„Tribunalul acesta pe care omul îl simte în el este conștiința.”
Immanuel Kant, Metafizica moravurilor
În Metafizica moravurilor, Immanuel Kant propune o teză care rămâne în istorie cu severitatea unei sentințe și anunță faptul că instanța interioară nu poate fi suspendată, delegată sau negociată, pentru că ea nu ține de coduri juridice și nu răspunde niciunei autorități exterioare. Așadar, înțelegem că forța de care e nevoie să te agăți pentru voința zilnică își exercită jurisdicția în tăcere, cu o rigoare imposibil de păcălit. Conștiința, în această accepțiune, nu însoțește acțiunea, ci o judecă necontenit, transformând fiecare decizie într-un caz deschis, într-un proces de autointerogare, care te va bântui până la capătul zilelor. Iar asta, mai presus de orice, ar trebui să nască în tine un soi de fericire.
Întorcându-ne în prezent, putem afirma cu siguranță că trăim în țara care acceptă „răul cel mai mic”, cea a scepticismului cronic față de organele de forță ale statului care, într-o zi de joi în care îți savurezi pe-ndelete latte-ul, îți mai aruncă o momeală Breaking News, doar ca să-ți schimbe atenția de la adevăratele probleme care prind rădăcini. Nu există o salvare mai demnă în universul românului contemporan în afară de propria-i capacitate decizională, așa cum încă de mici ni se inoculează faptul că, uneori, dreptatea ți-o mai faci și singur.
Spectacolul recent introdus în repertoriul Teatrului Bulandra, Teroare de Ferdinand von Schirach, regizat de Radu Nica, aduce în față realitatea actuală a unui stat trădat în relația extraconjugală cu justiția (în care morala personală e o iubită mult mai generoasă decât dosarul cu șină depus la Procuratură), printr-un text contemporan puternic, o dramă ideologică scrisă cu 10 ani în urmă de către un avocat din Germania, cu talent de scriitor.
La opt ani după montarea lui Bobi Pricop de la Teatrul Național din Târgu-Mureș, piesa de debut a lui von Schirach se reconstruiește acum într-un cadru la fel de auster și rece, recompus din discursuri, interogatorii și pledoarii ce dezvoltă o dilemă etică dificil de tratat. În centrul procesului ni se dezvăluie maiorul Lars Koch, pilotul unui avion de vânătoare care decide să doboare o aeronavă deturnată, cu 164 de pasageri la bord, pentru a împiedica prăbușirea acesteia peste stadionul Allianz Arena din München, unde 70.000 de oameni asistă la un meci internațional. Întrebarea care se naște organic capătă în sala de judecată densitatea unui experiment moral: poate o viață a fi sacrificată pentru salvarea alteia? Jurist de formație, von Schirach construiește o dramă juridică aproape didactică. În fundal, se aud ecourile unei dezbateri reale din Germania contemporană, declanșată după atentatele din 11 septembrie 2001 și consacrată juridic în 2006, când Curtea Constituțională Federală a declarat neconstituțională legea care permitea armatei să doboare avioane civile deturnate. Statul nu primește astfel dreptul de a decide deliberat moartea unor oameni nevinovați, chiar și în numele unei utilități colective. Imperativul kantian, acela care refuză transformarea ființei umane în instrument, se insinuează astfel chiar în țesătura piesei.
Montarea de la Bulandra păstrează dimensiunea conceptuală a textului, iar scenografia semnată de Andu Dumitrescu reproduce fidel topografia unei săli de judecată. Lighting designul și intervențiile video mențin atmosfera și creează momente de șoc vizual menite să detașeze emoțional publicul de problema discutată. Spectatorii participă direct la proces prin poziționarea lor strategică pe trei laturi, urmând ca la final să-și exprime alegerea prin vot și să decidă soarta lui Koch.
Într-un spectacol cu atâta fervoare discursivă, în care acțiunea e înlocuită cu atmosfera apăsătoare a cadrului juridic, energia depinde aproape exclusiv de capacitatea actorilor de a transforma discursul argumentativ în experiență teatrală. Silvana Negruțiu, în rolul Procuroarei, oferă una dintre cele mai puternice ancore ale montării. Intervențiile ei se desfășoară cu o precizie chirurgicală și cu tensiune construită inteligent, din pauze și tonalități perfect calculate. Deși interpretează cel mai antipatic și dificil personaj imaginat de autor (spiritul justițiar care disecă fiecare detaliu până când nu mai rămâne nimic în picioare decât evidența catastrofei produse), actrița reușește să atingă acele corzi ale vulnerabilității umane ascunse în fiecare dintre noi și să transforme imaginea nesuferită a legii într-un portret al grijii aproape maternale. Argumentele ei logice (așadar, insuportabile pentru inimile spectatorilor înduioșați de poziția în care se află acuzatul) se contopesc cu răbdarea în livrare și tonalitatea caldă pe care fiecare cetățean și-ar dori să le audă din partea unui reprezentant al statului protector. În replicile ei se simte apăsarea unei istorii europene care a învățat, după ciocnirile secolului trecut, să privească legea ca pe o linie de apărare împotriva arbitrariului. La capătul opus, avocatul apărării, interpretat cu șarm de Cătălin Babliuc, introduce o nuanță empatică valoroasă procesului. Pledoaria lui deschide un spațiu al compasiunii și al identificării cu acuzatul, perfect pentru a construi conflictul necesar spectacolului. Între cei doi se naște un duel retoric savuros de urmărit, cu lovituri croite după tiparul a ceea ce ar vrea și ceea ce ar trebui să audă judecătorii, adică publicul din sală.
Un spectacol de acest tip își pierde din pulsație însă atunci când scena nu găsește suficiente puncte de sprijin dincolo de text, iar energiile actorilor nu se întâlnesc într-o vibrație comună, ci gravitează, fiecare, în propria orbită. Matei Constantin în rolul Acuzatului (ofițerul care a doborât avionul) își construiește personajul dintr-o tensiune reținută, aproape închisă în sine, în jurul căruia spectatorul își adună propriile dileme. Construcția liniară e potrivită mecanismului de oglindire a spectatorului într-un canvas curat. Camelia Maxim (judecătoarea) susține rigoarea procedurală a instanței, însă jocul se aplatizează uneori într-o singură intensitate și intenție, în care autoritatea devine mai degrabă un ton decât o construcție logică. Lucian Ifrim (ofițerul superior în grad Acuzatului) și Anca Androne (ruda uneia dintre victime) reproduc tensiunea dialectică necesară, expertiza și umanitatea, și le plasează corect în mecanismul procesului. Cu toate astea, pare că toți actorii își găsesc cu greu resorturile interioare de a crea tensiune, în afară de cei doi reprezentanți ai apărării și acuzării. Și poate că exact aici apare o întrebare mai largă, care ține mai puțin de distribuție și mai mult de felul în care scena își negociază propriile resurse: ce anume, dincolo de text, are datoria să pună în mișcare un spectacol?
În Teroare, relația intimă a actorului cu spațiul rămâne doar sugerată. Sala de judecată există ca reper recognoscibil, dar nu ajunge să producă sens din interiorul ei. Ceea ce, inevitabil, încarcă actorul cu o responsabilitate disproporționată: aceea de a susține singur o tensiune care ar fi putut fi distribuită în întreaga construcție a spectacolului. Iar aceasta apare ca o fisură în montare. Pentru că textul lui von Schirach nu este, în esența lui, teatral, ci doar un dispozitiv de gândire, de poziționare în fața unei situații limită, lipsa unor pârghii de susținere a discursului prin mijloace teatrale actuale, acordate la bogăția de posibile actualizări ale textului, spectacolul riscă să devină, ceea ce, pe alocuri, deja este, o dezbatere bine susținută, însă previzibilă în dinamica ei.
La nivel global, statisticile legate de acest text arată că în peste 129 de teatre, din mii de reprezentații, votul care se cere la final publicului-jurat indică o majoritate covârșitoare în favoarea achitării acuzatului. În minunata lume dezechilibrată, la limita dintre nevroză și fantezie digitală în care trăim, empatia și focul identificării cu celălalt ajunge să cântărească mai greu decât legea.
Montarea lui Radu Nica de la Teatrul Bulandra contaminează spațiul public cu întrebări și opțiuni negociate înainte de a fi proclamate sub semnul dreptății. Doar o minte care înțelege profund subtilitățile voinței umane, imaginarul postuman și nevoia de apropiere, poate vedea cât de important e antrenamentul gândirii critice în zilele execuțiilor publice pe TikTok. Iar în cazul spectacolului Teroare, dezbaterea continuă ore în șir după aplauze și se întoarce exact în acel tribunal interior despre care vorbește Kant, doar că aici este externalizat, colectivizat, pus în circulație de energia grupului.
Teatrul Bulandra – Teroare de Ferdinand von Schirach. Traducere: Ciprian Marinescu. Regie: Radu Nica. Decor: Andu Dumitrescu. Costume: Maria Miu. Muzică și sound design: Adrian Piciorea. Lighting design și video: Andu Dumitrescu. Cu:Camelia Maxim, Silvana Negruțiu, Matei Constantin, Cătălin Babliuc, Lucian Ifrim, Anca Androne, Ecaterina Cobzaru, Laurențiu Manea. Data premierei: 21 decembrie 2025.
Acest tribunal nefericit ne paște pe toți
Autor: Amalia Tănase
Publicat în: Teatrul azi nr. 1-2/2026
Rubrica: actualitate.RO | spectacole
„Tribunalul acesta pe care omul îl simte în el este conștiința.”
Immanuel Kant, Metafizica moravurilor
În Metafizica moravurilor, Immanuel Kant propune o teză care rămâne în istorie cu severitatea unei sentințe și anunță faptul că instanța interioară nu poate fi suspendată, delegată sau negociată, pentru că ea nu ține de coduri juridice și nu răspunde niciunei autorități exterioare. Așadar, înțelegem că forța de care e nevoie să te agăți pentru voința zilnică își exercită jurisdicția în tăcere, cu o rigoare imposibil de păcălit. Conștiința, în această accepțiune, nu însoțește acțiunea, ci o judecă necontenit, transformând fiecare decizie într-un caz deschis, într-un proces de autointerogare, care te va bântui până la capătul zilelor. Iar asta, mai presus de orice, ar trebui să nască în tine un soi de fericire.
Întorcându-ne în prezent, putem afirma cu siguranță că trăim în țara care acceptă „răul cel mai mic”, cea a scepticismului cronic față de organele de forță ale statului care, într-o zi de joi în care îți savurezi pe-ndelete latte-ul, îți mai aruncă o momeală Breaking News, doar ca să-ți schimbe atenția de la adevăratele probleme care prind rădăcini. Nu există o salvare mai demnă în universul românului contemporan în afară de propria-i capacitate decizională, așa cum încă de mici ni se inoculează faptul că, uneori, dreptatea ți-o mai faci și singur.
Spectacolul recent introdus în repertoriul Teatrului Bulandra, Teroare de Ferdinand von Schirach, regizat de Radu Nica, aduce în față realitatea actuală a unui stat trădat în relația extraconjugală cu justiția (în care morala personală e o iubită mult mai generoasă decât dosarul cu șină depus la Procuratură), printr-un text contemporan puternic, o dramă ideologică scrisă cu 10 ani în urmă de către un avocat din Germania, cu talent de scriitor.
La opt ani după montarea lui Bobi Pricop de la Teatrul Național din Târgu-Mureș, piesa de debut a lui von Schirach se reconstruiește acum într-un cadru la fel de auster și rece, recompus din discursuri, interogatorii și pledoarii ce dezvoltă o dilemă etică dificil de tratat. În centrul procesului ni se dezvăluie maiorul Lars Koch, pilotul unui avion de vânătoare care decide să doboare o aeronavă deturnată, cu 164 de pasageri la bord, pentru a împiedica prăbușirea acesteia peste stadionul Allianz Arena din München, unde 70.000 de oameni asistă la un meci internațional. Întrebarea care se naște organic capătă în sala de judecată densitatea unui experiment moral: poate o viață a fi sacrificată pentru salvarea alteia? Jurist de formație, von Schirach construiește o dramă juridică aproape didactică. În fundal, se aud ecourile unei dezbateri reale din Germania contemporană, declanșată după atentatele din 11 septembrie 2001 și consacrată juridic în 2006, când Curtea Constituțională Federală a declarat neconstituțională legea care permitea armatei să doboare avioane civile deturnate. Statul nu primește astfel dreptul de a decide deliberat moartea unor oameni nevinovați, chiar și în numele unei utilități colective. Imperativul kantian, acela care refuză transformarea ființei umane în instrument, se insinuează astfel chiar în țesătura piesei.
Montarea de la Bulandra păstrează dimensiunea conceptuală a textului, iar scenografia semnată de Andu Dumitrescu reproduce fidel topografia unei săli de judecată. Lighting designul și intervențiile video mențin atmosfera și creează momente de șoc vizual menite să detașeze emoțional publicul de problema discutată. Spectatorii participă direct la proces prin poziționarea lor strategică pe trei laturi, urmând ca la final să-și exprime alegerea prin vot și să decidă soarta lui Koch.
Într-un spectacol cu atâta fervoare discursivă, în care acțiunea e înlocuită cu atmosfera apăsătoare a cadrului juridic, energia depinde aproape exclusiv de capacitatea actorilor de a transforma discursul argumentativ în experiență teatrală. Silvana Negruțiu, în rolul Procuroarei, oferă una dintre cele mai puternice ancore ale montării. Intervențiile ei se desfășoară cu o precizie chirurgicală și cu tensiune construită inteligent, din pauze și tonalități perfect calculate. Deși interpretează cel mai antipatic și dificil personaj imaginat de autor (spiritul justițiar care disecă fiecare detaliu până când nu mai rămâne nimic în picioare decât evidența catastrofei produse), actrița reușește să atingă acele corzi ale vulnerabilității umane ascunse în fiecare dintre noi și să transforme imaginea nesuferită a legii într-un portret al grijii aproape maternale. Argumentele ei logice (așadar, insuportabile pentru inimile spectatorilor înduioșați de poziția în care se află acuzatul) se contopesc cu răbdarea în livrare și tonalitatea caldă pe care fiecare cetățean și-ar dori să le audă din partea unui reprezentant al statului protector. În replicile ei se simte apăsarea unei istorii europene care a învățat, după ciocnirile secolului trecut, să privească legea ca pe o linie de apărare împotriva arbitrariului. La capătul opus, avocatul apărării, interpretat cu șarm de Cătălin Babliuc, introduce o nuanță empatică valoroasă procesului. Pledoaria lui deschide un spațiu al compasiunii și al identificării cu acuzatul, perfect pentru a construi conflictul necesar spectacolului. Între cei doi se naște un duel retoric savuros de urmărit, cu lovituri croite după tiparul a ceea ce ar vrea și ceea ce ar trebui să audă judecătorii, adică publicul din sală.
Un spectacol de acest tip își pierde din pulsație însă atunci când scena nu găsește suficiente puncte de sprijin dincolo de text, iar energiile actorilor nu se întâlnesc într-o vibrație comună, ci gravitează, fiecare, în propria orbită. Matei Constantin în rolul Acuzatului (ofițerul care a doborât avionul) își construiește personajul dintr-o tensiune reținută, aproape închisă în sine, în jurul căruia spectatorul își adună propriile dileme. Construcția liniară e potrivită mecanismului de oglindire a spectatorului într-un canvas curat. Camelia Maxim (judecătoarea) susține rigoarea procedurală a instanței, însă jocul se aplatizează uneori într-o singură intensitate și intenție, în care autoritatea devine mai degrabă un ton decât o construcție logică. Lucian Ifrim (ofițerul superior în grad Acuzatului) și Anca Androne (ruda uneia dintre victime) reproduc tensiunea dialectică necesară, expertiza și umanitatea, și le plasează corect în mecanismul procesului. Cu toate astea, pare că toți actorii își găsesc cu greu resorturile interioare de a crea tensiune, în afară de cei doi reprezentanți ai apărării și acuzării. Și poate că exact aici apare o întrebare mai largă, care ține mai puțin de distribuție și mai mult de felul în care scena își negociază propriile resurse: ce anume, dincolo de text, are datoria să pună în mișcare un spectacol?
În Teroare, relația intimă a actorului cu spațiul rămâne doar sugerată. Sala de judecată există ca reper recognoscibil, dar nu ajunge să producă sens din interiorul ei. Ceea ce, inevitabil, încarcă actorul cu o responsabilitate disproporționată: aceea de a susține singur o tensiune care ar fi putut fi distribuită în întreaga construcție a spectacolului. Iar aceasta apare ca o fisură în montare. Pentru că textul lui von Schirach nu este, în esența lui, teatral, ci doar un dispozitiv de gândire, de poziționare în fața unei situații limită, lipsa unor pârghii de susținere a discursului prin mijloace teatrale actuale, acordate la bogăția de posibile actualizări ale textului, spectacolul riscă să devină, ceea ce, pe alocuri, deja este, o dezbatere bine susținută, însă previzibilă în dinamica ei.
La nivel global, statisticile legate de acest text arată că în peste 129 de teatre, din mii de reprezentații, votul care se cere la final publicului-jurat indică o majoritate covârșitoare în favoarea achitării acuzatului. În minunata lume dezechilibrată, la limita dintre nevroză și fantezie digitală în care trăim, empatia și focul identificării cu celălalt ajunge să cântărească mai greu decât legea.
Montarea lui Radu Nica de la Teatrul Bulandra contaminează spațiul public cu întrebări și opțiuni negociate înainte de a fi proclamate sub semnul dreptății. Doar o minte care înțelege profund subtilitățile voinței umane, imaginarul postuman și nevoia de apropiere, poate vedea cât de important e antrenamentul gândirii critice în zilele execuțiilor publice pe TikTok. Iar în cazul spectacolului Teroare, dezbaterea continuă ore în șir după aplauze și se întoarce exact în acel tribunal interior despre care vorbește Kant, doar că aici este externalizat, colectivizat, pus în circulație de energia grupului.
Teatrul Bulandra – Teroare de Ferdinand von Schirach. Traducere: Ciprian Marinescu. Regie: Radu Nica. Decor: Andu Dumitrescu. Costume: Maria Miu. Muzică și sound design: Adrian Piciorea. Lighting design și video: Andu Dumitrescu. Cu: Camelia Maxim, Silvana Negruțiu, Matei Constantin, Cătălin Babliuc, Lucian Ifrim, Anca Androne, Ecaterina Cobzaru, Laurențiu Manea. Data premierei: 21 decembrie 2025.