Rubrica: actualitate.RO | Stagiunea Internațională de Teatru ARCUB
La un moment dat, în primele cinci minute ale spectacolului The Interrogation, m-am surprins făcând ceva ce nu fac aproape niciodată la un text semnat de Édouard Louis: am început să îl cred. Nu pe el, neapărat, ci pe celălalt; pe actorul care îi împrumută corpul pentru o oră. Arne De Tremerie stă acolo, într-un spațiu care nu promite nimic, fără decor, fără trucuri, și pur și simplu… spune o poveste. E ciudat cum, într-un spectacol care ar fi trebuit să fie despre prezența lui Louis, exact absența lui devine forma perfectă de prezență.
The Interrogation e, de fapt, povestea unui spectacol născut dintr-o retragere: în 2021, Édouard Louis ar fi trebuit să joace propriul text într-o producție creată alături de Milo Rau pentru International Institute of Political Murder și NTGent însă, cu puțin timp înainte de premieră, a trimis un e-mail în care își anunța incapacitatea de a continua: un amestec de oboseală, deziluzie și sentiment de eșec. Milo Rau nu a abandonat proiectul, dar l-a regândit radical. L-a păstrat pe Louis doar ca prezență video și i-a încredințat povestea actorului belgian Arne De Tremerie, într-un performance de 65 de minute, cu texte semnate de Louis și de Rau și cu un design de lumini auster, creat de Dennis Diels și Ulrich Kellermann. Coprodus de Internationaal Theater Amsterdam și Kunstenfestivaldesarts, spectacolul rămâne fidel atât poveștii lui Louis, cât și ADN-ului documentar al lui Rau, dar, în loc de reconstituiri șocante, alege un teritoriu mult mai fragil: un dialog între un autor absent, un actor prezent și o biografie care plutește undeva la mijloc.
La București, The Interrogation a fost invitat în Stagiunea Internațională de Teatru 2025 (curatoriată de Oana Borș și Ioana Anghel) și prezentat de ARCUB pe 13 și 14 noiembrie, în proiectul Primăriei Capitalei realizat împreună cu Fundația Culturală „Camil Petrescu”. Milo Rau a participat (la invitația Grupului Român al Asociației Internaționale a Criticilor de Teatru – AICT.Ro) și la dialogul „Resistance Now Together”, alături de Gianina Cărbunariu și Mihai Mihalcea, despre viitorul teatrului angajat politic și libertatea artistică, în contextul campaniei globale inițiate de Wiener Festwochen. Dezbaterea a fost urmată de lansarea volumului Arta rezistenței, editat de Fundația Culturală „Camil Petrescu”.
Trebuie să recunosc că am intrat în sală cu ideile mele puține și fixe despre Milo Rau și despre Louis; unul obsedat de violență și documentare ficționalizată, celălalt obsedat de propria sa traumă. Onest și lipsit de aforisme, mă așteptam la o încleștare de ego-uri artistice. Ce am găsit, în schimb, a fost ceva aproape indecent de tandru. Un tip de tandrețe care, dacă nu e lucrată cu precizie, poate aluneca în kitsch. Asta nu se întâmplă pentru că pentru prima oară această poveste (pe care am tot auzit-o) a unui bărbat care se declară „un eșec în încercarea de a fi fericit” nu e spusă de autorul eșecului, și nici în spiritul lui, ci de altcineva care refuză ferm să o joace ca pe o vină. Și aici începe, de fapt, interogarea. Nu a lui Milo Rau asupra lui Édouard Louis. A noastră asupra felului în care ascultăm mărturiile altora. De ce unele ne emoționează, iar altele ne irită? De ce unele ni se par adevărate, iar altele false, deși toate sunt spuse cu aceeași voce tremurată? Și de ce, în seara zilei de 14 noiembrie, un actor tânăr din Gent, alături de un mare nume al regiei europene, au reușit să curețe din textul lui Louis exact ceea ce Louis însuși nu vrea (și nu poate?) să elimine din scrisul lui: patetismul?
Milo Rau renunță deliberat la arsenalul lui obișnuit; cred că acesta e cel mai impresionant aspect al spectacolului. Nu vezi nici urmă din violența explicită care l-a consacrat, nici reconstrucții de crime, nici șoc calculat. Tot ceea ce rămâne este un om care vorbește și un alt om care îl dublează într-o fereastră video. În mod paradoxal, tocmai acest „teatru sărac” dezvăluie bogăția lui Rau. Ca și cum, dezbrăcat de efecte, ar deveni vulnerabil în fața propriei estetici. E o mutare cu atât mai vizibilă dacă mă gândesc la Familie sau Die Seherin, spectacole în care Milo Rau lucrează cu o violență ritualică, aproape arhitecturală, construită meticulos în jurul unui nucleu traumatic. În The Interrogation, această tensiune dispare aproape complet: Rau renunță la construcția monumentală și rămâne într-un minimalism care, paradoxal, produce un impact suficient de dur și de direct. Ca și cum ar spune: uite, pot să spun o poveste fără să recreez trauma; pot să creez intensitate doar din simplul fapt că cineva stă în fața altcuiva și pune o întrebare, iar întrebarea asta, inevitabil, se întoarce către noi, pentru că Rau nu investighează doar o biografie, ci mecanismul prin care ne construim propriile narațiuni și ne ascundem în spatele lor.
În lipsa violenței, povestea rămâne aproape crudă, neatinsă, și tocmai de aceea se înscrie perfect în fascinația lui Milo Rau pentru realități care se împotrivesc estetizării. Louis își povestește copilăria: sexualitatea precoce, aproape involuntară; episodul camionagiului care pune mâna pe sora lui, în timp ce copilul Édouard simte o dorință confuză pe care nu o poate numi; orele petrecute în fața oglinzii, exersând un râs „acceptabil social”; serile de lip sync pe Celine Dion, ca un exercițiu de supraviețuire în lumea care nu îl voia așa cum era. Apoi vin cărțile, Nox de Anne Carson, Retour à Reims de Eribon, Leçon sur la leçon de Bourdieu, ca lentile prin care un adolescent încearcă să își înțeleagă propria viață. Arne De Tremerie nu dramatizează nimic. Spune aceste fragmente ca și cum ar deschide uși interioare care nu îi aparțin, cu grijă, dar și cu o oarecare formă de distanță. Aici apare întrebarea centrală a spectacolului și poate cea mai importantă întrebare a teatrului documentar de azi: ce înseamnă, de fapt, să joci viața altcuiva? De Tremerie nu îl imită pe Louis și nici nu încearcă să îl repare; îl locuiește temporar, cu o distanță etică, iar spectacolul devine astfel un test de responsabilitate artistică: cât din poveste poți să porți fără să o deturnezi?
Hannah Arendt spune, într-un pasaj celebru din The Human Condition, că oamenii nu devin persoane în momentul în care li se întâmplă lucrurile, ci abia atunci când cineva le povestește. Pentru Arendt, identitatea e o formă de apariție, un fel de lumină care se aprinde doar când viața ta trece prin vocea altcuiva. „Nimeni nu-și poate spune propria poveste de unul singur”, scria ea, pentru că cel care trăiește nu e niciodată în poziția de a se vedea complet. Viața are nevoie de un martor, de un narator extern, ca să capete formă. Iar în The Interrogation exact asta se întâmplă: Édouard Louis există ca personaj abia în momentul în care Arne De Tremerie îl spune, iar retragerea lui Louis devine condiția apariției lui. Arendt ar numi asta „spațiul acțiunii”, locul unde viața privată devine poveste publică, pentru că trece prin corpul altcuiva și, atunci, spectacolul nu mai e o biografie și devine o demonstrație a acestui mecanism: doar atunci când un alt actor, un alt corp, o altă voce îl povestește, Louis devine personajul pe care el nu l-a putut interpreta.
Dar povestea, așa cum spune și Arendt, nu prinde formă doar în vocea naratorului, ci și în ochii celui care o primește. Iar în seara aceea de 14 noiembrie, ochii publicului erau fracturați. O parte a sălii asculta cu o atenție încordată, aproape protector; cealaltă parte respingea spectacolul cu o nerăbdare greu de mascat, ca și cum această simplitate fără protecție estetică ar fi ofensat. La Milo Rau, această negociere a sensului e întotdeauna vizibilă. Pentru unii, povestea lui Louis devenea accesibilă tocmai pentru că era spusă fără patetism; pentru alții, tocmai absența patetismului ridica suspiciuni. Tandrețea unora era iritarea altora. Aș vrea să cred că această ruptură nu e un accident și că a fost gândită ca parte integrantă în arhitectura lui Milo Rau pentru că, atunci când iei violența de pe scenă, violența se mută în percepție, iar ceea ce unii văd ca un gest de vulnerabilitate, alții îl percep ca o cerere nejustificată de empatie. Publicul devine parte din spectacol, dar nu e prima oară când Milo Rau propune un astfel de experiment. Fiecare reacție e un răspuns la interogare și o mărturie despre propriile limite de sensibilitate.
Ipoteza mea este că Milo Rau face asta mai bine decât oricine altcineva: în loc să ne arate violența, o deplasează în noi. În loc să reconstruiască crime, reconstruiește mecanismele prin care povestim ce ni s-a întâmplat. Paradoxal, tocmai aici, în acest spectacol sărac, fără decor, fără sânge și fără invenții care șochează, îl percep pe Rau mai radical decât oricând. Spectacolul refuză existența catharsis-ului. Louis, desigur, nu „își depășește” trauma, publicul nu e „vindecat”, nimeni nu pleacă salvat acasă. Refuzul de a livra lecții și sensuri devine un gest artistic în sine. Milo Rau alege să lase povestea deschisă și incomodă, iar asta mi se pare forma lui cea mai matură de radicalism.
Într-un text citat în spectacol, Anne Carson povestește despre o forjă văzută prin geamul unei uzine: o lumină care lucrează materia fără să-i grăbească verdictul. Cred că așa arată și spectacolul lui Milo Rau, ca o lumină pusă pe ceva ce nu e încă hotărât. Nu vedem „cine este” Édouard Louis, dar putem urmări cum se construiește, sau cum se destramă. Această suspendare, acest refuz al formei finale, e poate cel mai onest lucru pe care teatrul îl poate face cu o biografie: să o lase să rămână în lucru.
International Institute of Political Murder–IIPM, în coproducție cu NTGent și International Theater Amsterdam (ITA) – The Interrogation. Text de Édouard Louis și Milo Rau. Regia Miloa Rau. Data reprezentației: 14 noiembrie 2025.
Louis fără Louis
Autor: Șerban Suciu
Publicat în: Teatrul azi nr. 10-11-12/2025
Rubrica: actualitate.RO | Stagiunea Internațională de Teatru ARCUB
La un moment dat, în primele cinci minute ale spectacolului The Interrogation, m-am surprins făcând ceva ce nu fac aproape niciodată la un text semnat de Édouard Louis: am început să îl cred. Nu pe el, neapărat, ci pe celălalt; pe actorul care îi împrumută corpul pentru o oră. Arne De Tremerie stă acolo, într-un spațiu care nu promite nimic, fără decor, fără trucuri, și pur și simplu… spune o poveste. E ciudat cum, într-un spectacol care ar fi trebuit să fie despre prezența lui Louis, exact absența lui devine forma perfectă de prezență.
The Interrogation e, de fapt, povestea unui spectacol născut dintr-o retragere: în 2021, Édouard Louis ar fi trebuit să joace propriul text într-o producție creată alături de Milo Rau pentru International Institute of Political Murder și NTGent însă, cu puțin timp înainte de premieră, a trimis un e-mail în care își anunța incapacitatea de a continua: un amestec de oboseală, deziluzie și sentiment de eșec. Milo Rau nu a abandonat proiectul, dar l-a regândit radical. L-a păstrat pe Louis doar ca prezență video și i-a încredințat povestea actorului belgian Arne De Tremerie, într-un performance de 65 de minute, cu texte semnate de Louis și de Rau și cu un design de lumini auster, creat de Dennis Diels și Ulrich Kellermann. Coprodus de Internationaal Theater Amsterdam și Kunstenfestivaldesarts, spectacolul rămâne fidel atât poveștii lui Louis, cât și ADN-ului documentar al lui Rau, dar, în loc de reconstituiri șocante, alege un teritoriu mult mai fragil: un dialog între un autor absent, un actor prezent și o biografie care plutește undeva la mijloc.
La București, The Interrogation a fost invitat în Stagiunea Internațională de Teatru 2025 (curatoriată de Oana Borș și Ioana Anghel) și prezentat de ARCUB pe 13 și 14 noiembrie, în proiectul Primăriei Capitalei realizat împreună cu Fundația Culturală „Camil Petrescu”. Milo Rau a participat (la invitația Grupului Român al Asociației Internaționale a Criticilor de Teatru – AICT.Ro) și la dialogul „Resistance Now Together”, alături de Gianina Cărbunariu și Mihai Mihalcea, despre viitorul teatrului angajat politic și libertatea artistică, în contextul campaniei globale inițiate de Wiener Festwochen. Dezbaterea a fost urmată de lansarea volumului Arta rezistenței, editat de Fundația Culturală „Camil Petrescu”.
Trebuie să recunosc că am intrat în sală cu ideile mele puține și fixe despre Milo Rau și despre Louis; unul obsedat de violență și documentare ficționalizată, celălalt obsedat de propria sa traumă. Onest și lipsit de aforisme, mă așteptam la o încleștare de ego-uri artistice. Ce am găsit, în schimb, a fost ceva aproape indecent de tandru. Un tip de tandrețe care, dacă nu e lucrată cu precizie, poate aluneca în kitsch. Asta nu se întâmplă pentru că pentru prima oară această poveste (pe care am tot auzit-o) a unui bărbat care se declară „un eșec în încercarea de a fi fericit” nu e spusă de autorul eșecului, și nici în spiritul lui, ci de altcineva care refuză ferm să o joace ca pe o vină. Și aici începe, de fapt, interogarea. Nu a lui Milo Rau asupra lui Édouard Louis. A noastră asupra felului în care ascultăm mărturiile altora. De ce unele ne emoționează, iar altele ne irită? De ce unele ni se par adevărate, iar altele false, deși toate sunt spuse cu aceeași voce tremurată? Și de ce, în seara zilei de 14 noiembrie, un actor tânăr din Gent, alături de un mare nume al regiei europene, au reușit să curețe din textul lui Louis exact ceea ce Louis însuși nu vrea (și nu poate?) să elimine din scrisul lui: patetismul?
Milo Rau renunță deliberat la arsenalul lui obișnuit; cred că acesta e cel mai impresionant aspect al spectacolului. Nu vezi nici urmă din violența explicită care l-a consacrat, nici reconstrucții de crime, nici șoc calculat. Tot ceea ce rămâne este un om care vorbește și un alt om care îl dublează într-o fereastră video. În mod paradoxal, tocmai acest „teatru sărac” dezvăluie bogăția lui Rau. Ca și cum, dezbrăcat de efecte, ar deveni vulnerabil în fața propriei estetici. E o mutare cu atât mai vizibilă dacă mă gândesc la Familie sau Die Seherin, spectacole în care Milo Rau lucrează cu o violență ritualică, aproape arhitecturală, construită meticulos în jurul unui nucleu traumatic. În The Interrogation, această tensiune dispare aproape complet: Rau renunță la construcția monumentală și rămâne într-un minimalism care, paradoxal, produce un impact suficient de dur și de direct. Ca și cum ar spune: uite, pot să spun o poveste fără să recreez trauma; pot să creez intensitate doar din simplul fapt că cineva stă în fața altcuiva și pune o întrebare, iar întrebarea asta, inevitabil, se întoarce către noi, pentru că Rau nu investighează doar o biografie, ci mecanismul prin care ne construim propriile narațiuni și ne ascundem în spatele lor.
În lipsa violenței, povestea rămâne aproape crudă, neatinsă, și tocmai de aceea se înscrie perfect în fascinația lui Milo Rau pentru realități care se împotrivesc estetizării. Louis își povestește copilăria: sexualitatea precoce, aproape involuntară; episodul camionagiului care pune mâna pe sora lui, în timp ce copilul Édouard simte o dorință confuză pe care nu o poate numi; orele petrecute în fața oglinzii, exersând un râs „acceptabil social”; serile de lip sync pe Celine Dion, ca un exercițiu de supraviețuire în lumea care nu îl voia așa cum era. Apoi vin cărțile, Nox de Anne Carson, Retour à Reims de Eribon, Leçon sur la leçon de Bourdieu, ca lentile prin care un adolescent încearcă să își înțeleagă propria viață. Arne De Tremerie nu dramatizează nimic. Spune aceste fragmente ca și cum ar deschide uși interioare care nu îi aparțin, cu grijă, dar și cu o oarecare formă de distanță. Aici apare întrebarea centrală a spectacolului și poate cea mai importantă întrebare a teatrului documentar de azi: ce înseamnă, de fapt, să joci viața altcuiva? De Tremerie nu îl imită pe Louis și nici nu încearcă să îl repare; îl locuiește temporar, cu o distanță etică, iar spectacolul devine astfel un test de responsabilitate artistică: cât din poveste poți să porți fără să o deturnezi?
Hannah Arendt spune, într-un pasaj celebru din The Human Condition, că oamenii nu devin persoane în momentul în care li se întâmplă lucrurile, ci abia atunci când cineva le povestește. Pentru Arendt, identitatea e o formă de apariție, un fel de lumină care se aprinde doar când viața ta trece prin vocea altcuiva. „Nimeni nu-și poate spune propria poveste de unul singur”, scria ea, pentru că cel care trăiește nu e niciodată în poziția de a se vedea complet. Viața are nevoie de un martor, de un narator extern, ca să capete formă. Iar în The Interrogation exact asta se întâmplă: Édouard Louis există ca personaj abia în momentul în care Arne De Tremerie îl spune, iar retragerea lui Louis devine condiția apariției lui. Arendt ar numi asta „spațiul acțiunii”, locul unde viața privată devine poveste publică, pentru că trece prin corpul altcuiva și, atunci, spectacolul nu mai e o biografie și devine o demonstrație a acestui mecanism: doar atunci când un alt actor, un alt corp, o altă voce îl povestește, Louis devine personajul pe care el nu l-a putut interpreta.
Dar povestea, așa cum spune și Arendt, nu prinde formă doar în vocea naratorului, ci și în ochii celui care o primește. Iar în seara aceea de 14 noiembrie, ochii publicului erau fracturați. O parte a sălii asculta cu o atenție încordată, aproape protector; cealaltă parte respingea spectacolul cu o nerăbdare greu de mascat, ca și cum această simplitate fără protecție estetică ar fi ofensat. La Milo Rau, această negociere a sensului e întotdeauna vizibilă. Pentru unii, povestea lui Louis devenea accesibilă tocmai pentru că era spusă fără patetism; pentru alții, tocmai absența patetismului ridica suspiciuni. Tandrețea unora era iritarea altora. Aș vrea să cred că această ruptură nu e un accident și că a fost gândită ca parte integrantă în arhitectura lui Milo Rau pentru că, atunci când iei violența de pe scenă, violența se mută în percepție, iar ceea ce unii văd ca un gest de vulnerabilitate, alții îl percep ca o cerere nejustificată de empatie. Publicul devine parte din spectacol, dar nu e prima oară când Milo Rau propune un astfel de experiment. Fiecare reacție e un răspuns la interogare și o mărturie despre propriile limite de sensibilitate.
Ipoteza mea este că Milo Rau face asta mai bine decât oricine altcineva: în loc să ne arate violența, o deplasează în noi. În loc să reconstruiască crime, reconstruiește mecanismele prin care povestim ce ni s-a întâmplat. Paradoxal, tocmai aici, în acest spectacol sărac, fără decor, fără sânge și fără invenții care șochează, îl percep pe Rau mai radical decât oricând. Spectacolul refuză existența catharsis-ului. Louis, desigur, nu „își depășește” trauma, publicul nu e „vindecat”, nimeni nu pleacă salvat acasă. Refuzul de a livra lecții și sensuri devine un gest artistic în sine. Milo Rau alege să lase povestea deschisă și incomodă, iar asta mi se pare forma lui cea mai matură de radicalism.
Într-un text citat în spectacol, Anne Carson povestește despre o forjă văzută prin geamul unei uzine: o lumină care lucrează materia fără să-i grăbească verdictul. Cred că așa arată și spectacolul lui Milo Rau, ca o lumină pusă pe ceva ce nu e încă hotărât. Nu vedem „cine este” Édouard Louis, dar putem urmări cum se construiește, sau cum se destramă. Această suspendare, acest refuz al formei finale, e poate cel mai onest lucru pe care teatrul îl poate face cu o biografie: să o lase să rămână în lucru.
International Institute of Political Murder–IIPM, în coproducție cu NTGent și International Theater Amsterdam (ITA) – The Interrogation. Text de Édouard Louis și Milo Rau. Regia Miloa Rau. Data reprezentației: 14 noiembrie 2025.