Claudiu Urse este sound designer, muzician, compozitor și DJ. S-a născut în Brăila, dar s-a format ca actor la Sibiu, absolvind licența și masteratul la Departamentul de Artă Teatrală al Universității „Lucian Blaga”. Încă din școală, însă, a urmat cursuri de coregrafie, a fost atras de sound design și de compoziție muzicală (pian tehnic și chitară), iar după o perioadă în care a împărțit scena între actorie și munca de compozitor, a ales să renunțe la cea dintâi. Activând de peste un deceniu în branșa muzicală și teatrală, Claudiu a început să își posteze public creațiile și mixurile pe contul său de SoundCloud, sub aliasul „Beat Jumper”, ca mai apoi să cucerească și platforma Spotify. În calitate de sound designer și compozitor, a colaborat cu mai multe instituții și companii teatrale. De la Teatrul Gong din Sibiu, unde a semnat muzica originală și sound designul pentru spectacole precum Regulile jocului (r. Yann Verburgh), până la colaborări cu teatre naționale. Dintre acestea, probabil cele mai cunoscute sunt spectacolele create alături de regizorul Botond Nagy (Canin – Teatrul Național Târgu-Mureș, Cuvântul progres rostit de mama sună teribil de fals și Proorocul Ilie – Teatrul Național București, Procesul – Teatrul Național Sibiu), care îl descrie drept „un scenograf sonor”. Livada de vișinieste însă cea mai recentă colaborare, de succes, de această dată cu regizorul Andrei Măjeri pentru Teatrul de Stat Constanța. În scurtul nostru dialog, l-am descoperit pe Claudiu Urse drept un artist discret, în contrast cu expansivitatea propunerilor sale sonore. Universul său muzical se distinge clar în spectacole, uneori ca un impuls care poate mișca spectatorul din loc, însă niciodată în disarmonie cu ce se petrece pe scenă. Muzica lui nu acaparează, ci potențează, printr-un sound proaspăt și îndrăzneț pentru scena românească.
Andrada–Ioana COICIU: Care consideri că este rolul muzicii în structura unui spectacol?
Claudiu URSE: Rolul muzicii într-un spectacol ține mai degrabă de viziunea regizorului. Am lucrat cu mai mulți artiști și fiecare are o viziune diferită, dar eu o văd mai degrabă ca o dimensiune sonoră a scenei, a teatrului, un fel de scenografie auditivă. Stau, de exemplu, la repetițiile de text și îmi fac o anumită atmosferă în minte. Îmi imaginez ceva care e foarte greu de explicat… îmi vin natural idei despre muzica spectacolului respectiv, iar când fac muzică, mi se pare că aportul meu important este să traduc în muzică atmosfera din scenă. Nu prea mă gândesc la decor, de obicei… deși mi s-a întâmplat ca scenografii să fie influențați de muzică. Cred că sound designul și muzica au rolul de a adăuga o nouă dimensiune în scenă. Totul e o scenografie sonoră.
A.I.C.:Care ți se pare cea mai provocatoare etapă a procesului de creație?
C.U.: Când predau muzica și lucrez cu operatorii de sunet. Aia e provocator, pentru că eu trebuie să-i dau viziunea mea omului acela, care nu e neapărat un muzician. Partea de creație nu mi se pare una grea. De obicei stau la repetiții și atunci îmi fac niște schițe, pe care le mai lucrez acasă. Întotdeauna, într-un fel sună textul când îl citești în capul tău, altfel e când ajungi și vezi actorii sau vezi ce se construiește. Asta mi se pare și mai interesant: atunci când văd actorii, mă inspir și tot ce am compus, uitându-mă la ei, funcționează. Uneori funcționează foarte bine, chiar dacă aș lua muzica și aș pune-o în alt moment. Cred că ține foarte mult și de trupă, de energia lor, dar și de subiectul textului. Eu având background de actor, îmi e mai ușor, pentru că mă pun în situația de acolo. Pot să traduc în sunet energia din scenă, asta mi se pare partea cea mai ușoară. Partea grea e tehnica, să faci să sune bine. De multe ori în teatre, boxele nu sunt cele mai bune, lavalierele poate au defecte sau omul de la sunet nu are destul de multă experiență. Am pățit chiar să plece sunetiști cu patru zile înainte de premieră, să dispară. E o meserie grea, foarte solicitantă și nu toată lumea poate să facă față. Te trezești în situații în care trebuie să improvizezi.
A.I.C:Este teatrul românesc actualizat în ceea ce privește echipamentul de sunet?
C.U.: Sunt teatre care au sunet foarte bun, dar n-au oameni care să știe să-l folosească la capacitatea maximă, pentru că salariile sunt destul de mici pentru un operator. Și omul de la sunet trebuie să stea zi de zi acolo, la repetiții, iar mulți nu fac față. Sunt teatre, bineînțeles, cum e Teatrul Național din București, din Sibiu, din Cluj, care au oameni cu experiență. Dar sunt teatre din orașe mai mici, unde chiar dacă au un sistem ok, nu e folosit și nu e calibrat cum trebuie, pentru că nu au cunoștințele necesare. Asta și pentru că în România nici nu există o școală sau un curs pe acest profil. Nici pentru sound design nu există. Noi am învățat experimentând. În facultate, făceam sunetul pentru examenele de actorie. Aveam un mixer al Universității, m-am pus pe mixat cu laptopul meu și am probat chestii până m-am prins ce trebuie făcut. M-am mai uitat și la unii sunetiști și la ce făceau ei, fiindcă sunt niște tehnici pe care cineva trebuie să ți le arate.
A.I.C.:Cum te menții în formă, din punct de vedere creativ?
C.U.: Nici nu știu cum să explic. Creativitatea vine și pleacă. Dacă nu sunt în repetiții sau nu lucrez în teatru, foarte rar fac ceva acasă. Cred că mă apuc mai degrabă să mixez muzică, să înregistrez, să ascult cu totul și cu totul altceva. Ascult blues, jazz, R&B – care nu au absolut nicio legătură cu ceea ce fac în teatru. Încerc un pic să mă deconectez de fiecare dată când ajung acasă. Nu sunt genul care ascultă alți artiști sau îi studiază… N-am răbdare, deși ar fi bine. Prefer să fac eu ce pot. Când m-am apucat de meseria aceasta, habar n-aveam de absolut nimic, pur și simplu, am făcut-o și mi-a reușit. A crescut din nimic. N-am o tehnică anume și nici nu aș putea să învăț pe cineva cum să facă asta. Și eu mă mir de multe ori. Mă uit la spectacole mai vechi, ascult muzica și zic: „Habar n-am de unde mi-a venit ideea asta!”. Cred sincer că cel mai bine e să te deconectezi, pentru că, dacă te presezi să faci ceva, e foarte greu să vii cu un produs creativ. Trebuie să te bucuri când faci muzică, atunci ai și cele mai bune rezultate. Eu cel puțin așa am simțit.
A.I.C.:Ce ai ascultat pe repeat în ultima perioadă?
C.U.: Am multe piese pe care le ascult și care îmi plac. Am zile și zile. Într-o săptămână îmi place o piesă, într-o altă săptămână alta. E bine să fii flexibil, să ai tot timpul altă piesă preferată, poate chiar din alt gen. Dar pentru azi: Suns of God de Leifur James.
*Acest articol face parte dintr-o serie de 10 interviuri-fulger, cu muzicieni și compozitori care lucrează sau au colaborat cu scenele românești, disponibile în versiunea print a revistei Teatrul azi nr. 10-11-12/2025. Urmărind melodiile și albumele pe care aceștia le-au numit ca preferate în perioada în care au fost realizate interviurile, am realizat playlistul 10 out of 10, pe care îl puteți asculta pe canalul oficial de YouTube al publicației noastre:
Claudiu URSE: „Totul e o scenografie sonoră”
Interviu realizat de Andrada-Ioana Coiciu
Publicat în: Teatrul azi nr. 10-11-12/2025
Rubrica: accente | muzica de teatru | playlist
Claudiu Urse este sound designer, muzician, compozitor și DJ. S-a născut în Brăila, dar s-a format ca actor la Sibiu, absolvind licența și masteratul la Departamentul de Artă Teatrală al Universității „Lucian Blaga”. Încă din școală, însă, a urmat cursuri de coregrafie, a fost atras de sound design și de compoziție muzicală (pian tehnic și chitară), iar după o perioadă în care a împărțit scena între actorie și munca de compozitor, a ales să renunțe la cea dintâi. Activând de peste un deceniu în branșa muzicală și teatrală, Claudiu a început să își posteze public creațiile și mixurile pe contul său de SoundCloud, sub aliasul „Beat Jumper”, ca mai apoi să cucerească și platforma Spotify. În calitate de sound designer și compozitor, a colaborat cu mai multe instituții și companii teatrale. De la Teatrul Gong din Sibiu, unde a semnat muzica originală și sound designul pentru spectacole precum Regulile jocului (r. Yann Verburgh), până la colaborări cu teatre naționale. Dintre acestea, probabil cele mai cunoscute sunt spectacolele create alături de regizorul Botond Nagy (Canin – Teatrul Național Târgu-Mureș, Cuvântul progres rostit de mama sună teribil de fals și Proorocul Ilie – Teatrul Național București, Procesul – Teatrul Național Sibiu), care îl descrie drept „un scenograf sonor”. Livada de vișini este însă cea mai recentă colaborare, de succes, de această dată cu regizorul Andrei Măjeri pentru Teatrul de Stat Constanța. În scurtul nostru dialog, l-am descoperit pe Claudiu Urse drept un artist discret, în contrast cu expansivitatea propunerilor sale sonore. Universul său muzical se distinge clar în spectacole, uneori ca un impuls care poate mișca spectatorul din loc, însă niciodată în disarmonie cu ce se petrece pe scenă. Muzica lui nu acaparează, ci potențează, printr-un sound proaspăt și îndrăzneț pentru scena românească.
Andrada–Ioana COICIU: Care consideri că este rolul muzicii în structura unui spectacol?
Claudiu URSE: Rolul muzicii într-un spectacol ține mai degrabă de viziunea regizorului. Am lucrat cu mai mulți artiști și fiecare are o viziune diferită, dar eu o văd mai degrabă ca o dimensiune sonoră a scenei, a teatrului, un fel de scenografie auditivă. Stau, de exemplu, la repetițiile de text și îmi fac o anumită atmosferă în minte. Îmi imaginez ceva care e foarte greu de explicat… îmi vin natural idei despre muzica spectacolului respectiv, iar când fac muzică, mi se pare că aportul meu important este să traduc în muzică atmosfera din scenă. Nu prea mă gândesc la decor, de obicei… deși mi s-a întâmplat ca scenografii să fie influențați de muzică. Cred că sound designul și muzica au rolul de a adăuga o nouă dimensiune în scenă. Totul e o scenografie sonoră.
A.I.C.: Care ți se pare cea mai provocatoare etapă a procesului de creație?
C.U.: Când predau muzica și lucrez cu operatorii de sunet. Aia e provocator, pentru că eu trebuie să-i dau viziunea mea omului acela, care nu e neapărat un muzician. Partea de creație nu mi se pare una grea. De obicei stau la repetiții și atunci îmi fac niște schițe, pe care le mai lucrez acasă. Întotdeauna, într-un fel sună textul când îl citești în capul tău, altfel e când ajungi și vezi actorii sau vezi ce se construiește. Asta mi se pare și mai interesant: atunci când văd actorii, mă inspir și tot ce am compus, uitându-mă la ei, funcționează. Uneori funcționează foarte bine, chiar dacă aș lua muzica și aș pune-o în alt moment. Cred că ține foarte mult și de trupă, de energia lor, dar și de subiectul textului. Eu având background de actor, îmi e mai ușor, pentru că mă pun în situația de acolo. Pot să traduc în sunet energia din scenă, asta mi se pare partea cea mai ușoară. Partea grea e tehnica, să faci să sune bine. De multe ori în teatre, boxele nu sunt cele mai bune, lavalierele poate au defecte sau omul de la sunet nu are destul de multă experiență. Am pățit chiar să plece sunetiști cu patru zile înainte de premieră, să dispară. E o meserie grea, foarte solicitantă și nu toată lumea poate să facă față. Te trezești în situații în care trebuie să improvizezi.
A.I.C: Este teatrul românesc actualizat în ceea ce privește echipamentul de sunet?
C.U.: Sunt teatre care au sunet foarte bun, dar n-au oameni care să știe să-l folosească la capacitatea maximă, pentru că salariile sunt destul de mici pentru un operator. Și omul de la sunet trebuie să stea zi de zi acolo, la repetiții, iar mulți nu fac față. Sunt teatre, bineînțeles, cum e Teatrul Național din București, din Sibiu, din Cluj, care au oameni cu experiență. Dar sunt teatre din orașe mai mici, unde chiar dacă au un sistem ok, nu e folosit și nu e calibrat cum trebuie, pentru că nu au cunoștințele necesare. Asta și pentru că în România nici nu există o școală sau un curs pe acest profil. Nici pentru sound design nu există. Noi am învățat experimentând. În facultate, făceam sunetul pentru examenele de actorie. Aveam un mixer al Universității, m-am pus pe mixat cu laptopul meu și am probat chestii până m-am prins ce trebuie făcut. M-am mai uitat și la unii sunetiști și la ce făceau ei, fiindcă sunt niște tehnici pe care cineva trebuie să ți le arate.
A.I.C.: Cum te menții în formă, din punct de vedere creativ?
C.U.: Nici nu știu cum să explic. Creativitatea vine și pleacă. Dacă nu sunt în repetiții sau nu lucrez în teatru, foarte rar fac ceva acasă. Cred că mă apuc mai degrabă să mixez muzică, să înregistrez, să ascult cu totul și cu totul altceva. Ascult blues, jazz, R&B – care nu au absolut nicio legătură cu ceea ce fac în teatru. Încerc un pic să mă deconectez de fiecare dată când ajung acasă. Nu sunt genul care ascultă alți artiști sau îi studiază… N-am răbdare, deși ar fi bine. Prefer să fac eu ce pot. Când m-am apucat de meseria aceasta, habar n-aveam de absolut nimic, pur și simplu, am făcut-o și mi-a reușit. A crescut din nimic. N-am o tehnică anume și nici nu aș putea să învăț pe cineva cum să facă asta. Și eu mă mir de multe ori. Mă uit la spectacole mai vechi, ascult muzica și zic: „Habar n-am de unde mi-a venit ideea asta!”. Cred sincer că cel mai bine e să te deconectezi, pentru că, dacă te presezi să faci ceva, e foarte greu să vii cu un produs creativ. Trebuie să te bucuri când faci muzică, atunci ai și cele mai bune rezultate. Eu cel puțin așa am simțit.
A.I.C.: Ce ai ascultat pe repeat în ultima perioadă?
C.U.: Am multe piese pe care le ascult și care îmi plac. Am zile și zile. Într-o săptămână îmi place o piesă, într-o altă săptămână alta. E bine să fii flexibil, să ai tot timpul altă piesă preferată, poate chiar din alt gen. Dar pentru azi: Suns of God de Leifur James.
*Acest articol face parte dintr-o serie de 10 interviuri-fulger, cu muzicieni și compozitori care lucrează sau au colaborat cu scenele românești, disponibile în versiunea print a revistei Teatrul azi nr. 10-11-12/2025. Urmărind melodiile și albumele pe care aceștia le-au numit ca preferate în perioada în care au fost realizate interviurile, am realizat playlistul 10 out of 10, pe care îl puteți asculta pe canalul oficial de YouTube al publicației noastre: