Vă propun o întoarcere în timp – în urmă cu 36 de ani, dincoace de Cortina de Fier, în România comunistă, din iarna anului 1974. Un exerciţiu de memorie – nu întru totul simplu şi pentru cei de vârsta mea, un exerciţiu anevoios pentru cei tineri.
Vă propun o întoarcere în timp – în urmă cu 36 de ani, dincoace de Cortina de Fier, în România comunistă, din iarna anului 1974. Un exerciţiu de memorie – nu întru totul simplu şi pentru cei de vârsta mea, un exerciţiu anevoios pentru cei tineri.
12 ianuarie 1974
Teatrul „Nottara“ din centrul Bucureştiului, condus de unul dintre cei mai proeminenţi dramaturgi ai perioadei, Horia Lovinescu. Premiera Hamlet semnată de Dinu Cernescu, copil teribil (şi la 40 de ani) al regiei noastre, care beneficiase deja de o recunoaştere internaţională, protagonist fiind un uriaş actor carismatic, Ştefan Iordache.
Hamlet l-a obsedat, desigur, pe Cernescu cu mult înainte. Fapt vădit şi de o corespondenţă cu Roland Barthes, din 1972, în preajma aşteptatei prezenţe a acestuia la Congresul de Estetică de la Bucureşti. Semioticianul francez aprecia eseul lui Cernescu ce fixa viitoarea viziune teatrală, drept „adevărat, foarte inteligent şi viu, seducător“.
Se arăta preocupat de propunerile tratării lui Hamlet ca un mit şi de iluminarea lui prin dez-eroizarea personajului şi dezarticularea textului. Aprecia propunerea coagulării unui „ţesut social“, care să nu fie totuşi politic, şi reţinea accentuarea raporturilor structurale dintre personaje şi momentele piesei. Căci, insistă el, „pentru actualizări nu există un mijloc mai bun ca acela al structurii“. În plus, esteticianul francez intuia marile virtualităţi ale sensibilităţii şi imaginaţiei creatorului nostru!
Dar să revenim la spectacol.
Critica saluta prompt şi cu entuziasm „un Hamlet, în sfârşit, după 15 ani“ (absenţă de care nu era însă responsabilă cenzura!). Se vorbeşte despre „ţinuta incontestabilă, greutatea, desfăşurarea autentică“, despre „focul sumbru, original şi captivant al montării“, despre caracterul ei inovator, epurat.
Adevăratul eveniment – chiar dacă, din motive de prudenţă, nu neapărat proclamat ca atare – era altul. Hamlet-ul lui Cernescu era o culme de teatru, aş zice, politic, dacă n-aş fi conştientă că insistenţa pe problematica individului uman depăşea limitele practice ale acestui concept.
Era pentru prima oară în teatrul românesc când lectura, până atunci tradiţional romantică şi psihologizată, a capodoperei shakespeariene era făcută cu atâta directeţe şi evidenţă dintr-un cu totul alt unghi: cel al tragismului omului comun condiţionat de un destin numit Istorie, prins şi distrus de Marele Mecanism al Puterii.
„Un spectacol politic şi un mister teatral” de Natalia Stancu
Vă propun o întoarcere în timp – în urmă cu 36 de ani, dincoace de Cortina de Fier, în România comunistă, din iarna anului 1974. Un exerciţiu de memorie – nu întru totul simplu şi pentru cei de vârsta mea, un exerciţiu anevoios pentru cei tineri.
Vă propun o întoarcere în timp – în urmă cu 36 de ani, dincoace de Cortina de Fier, în România comunistă, din iarna anului 1974. Un exerciţiu de memorie – nu întru totul simplu şi pentru cei de vârsta mea, un exerciţiu anevoios pentru cei tineri.
12 ianuarie 1974
Teatrul „Nottara“ din centrul Bucureştiului, condus de unul dintre cei mai proeminenţi dramaturgi ai perioadei, Horia Lovinescu. Premiera Hamlet semnată de Dinu Cernescu, copil teribil (şi la 40 de ani) al regiei noastre, care beneficiase deja de o recunoaştere internaţională, protagonist fiind un uriaş actor carismatic, Ştefan Iordache.
Hamlet l-a obsedat, desigur, pe Cernescu cu mult înainte. Fapt vădit şi de o corespondenţă cu Roland Barthes, din 1972, în preajma aşteptatei prezenţe a acestuia la Congresul de Estetică de la Bucureşti. Semioticianul francez aprecia eseul lui Cernescu ce fixa viitoarea viziune teatrală, drept „adevărat, foarte inteligent şi viu, seducător“.
Se arăta preocupat de propunerile tratării lui Hamlet ca un mit şi de iluminarea lui prin dez-eroizarea personajului şi dezarticularea textului. Aprecia propunerea coagulării unui „ţesut social“, care să nu fie totuşi politic, şi reţinea accentuarea raporturilor structurale dintre personaje şi momentele piesei. Căci, insistă el, „pentru actualizări nu există un mijloc mai bun ca acela al structurii“. În plus, esteticianul francez intuia marile virtualităţi ale sensibilităţii şi imaginaţiei creatorului nostru!
Dar să revenim la spectacol.
Critica saluta prompt şi cu entuziasm „un Hamlet, în sfârşit, după 15 ani“ (absenţă de care nu era însă responsabilă cenzura!). Se vorbeşte despre „ţinuta incontestabilă, greutatea, desfăşurarea autentică“, despre „focul sumbru, original şi captivant al montării“, despre caracterul ei inovator, epurat.
Adevăratul eveniment – chiar dacă, din motive de prudenţă, nu neapărat proclamat ca atare – era altul. Hamlet-ul lui Cernescu era o culme de teatru, aş zice, politic, dacă n-aş fi conştientă că insistenţa pe problematica individului uman depăşea limitele practice ale acestui concept.
Era pentru prima oară în teatrul românesc când lectura, până atunci tradiţional romantică şi psihologizată, a capodoperei shakespeariene era făcută cu atâta directeţe şi evidenţă dintr-un cu totul alt unghi: cel al tragismului omului comun condiţionat de un destin numit Istorie, prins şi distrus de Marele Mecanism al Puterii.