Premiera spectacolului Orestia după trilogia omonimă a lui Eschil, în regia lui Theodoros Terzopoulos, a încheiat ediția 2024 a Festivalului Atena-Epidaurus, care anul acesta aniversează 70 de ani și se desfășoară în perioada 15 iunie – 30 august, fiind totodată ultima ediție semnată de actuala directoare artistică, regizoarea Katerina Evangelatos. După premiera de la Epidaurus în august 2024, Orestia a fost în turnee în Grecia și Cipru, Italia, Austria şi Ungaria, unde am și stat de vorbă cu regizorul Theodoros Terzopoulos, care la rândul său, aniversează în 2025: 80 de ani de viață și 50 de ani de carieră artistică, fiind invitat anul acesta și de Institutul Internațional de Teatru să transmită mesajul de Ziua Internațională a Teatrului.
Theodoros TERZOPOULOS, foto Theofilos Tsimas
Raluca RĂDULESCU:De ce ați ales să faceți Orestia în 2024?
Theodoros TERZOPOULOS: Pentru mine, trilogia lui Eschil este foarte importantă. Dintotdeauna mi-am dorit să o regizez, dar am tot amânat. Nici nu știu exact de ce, poate că mi-a fost și puțin teamă sau pentru că nu am avut niciodată destul timp să fac trei piese într-un singur spectacol. Am considerat că e nevoie de timp triplu de lucru pe text înainte de a începe repetițiile propriu-zise. Dar istoria recentă, războaiele din întreaga lume, tot contextul în care trăim în ultimi ani, politica mondială, abandonarea principiilor democrației, bulversarea ideologică mi-au dat energia necesară și toate astea au fost mai puternice decât alegerile pe care le făceam de obicei, pe criterii strict estetice și artistice. Pur și simplu nu putem ignora modul în care democrația este folosită în mod abuziv și greșit în lumea modernă.
R.R.: Spectacolele dumneavoastră întotdeauna au avut această dimensiune politică, dar lumea se schimbă acum de azi pe mâine. În anul care a trecut, de la premiera Orestiei, s-au întâmplat multe, așa că v-aș întreba dacă v-a tentat să schimbați ceva în spectacol?
T.T.: Da, situația se înrăutățește de la o zi la alta, cei care ne conduc utilizează abuziv puterea și democrația devine doar un instrument pentru comiterea unor infracțiuni. E evident că totul merge din rău în mai rău. Dar am făcut Orestiaprivind spre viitorul omenirii, adică, n-aș vrea să zic că are ceva profetic, dar cred că spectacolul are aceeași actualitate de anul trecut, care se datorează și faptului că l-am făcut cu gândul la viitor. Eu mi-am însușit unele instrumente din metoda lui Brecht, apropo de dimensiunea politică a spectacolelor pe care le fac. Brecht m-a ajutat să am o perspectivă politică și să-mi văd propria istorie de copil crescut după războiul civil din Grecia, și să-mi cultiv propria memorie prin instrumente brechtiene. Consider că în spectacolele mele au fost mereu prezente mituri personale, dar, în același timp, și demitizarea. Și asta mi-a influențat mult viața și metoda. Adică, am lucrat în profunzime cu corpul și am creat un corp în dimensiunea lui politică, un corp care poate merge, învăța, lupta și revendica, care se poate afirma în societate. Un corp gata să explodeze pe scenă. Și cred că pe măsură ce lumea se schimbă și se duce tot mai mult spre robotizare, metoda mea devine din ce în ce mai profundă, fiindcă face o mișcare inversă. Adică prin metoda mea, omul este umanizat, corpul, gândirea, totul. Eu cred că profunzimea este răspunsul la ce se întâmplă azi, la schimbările din lumea noastră, la dezumanizare, iar procesul de lucru asupra profunzimii corpului ne oferă un sentiment de re-umanizare a ființei umane.
R.R.: Credeți că un spectacol de teatru sau teatrul, în general, poate schimba lumea?
T.T.: E o întrebare clasică, dacă arta poate schimba lumea. Să lăsăm arta să ne schimbe pe noi în primul rând. Cred că e un început bun. Și încet-încet pe colaboratorii noștri, și apoi poate pe spectatorii noștri, și ei, ca și noi toți, fiind parte a acestei lumi. Și-așa, pas cu pas, cred că arta chiar ar putea face, într-o anumită măsură, schimbări în lume, deși pe de altă parte, ideea că arta poate schimba lumea ar putea fi o utopie.
R.R.: Ați lucrat mult în toată lumea, texte clasice și contemporane, dar cea mai importantă rămâne tot tragedia antică greacă?
T.T.: Eu am început în Delphi, pentru că Grecia rămâne țara în care s-a născut tragedia antică. Ne-am concentrat pe tragedie și am avut multe premiere. Și a fost ceva foarte special. Dar apoi am ajuns în Japonia și mi-am dat seama că ce făceam noi și ce credeam despre teatrul antic grec se lega cumva de tradiția teatrului Nō, Kyōgen și Kabuki. Sau mai bine zis de modul în care teatrul contemporan se raportează la rădăcinile lui pentru a putea privi spre viitor. Astfel, am dezvoltat un concept conform căruia, teatrul modern poate fi conectat la rădăcinile artei teatrale locale, și, ca urmare, în fiecare țară unde am lucrat, am încercat să ne conectăm la ele, mai ales în țări cu un trecut teatral precum China și Japonia sau Grecia. Și când arta e conectată la rădăcinile ei și la tradiții, se creează o memorie colectivă, pentru că știm foarte bine cât de efemer este teatrul, iar uitarea și efemerul sunt niște mecanisme, e important să fii capabil să uiți, să nu-ți amintești. Practic, tragedia antică era o formă de terapie.
„Orestia”, foto Johanna Weber
R.R.: Mai putem vorbi și azi, din perspectiva dumneavoastră, despre rolul terapeutic al teatrului?
T.T.: Uneori s-ar putea, dar nu 100%. Însă eu cred că acesta este unul dintre scopurile artei, în general.
R.R.: Când începeți lucrul la un nou spectacol, ce vă propuneți, ce așteptări aveți?
T.T.: De la spectatori nu aștept nimic. Asta nu e treaba mea. Nu am lucrat niciodată cu gândul la părerea publicului. Pentru mine e important să lucrez serios, profund, să-mi cultiv ideile despre artă, despre lume, să fiu consecvent. Atât. Iar reacția publicului e cu totul altă discuție. Noțiunile de box-office și sold-out nu mă interesează deloc. Ba chiar le văd ca pe o formă de distrugere a artei. Nu poți să lucrezi, ca artist, pentru a fi sold-out.
R.R.: Dar spectacolele dumneavoastră sunt sold-out!
T.T.: Așa e, dar din alte motive. Nu pentru că țin cu orice preț să fac oamenii să râdă sau pentru că fac ceea ce numim azi entertainment. Există și public care caută teatrul în forme cât mai pure, care vrea să fie conectat într-un mod profund cu o operă de artă care să nu fie ce vede la televizor transpus pe scenă. Și așa e publicul interesat de munca mea. Spectacolele mele nu sunt sold-out pentru că încerc să dezorientez oamenii, ci pentru că încercăm, împreună cu actorii, să lucrăm cât mai profund.
R.R.: V-a schimbat succesul perspectiva asupra vieții, teatrului, modul de lucru sau esteticile, preocupările regizorale?
T.T.: N-aș spune că succesul m-a influențat în vreun fel. Acum mă gândesc că Orestia s-a jucat în amfiteatre antice de 5.000 sau 10.000 de locuri și au fost mereu pline. Cred că vara trecută spectacolul a fost văzut de circa 70.000 de spectatori, dar n-aș spune că asta m-a schimbat. Chiar deloc. M-a obosit uneori. Sigur, te bucuri să ai succes, ca artist, dar există și pericolul populismului și trebuie să fii mereu atent.
R.R.: Aveți o extrem de bogată carieră internațională, mulți dintre creatorii de teatru din generațiile mai noi sunt interesați de asta, credeți că există o rețetă a succesului?
T.T.: Mie pur și simplu mi s-a întâmplat. Nu mi-am pus în cap să fac o carieră internațională. A început cu Bacantele, după Euripide, în anii 1980. Succesul a fost incredibil de mare și pur și simplu m-a împins înainte.
R.R.: Dar ce vă motivează să continuați, spectacol după spectacol?
T.T.: Poate că impasurile personale, pe care le cred fără ieșire. Poate că e modul meu de a găsi soluții la problemele personale sau răspunsuri la întrebările personale. Eu nu am vrut niciodată să schimb lumea și nici arta. Nu mi-am propus niciodată să devin vreun fel de erou. Cred că doar am căutat să găsesc răspunsuri la întrebări și probleme personale. De fapt, eu sunt un introvertit, nu prea mă exteriorizez, sunt foarte tăcut și nu prea deschis.
R.R.: Predați mult, lucrați cu tinerii, ce le spuneți, ce sfaturi le dați?
T.T.: Le spun să insiste, să nu se oprească, continuitatea, perseveranța sunt esențiale în această meserie, o oprire sau obstacolele care ar putea întrerupe evoluția trebuie depășite, e vital să nu ne oprim. Pentru mine e important să îi sprijin pe tineri să insiste, să treacă peste eșecuri sau crize. Fundamental, vital, e să nu se dea bătuți. Cred că de asta și sunt împotriva inteligenței artificiale, nu cred că tehnologia poate ajuta cu adevărat ființa umană să își rezolve problemele și să iasă din propriile impasuri. Mi se pare că noul liberalism susține o funcție negativă a tehnologiei și sunt total împotriva ei. Așa că eu voi continua să fac tocmai opusul în spectacolele mele și îi susțin pe tineri să nu renunțe.
R.R.: Credeți că rezistența la schimbare e o cale? Credeți că se poate face teatru ca acum 2000 de ani?
T.T.: Eu știu sigur că am să încerc să păstrez esența umană care a fost dintotdeauna în centrul activității mele. Cred că e esențial să păstrăm aspectul uman al muncii noastre. Ideea de umanism poate merge în paralel cu evoluția tehnologică în alte aspecte ale vieții, dar scopul principal al artei cred că e acela de a păstra umanismul. Teatrul e un meșteșug și o artă. Eu sunt un artizan. Adică lucrez cu corpul și mintea, fără sprijin suplimentar din partea tehnologiei, a mașinilor, baza muncii mele în teatru este ființa umană, corpul uman.
R.R.: Vă ascultam și mă gândeam că la noi se mai vorbește despre metoda Terzopoulos. Aș zice că în România sunteți cunoscut mai mult după reputație decât prin spectacole, care au ajuns destul de rar la noi…
T.T.: Da, știu… Acum mulți ani începusem o colaborare cu buna mea prietenă Cătălina Buzoianu, o artistă fantastică și o femeie extraordinară. Și ne gândeam să montăm la Teatrul „Bulandra” un spectacol împreună. Dar n-a fost să fie. S-a întâmplat ceva și n-am mai putut atunci când plănuisem inițial, iar pe urmă au fost tot felul de lucruri care mă împiedicau și cu timpul s-a pierdut ideea…
R.R.: Există un spectacol ideal pe care nu l-ați creat încă?
T.T.: În vise, nu știu. Sigur, ar putea exista un spectacol ideal pe care nu l-am făcut încă, dar pot să vă spun care e spectacolul ideal pentru mine și până în ziua de azi, perfecțiunea văzută cu ochii mei la Berlin, când eram tânăr: Coriolanus, după Shakespeare, montat de Bertolt Brecht.
R.R.: Există vreun text pe care vă doriți să îl montați și nu l-ați montat încă?
T.T.: De mulți ani mă gândesc să fac Shakespeare, Macbeth sau Hamlet, dar am tot amânat și acum cred că a venit momentul să fac Macbeth. De fapt, nu am montat niciodată Shakespeare. Am făcut un spectacol acum aproape 25 de ani după Hamlet-ul lui Boris Pasternak cu Alla Demidova. Acum pentru Macbeth am ales versiunea lui Heiner Müller, poate și pentu că mi-a zis: „Tu poți să faci asta pentru Macbeth”. Și m-a încurajat să montez Macbeth. Și uite că după mai bine de 35 de ani o s-o fac. Poate.
R.R.: Cum se face că în peste 50 de ani de carieră nu ați montat Shakespeare?
T.T.: Nici Cehov n-am montat încă, deși știu că mi-ar plăcea. Nu am avut timp. Și nici nu prea cred că se ridică la nivelul tragediei antice. Aș spune că Shakespeare a făcut o adaptare exemplară a principiilor tragediei. Cred că Hamlet, de exemplu, se bazează pe Electra, și multe dintre piesele lui Shakespeare sunt bazate fie pe tragedia antică, fie pe miturile antice. Shakespeare este o punte exemplară de trecere de la tragedia antică la teatrul modern.
R.R.: Și apropo de teatrul modern, ce părere aveți despre dramaturgia contemporană?
T.T.: Am montat mereu și texte moderne, nu fac exclusiv tragedie greacă. Am montat Gombrowicz, Mrożek, Ibsen, Strindberg, Lorca, dar și autori greci contemporani. Am montat, de exemplu, texte de Dimitris Dimitriadis, dar cred că îmi plac tot cele influențate de tragedia greacă antică sau de miturile antice, fiindcă mitul ca noțiune e foarte important pentru munca mea.
R.R.: Cum vedeți teatrul grec contemporan?
T.T.: Aș zice că e într-o perioadă excepțională de dezvoltare, și cu părți bune, și cu părți rele, dar e mai degrabă pe plus. Apar tineri care caută originalul, rădăcinile, esența teatrului.
R.R.: Mergeți la teatru și ca spectator?
T.T.: Da. Am văzut multe spectacole în călătoriile mele prin lume. Unele au fost extrem de interesante, dar majoritatea nu mi-au spus nimic. Ce mă interesează pe mine într-un spectacol e să atingă niște adevăruri. Construcțiile artificiale, false, nu mă interesează deloc, pe mine mă interesează adevărul, adevărurile umane îngropate, pierdute, emoțiile profund ascunse.
R.R.: Unde sau cum vedeți teatrul peste 10, 20, 50, 100 de ani?
T.T.: Chiar n-aș putea zice, că viteza vieții de zi cu zi e atât de mare, încât am sentimentul că vor apărea tot felul de forme hibride, ceea ce ar putea fi ceva foarte interesant. Vom vedea…
R.R.: Un nou început?
T.T.: Un nou început poate fi și în continuitatea lucrurilor.
R.R.: Și în loc de concluzie, ce ați spune că este teatrul pentru Theodoros Terzopoulos?
T.T.: Pentru mine, teatrul este întreaga lume, este viața. E total imposibil să văd viața fără teatru.
*Interviu realizat pentru emisiunea Scena și ecranul difuzată la Radio România Cultural
„Orestia”, r. Theodoros Terzopoulos, Teatrul Naţional al Greciei, foto Johanna Weber
Theodoros TERZOPOULOS: „Pe mine mă interesează adevărurile umane îngropate, pierdute”
Interviu realizat de Raluca Rădulescu
Publicat în: Teatrul azi nr. 5-6/2025
Rubrica: internațional
Premiera spectacolului Orestia după trilogia omonimă a lui Eschil, în regia lui Theodoros Terzopoulos, a încheiat ediția 2024 a Festivalului Atena-Epidaurus, care anul acesta aniversează 70 de ani și se desfășoară în perioada 15 iunie – 30 august, fiind totodată ultima ediție semnată de actuala directoare artistică, regizoarea Katerina Evangelatos. După premiera de la Epidaurus în august 2024, Orestia a fost în turnee în Grecia și Cipru, Italia, Austria şi Ungaria, unde am și stat de vorbă cu regizorul Theodoros Terzopoulos, care la rândul său, aniversează în 2025: 80 de ani de viață și 50 de ani de carieră artistică, fiind invitat anul acesta și de Institutul Internațional de Teatru să transmită mesajul de Ziua Internațională a Teatrului.
Theodoros TERZOPOULOS, foto Theofilos Tsimas
Raluca RĂDULESCU: De ce ați ales să faceți Orestia în 2024?
Theodoros TERZOPOULOS: Pentru mine, trilogia lui Eschil este foarte importantă. Dintotdeauna mi-am dorit să o regizez, dar am tot amânat. Nici nu știu exact de ce, poate că mi-a fost și puțin teamă sau pentru că nu am avut niciodată destul timp să fac trei piese într-un singur spectacol. Am considerat că e nevoie de timp triplu de lucru pe text înainte de a începe repetițiile propriu-zise. Dar istoria recentă, războaiele din întreaga lume, tot contextul în care trăim în ultimi ani, politica mondială, abandonarea principiilor democrației, bulversarea ideologică mi-au dat energia necesară și toate astea au fost mai puternice decât alegerile pe care le făceam de obicei, pe criterii strict estetice și artistice. Pur și simplu nu putem ignora modul în care democrația este folosită în mod abuziv și greșit în lumea modernă.
R.R.: Spectacolele dumneavoastră întotdeauna au avut această dimensiune politică, dar lumea se schimbă acum de azi pe mâine. În anul care a trecut, de la premiera Orestiei, s-au întâmplat multe, așa că v-aș întreba dacă v-a tentat să schimbați ceva în spectacol?
T.T.: Da, situația se înrăutățește de la o zi la alta, cei care ne conduc utilizează abuziv puterea și democrația devine doar un instrument pentru comiterea unor infracțiuni. E evident că totul merge din rău în mai rău. Dar am făcut Orestiaprivind spre viitorul omenirii, adică, n-aș vrea să zic că are ceva profetic, dar cred că spectacolul are aceeași actualitate de anul trecut, care se datorează și faptului că l-am făcut cu gândul la viitor. Eu mi-am însușit unele instrumente din metoda lui Brecht, apropo de dimensiunea politică a spectacolelor pe care le fac. Brecht m-a ajutat să am o perspectivă politică și să-mi văd propria istorie de copil crescut după războiul civil din Grecia, și să-mi cultiv propria memorie prin instrumente brechtiene. Consider că în spectacolele mele au fost mereu prezente mituri personale, dar, în același timp, și demitizarea. Și asta mi-a influențat mult viața și metoda. Adică, am lucrat în profunzime cu corpul și am creat un corp în dimensiunea lui politică, un corp care poate merge, învăța, lupta și revendica, care se poate afirma în societate. Un corp gata să explodeze pe scenă. Și cred că pe măsură ce lumea se schimbă și se duce tot mai mult spre robotizare, metoda mea devine din ce în ce mai profundă, fiindcă face o mișcare inversă. Adică prin metoda mea, omul este umanizat, corpul, gândirea, totul. Eu cred că profunzimea este răspunsul la ce se întâmplă azi, la schimbările din lumea noastră, la dezumanizare, iar procesul de lucru asupra profunzimii corpului ne oferă un sentiment de re-umanizare a ființei umane.
R.R.: Credeți că un spectacol de teatru sau teatrul, în general, poate schimba lumea?
T.T.: E o întrebare clasică, dacă arta poate schimba lumea. Să lăsăm arta să ne schimbe pe noi în primul rând. Cred că e un început bun. Și încet-încet pe colaboratorii noștri, și apoi poate pe spectatorii noștri, și ei, ca și noi toți, fiind parte a acestei lumi. Și-așa, pas cu pas, cred că arta chiar ar putea face, într-o anumită măsură, schimbări în lume, deși pe de altă parte, ideea că arta poate schimba lumea ar putea fi o utopie.
R.R.: Ați lucrat mult în toată lumea, texte clasice și contemporane, dar cea mai importantă rămâne tot tragedia antică greacă?
T.T.: Eu am început în Delphi, pentru că Grecia rămâne țara în care s-a născut tragedia antică. Ne-am concentrat pe tragedie și am avut multe premiere. Și a fost ceva foarte special. Dar apoi am ajuns în Japonia și mi-am dat seama că ce făceam noi și ce credeam despre teatrul antic grec se lega cumva de tradiția teatrului Nō, Kyōgen și Kabuki. Sau mai bine zis de modul în care teatrul contemporan se raportează la rădăcinile lui pentru a putea privi spre viitor. Astfel, am dezvoltat un concept conform căruia, teatrul modern poate fi conectat la rădăcinile artei teatrale locale, și, ca urmare, în fiecare țară unde am lucrat, am încercat să ne conectăm la ele, mai ales în țări cu un trecut teatral precum China și Japonia sau Grecia. Și când arta e conectată la rădăcinile ei și la tradiții, se creează o memorie colectivă, pentru că știm foarte bine cât de efemer este teatrul, iar uitarea și efemerul sunt niște mecanisme, e important să fii capabil să uiți, să nu-ți amintești. Practic, tragedia antică era o formă de terapie.
„Orestia”, foto Johanna Weber
R.R.: Mai putem vorbi și azi, din perspectiva dumneavoastră, despre rolul terapeutic al teatrului?
T.T.: Uneori s-ar putea, dar nu 100%. Însă eu cred că acesta este unul dintre scopurile artei, în general.
R.R.: Când începeți lucrul la un nou spectacol, ce vă propuneți, ce așteptări aveți?
T.T.: De la spectatori nu aștept nimic. Asta nu e treaba mea. Nu am lucrat niciodată cu gândul la părerea publicului. Pentru mine e important să lucrez serios, profund, să-mi cultiv ideile despre artă, despre lume, să fiu consecvent. Atât. Iar reacția publicului e cu totul altă discuție. Noțiunile de box-office și sold-out nu mă interesează deloc. Ba chiar le văd ca pe o formă de distrugere a artei. Nu poți să lucrezi, ca artist, pentru a fi sold-out.
R.R.: Dar spectacolele dumneavoastră sunt sold-out!
T.T.: Așa e, dar din alte motive. Nu pentru că țin cu orice preț să fac oamenii să râdă sau pentru că fac ceea ce numim azi entertainment. Există și public care caută teatrul în forme cât mai pure, care vrea să fie conectat într-un mod profund cu o operă de artă care să nu fie ce vede la televizor transpus pe scenă. Și așa e publicul interesat de munca mea. Spectacolele mele nu sunt sold-out pentru că încerc să dezorientez oamenii, ci pentru că încercăm, împreună cu actorii, să lucrăm cât mai profund.
R.R.: V-a schimbat succesul perspectiva asupra vieții, teatrului, modul de lucru sau esteticile, preocupările regizorale?
T.T.: N-aș spune că succesul m-a influențat în vreun fel. Acum mă gândesc că Orestia s-a jucat în amfiteatre antice de 5.000 sau 10.000 de locuri și au fost mereu pline. Cred că vara trecută spectacolul a fost văzut de circa 70.000 de spectatori, dar n-aș spune că asta m-a schimbat. Chiar deloc. M-a obosit uneori. Sigur, te bucuri să ai succes, ca artist, dar există și pericolul populismului și trebuie să fii mereu atent.
R.R.: Aveți o extrem de bogată carieră internațională, mulți dintre creatorii de teatru din generațiile mai noi sunt interesați de asta, credeți că există o rețetă a succesului?
T.T.: Mie pur și simplu mi s-a întâmplat. Nu mi-am pus în cap să fac o carieră internațională. A început cu Bacantele, după Euripide, în anii 1980. Succesul a fost incredibil de mare și pur și simplu m-a împins înainte.
R.R.: Dar ce vă motivează să continuați, spectacol după spectacol?
T.T.: Poate că impasurile personale, pe care le cred fără ieșire. Poate că e modul meu de a găsi soluții la problemele personale sau răspunsuri la întrebările personale. Eu nu am vrut niciodată să schimb lumea și nici arta. Nu mi-am propus niciodată să devin vreun fel de erou. Cred că doar am căutat să găsesc răspunsuri la întrebări și probleme personale. De fapt, eu sunt un introvertit, nu prea mă exteriorizez, sunt foarte tăcut și nu prea deschis.
R.R.: Predați mult, lucrați cu tinerii, ce le spuneți, ce sfaturi le dați?
T.T.: Le spun să insiste, să nu se oprească, continuitatea, perseveranța sunt esențiale în această meserie, o oprire sau obstacolele care ar putea întrerupe evoluția trebuie depășite, e vital să nu ne oprim. Pentru mine e important să îi sprijin pe tineri să insiste, să treacă peste eșecuri sau crize. Fundamental, vital, e să nu se dea bătuți. Cred că de asta și sunt împotriva inteligenței artificiale, nu cred că tehnologia poate ajuta cu adevărat ființa umană să își rezolve problemele și să iasă din propriile impasuri. Mi se pare că noul liberalism susține o funcție negativă a tehnologiei și sunt total împotriva ei. Așa că eu voi continua să fac tocmai opusul în spectacolele mele și îi susțin pe tineri să nu renunțe.
R.R.: Credeți că rezistența la schimbare e o cale? Credeți că se poate face teatru ca acum 2000 de ani?
T.T.: Eu știu sigur că am să încerc să păstrez esența umană care a fost dintotdeauna în centrul activității mele. Cred că e esențial să păstrăm aspectul uman al muncii noastre. Ideea de umanism poate merge în paralel cu evoluția tehnologică în alte aspecte ale vieții, dar scopul principal al artei cred că e acela de a păstra umanismul. Teatrul e un meșteșug și o artă. Eu sunt un artizan. Adică lucrez cu corpul și mintea, fără sprijin suplimentar din partea tehnologiei, a mașinilor, baza muncii mele în teatru este ființa umană, corpul uman.
R.R.: Vă ascultam și mă gândeam că la noi se mai vorbește despre metoda Terzopoulos. Aș zice că în România sunteți cunoscut mai mult după reputație decât prin spectacole, care au ajuns destul de rar la noi…
T.T.: Da, știu… Acum mulți ani începusem o colaborare cu buna mea prietenă Cătălina Buzoianu, o artistă fantastică și o femeie extraordinară. Și ne gândeam să montăm la Teatrul „Bulandra” un spectacol împreună. Dar n-a fost să fie. S-a întâmplat ceva și n-am mai putut atunci când plănuisem inițial, iar pe urmă au fost tot felul de lucruri care mă împiedicau și cu timpul s-a pierdut ideea…
R.R.: Există un spectacol ideal pe care nu l-ați creat încă?
T.T.: În vise, nu știu. Sigur, ar putea exista un spectacol ideal pe care nu l-am făcut încă, dar pot să vă spun care e spectacolul ideal pentru mine și până în ziua de azi, perfecțiunea văzută cu ochii mei la Berlin, când eram tânăr: Coriolanus, după Shakespeare, montat de Bertolt Brecht.
R.R.: Există vreun text pe care vă doriți să îl montați și nu l-ați montat încă?
T.T.: De mulți ani mă gândesc să fac Shakespeare, Macbeth sau Hamlet, dar am tot amânat și acum cred că a venit momentul să fac Macbeth. De fapt, nu am montat niciodată Shakespeare. Am făcut un spectacol acum aproape 25 de ani după Hamlet-ul lui Boris Pasternak cu Alla Demidova. Acum pentru Macbeth am ales versiunea lui Heiner Müller, poate și pentu că mi-a zis: „Tu poți să faci asta pentru Macbeth”. Și m-a încurajat să montez Macbeth. Și uite că după mai bine de 35 de ani o s-o fac. Poate.
R.R.: Cum se face că în peste 50 de ani de carieră nu ați montat Shakespeare?
T.T.: Nici Cehov n-am montat încă, deși știu că mi-ar plăcea. Nu am avut timp. Și nici nu prea cred că se ridică la nivelul tragediei antice. Aș spune că Shakespeare a făcut o adaptare exemplară a principiilor tragediei. Cred că Hamlet, de exemplu, se bazează pe Electra, și multe dintre piesele lui Shakespeare sunt bazate fie pe tragedia antică, fie pe miturile antice. Shakespeare este o punte exemplară de trecere de la tragedia antică la teatrul modern.
R.R.: Și apropo de teatrul modern, ce părere aveți despre dramaturgia contemporană?
T.T.: Am montat mereu și texte moderne, nu fac exclusiv tragedie greacă. Am montat Gombrowicz, Mrożek, Ibsen, Strindberg, Lorca, dar și autori greci contemporani. Am montat, de exemplu, texte de Dimitris Dimitriadis, dar cred că îmi plac tot cele influențate de tragedia greacă antică sau de miturile antice, fiindcă mitul ca noțiune e foarte important pentru munca mea.
R.R.: Cum vedeți teatrul grec contemporan?
T.T.: Aș zice că e într-o perioadă excepțională de dezvoltare, și cu părți bune, și cu părți rele, dar e mai degrabă pe plus. Apar tineri care caută originalul, rădăcinile, esența teatrului.
R.R.: Mergeți la teatru și ca spectator?
T.T.: Da. Am văzut multe spectacole în călătoriile mele prin lume. Unele au fost extrem de interesante, dar majoritatea nu mi-au spus nimic. Ce mă interesează pe mine într-un spectacol e să atingă niște adevăruri. Construcțiile artificiale, false, nu mă interesează deloc, pe mine mă interesează adevărul, adevărurile umane îngropate, pierdute, emoțiile profund ascunse.
R.R.: Unde sau cum vedeți teatrul peste 10, 20, 50, 100 de ani?
T.T.: Chiar n-aș putea zice, că viteza vieții de zi cu zi e atât de mare, încât am sentimentul că vor apărea tot felul de forme hibride, ceea ce ar putea fi ceva foarte interesant. Vom vedea…
R.R.: Un nou început?
T.T.: Un nou început poate fi și în continuitatea lucrurilor.
R.R.: Și în loc de concluzie, ce ați spune că este teatrul pentru Theodoros Terzopoulos?
T.T.: Pentru mine, teatrul este întreaga lume, este viața. E total imposibil să văd viața fără teatru.
*Interviu realizat pentru emisiunea Scena și ecranul difuzată la Radio România Cultural
„Orestia”, r. Theodoros Terzopoulos, Teatrul Naţional al Greciei, foto Johanna Weber