Festivalul de Film de la Costinești, în 1991.
În anul II juca în examenul de licență al lui Felix Alexa – Pe cheiul de vest de Bernard Marie Koltѐs. Este văzut și remarcat de Vlad Mugur, pe atunci director la Teatrul Odeon, care îl invită să joace în Mincinosul de Carlo Goldoni și îl angajează la Odeon. La premieră erau în sală Ștefan Iordache, Gina Patrichi, Irina Petrescu…
Povestitor neîntrecut, Marius Stănescu îți va împărtăși oricând întâmplări din viața lui, a personajelor sale, din istoria trăită în teatru. „Mi-aduc aminte că, după spectacol, eram la cabină, sus. Holul era plin de oameni; i-am identificat pe toți, în grup, cine cu cine vorbea; mama era într-un colț și, când am vrut să cobor scările, domnul Iordache a întors capul, m-a văzut, a venit în capul scărilor și se uita la mine, așteptând să cobor. Iar eu nu știam dacă e mai bine să cobor sau să mă întorc în cabină. Totuși am coborât. Domnul Iordache, uitându-se în ochii mei, m-a luat de obraji, m-a pupat de trei ori pe un obraz, de trei ori pe celălalt, s-a mai uitat trei secunde în ochii mei și s-a depărtat. N-a zis nimic. Gina Patrichi, Dumnezeu s-o odihnească, m-a luat în brațe și m-a strâns cu putere și a zis: «Vai, vai, vai, vai! Ce minunat!», iar doamna Irina Petrescu m-a pupat și mi-a zis: «Aurolacul lu’ mama”» Acesta a fost debutul meu la Odeon.” E absolut fascinant de ascultat și seria de întâmplări pare inepuizabilă. Cele haioase sunt de un haz nebun; imită cu o ușurință extraordinară pe oricine; cele serioase, povestite cu lux de amănunte, îți dau impresia că le poți asculta cu orele, fără să te plictisești. Chiar și întâmplările mici capătă proporții de poveste și te pot ține cu atenția trează, ca o Șeherezadă.
E un partener de dialog care comunică foarte ușor, deschis la mărturisiri, căruia îi place viața și mușcă din plin tot ce ea îi oferă, meditează asupra teatrului, asupra rolurilor sale, asupra lui însuși, își pune permanent întrebări. Ia teatrul foarte în serios. Îl vede ca pe o provocare majoră, care îl costă. „Dacă nu te doare, lasă-te. Meseria de actor înseamnă transfigurare și mărturisire. Teatrul nu se face de către cei cărora le place teatrul, ci de cei care nu pot trăi fără el.”
Ștefan Iordache l-a numit copilul lui de suflet și relația lor a fost foarte specială. Au fost parteneri în trei filme: Hotel de lux, Cel mai iubit dintre pământeni și Eu sunt Adam. De altfel, face o carieră impresionantă și în film, lucrând cu regizori ca: Dan Pița, Mircea Veroiu, Mircea Daneliuc, Radu Gabrea, Nae Caranfil, dar și în producții străine. Roluri pentru care este remarcat și premiat.
A făcut parte din distribuția marilor spectacole de la Teatrul Odeon, din anii ’90: Au pus cătușe florilor de Fernando Arrabal, La țigănci de Cristian Popescu, după Mircea Eliade, ambele în regia lui Alexander Hausvater, și Richard III, în regia lui Mihai Măniuțiu. De Alexander Hausvater îl leagă o colaborare îndelungată. Au lucrat, până în prezent, cinci spectacole împreună.
„A fost o experiență uluitoare, o nebunie frumoasă, care ne-a întărit încrederea în oameni și a unuia în celălalt. Am conștientizat faptul că ceea ce facem este special și trebuie protejat. Că trebuie arătat cu umilință, dublată de un orgoliu al lucrului bine făcut, dar nu mai mult. Este unul dintre spectacolele pe care îmi pare rău că nu le-am văzut din sală. Reacțiile celor care l-au văzut din afară erau extraordinare”, spunea Marius despre primul spectacol la care a lucrat cu Hausvater, pentru care întreaga echipă de actori a primit Premiul de excelență la Gala UNITER și despre care Arrabal spunea că a fost cea mai reușită montare pe textul său.
Când lucrau la spectacolul La țigănci, „era un fel de a trăi teatrul aproape de ideal. Cristi Popescu venea la repetiții. Se uita, se bucura și scria pe loc. Scria special în funcție de ceea ce propunea Hausvater. Venea cu variante de text pentru fiecare în parte. Erai cu dramaturgul lângă tine. Și a rezultat un spectacol care s-a jucat peste 12 ani, cu sălile pline.”
În aceeași perioadă, interpretează cu multă expresivitate rolul mut al dublului lui Richard (Marcel Iureș), imaginat de Mihai Măniuțiu, acoperit de un cap de lup creat de Doina Levintza, prin care i se vedeau doar ochii, cu care a cucerit și publicul, și criticii din Marea Britanie, într-un turneu de mare anvergură, de trei săptămâni acolo, care i-a adus și un impresar englez.
O creație remarcabilă face, la începutul anilor 2000, într-un travesti foarte convingător, în rolul unei cântărețe de operă din China, în piesa lui David Henry Hwang, inspirată de un caz real – M… Butterfly, în regia Adei Lupu. „Song Liling este una dintre viețile mele”, declară el despre rolul care îi va aduce Premiul criticii acordat de AICT în cadrul Galei UNITER, în 2001. În anul următor va fi distins de Președintele României cu Ordinul național „Pentru Merit”, în grad de Cavaler.
O altă întâlnire importantă care i-a marcat decisiv cariera a fost cea cu regizorul László Bocsárdi. Au început colaborarea cu o piesă de Pirandello mai puțin cunoscută și cu atât mai surprinzătoare – piesa Nu se știe cum. Personajul gândit de Bocsárdi îl pune într-o lumină diferită și dezvăluie noi valențe ale talentului său. După cum observă el însuși, „o viață de om care mi-a pipăit alte părți ale sufletului decât cele pipăite până atunci.” Așa cum se va întâmpla și cu personajul, de mai mică amploare, pe care îl va juca în spectacolul după Cymbeline de W. Shakespeare, pe care l-a montat la Odeon. Unul din puținele roluri în opoziție cu eroii, regii, intelectualii pe care îi întruchipează de cele mai multe ori. Același regizor îi oferă și rolul lui Don Juan de Moliѐre, dar mai ales Hamletul shakespearian.
Marius Stănescu ajunge să creeze poate cel mai râvnit rol de orice actor după ce mai întâi s-a apropiat de el sub îndrumarea lui Dragoș Galgoțiu, interesat de versiunea lui Heiner Müller din Hamletmachine, cu care obține un succes răsunător la Gdansk, la Festivalul „Shakespeare”. Astfel are șansa foarte rară, probabil unică, cel puțin în România, de a juca ambele roluri în același timp, la două teatre diferite, la Teatrul Odeon și la Teatrul Metropolis. „Era incredibil cum se potențau unul pe altul, fără controlul meu. Era extraordinar ca experiență. Aveam surprize în fiecare seară, când îi jucam când pe unul, când pe altul.”
Ambele roluri sunt foarte apreciate și de public, și de critica de specialitate.
„Îmbrăcat într-un costum negru de epocă, foarte simplu, cu pieptul aproape gol, în prima parte, într-un costum crem de pânză în partea a doua, cu părul vopsit (special pentru acest spectacol) într-un incert galben spectral, actorul trece pe nesimțite, cu eleganță, de la ironia fină la clocotul violent, apoi la resemnarea din final. Marius Stănescu are un talent uriaș, vizibil și în lungul monolog pe care îl spune fără greș, cu o dicție de invidiat și cu o frazare inteligentă, cultivată, așa cum, vai!, se aude tot mai rar pe scenele noastre.(…) Ce bucurie că se mai face și așa ceva în București! Da, nu e pentru toată lumea. Dar e Poezie și e Teatru. Și e, cu siguranță, un spectacol de văzut neapărat. Și de premiat.” (Liviu Ornea, Teatrul azi, nr. 12/2006, despre Hamletmachine). Va fi, de altfel, distins cu Premiul UNITER pentru cel mai bun actor, pentru acest rol, în 2007.
Când, în 2009, ajunge să îl joace pe Hamlet și în versiunea originală, același critic scrie: „E o mare performanță aceea făcută de el în acest spectacol, în care e în scenă aproape tot timpul. Nu cred că am auzit spus mai tulburător celebrul monolog decât în versiunea lui Marius Stănescu.”
În teatru, cea mai longevivă colaborare o are însă cu regizorul Dragoș Galgoțiu, care l-a distribuit în unsprezece dintre spectacolele sale, majoritatea montate la Teatrul Odeon. O suită de roluri valoroase, cu încărcătură filosofică de cele mai multe ori, care se adaugă în palmaresul său impresionant, pe texte importante, profunde de Dostoievski, Petre Țuțea, Wedekind, Marlowe, Oscar Wilde, Calderón de la Barca, dar și Goldoni, Casanova sau Joël Jouanneau.
Este printre puținii actori pe care îi întâlnesc frecvent în sălile de teatru, urmărindu-și colegii pe scenă. Cu prietenii durabile, are un adevărat cult al prieteniei. Anul 2021 îi aduce a patra întâlnire cu prietenul său, mult mai tânăr, Vlad Cristache, cu care a mai lucrat în Peer Gynt de Henrik Ibsen, la Teatrul din Brăila, Volpone de Ben Johnson, la Teatrul Mic, și Urâtul de Marius von Mayenburg, la Teatrul de Comedie. Și a patra întâlnire cu un nou text de Pirandello, după ce în 2017 a jucat și în Să-i îmbrăcăm pe cei goi, în regia lui Dan Lăcătușu, la Teatrul de Artă. Este vorba de rolul titular din Henric al IV-lea, un rol pe măsura talentului său atât de special.