Pe 29 iulie, s-a împlinit un an de când coaliţia partidelor democratice a câştigat alegerile anticipate în Republica Moldova. O schimbare multaşteptată, confirmând spiritul protestelor din 6 şi 7 aprilie 2009 şi capotarea regimului autoritar ce izolase ţara pentru aproape un deceniu. Interimatul actualei guvernări se apropie însă, firesc, de sfârşit. Pe 5 septembrie a.c., basarabenii au ocazia să decidă prin referendum dacă în viitor îşi vor alege preşedintele prin vot direct, punând capăt astfel unei crize constituţionale care dă apă la moară celor convinşi că democraţia n-a avut şi nu are şanse reale în acest stat tânăr, fragil.
Pe 29 iulie, s-a împlinit un an de când coaliţia partidelor democratice a câştigat alegerile anticipate în Republica Moldova. O schimbare multaşteptată, confirmând spiritul protestelor din 6 şi 7 aprilie 2009 şi capotarea regimului autoritar ce izolase ţara pentru aproape un deceniu. Interimatul actualei guvernări se apropie însă, firesc, de sfârşit. Pe 5 septembrie a.c., basarabenii au ocazia să decidă prin referendum dacă în viitor îşi vor alege preşedintele prin vot direct, punând capăt astfel unei crize constituţionale care dă apă la moară celor convinşi că democraţia n-a avut şi nu are şanse reale în acest stat tânăr, fragil. Teoretic, există motive de speranţă privind o despărţire definitivă de trecut, însă, deocamdată, nici chiar cei mai optimişti nu-şi pot ascunde îngrijorarea că orice slăbiciune din partea guvernanţilor (care au dovedit în multe rânduri opinii divergente) ar putea compromite capitalul de încredere câştigat în aprilie. Cu o presă extrem de precaută când vine vorba de viitor, cu o populaţie mai mult decepţionată (ca întotdeauna când euforia revendicărilor populare eşuează în realitatea inerţială), taxând, şi unii, şi alţii, cu orice prilej, neputinţa aparatului juridic (cu alte cuvinte, tot a puterii) de a soluţiona convingător „dosarul 7 aprilie“ – există, cu alte cuvinte, suficiente motive de îngrijorare pentru toamna ce vine.
Până la aflarea rezultatelor din septembrie, nu trebuie uitat că anul 2009 şi prima jumătate a lui 2010 au însemnat, pentru Republica Moldova, un interval temporal ieşit din comun. Mai mult sau mai puţin contestate, schimbările din plan politic şi social au reprezentat, pentru scena culturală, o provocare imensă. Iar actorii acesteia s-au descurcat cum au putut: cu destule bâlbe, gafe, iniţiative caduce (care nu au lipsit nici din Festivalul Naţional de Teatru, nici de la gala Premiilor UNITEM), dar şi cu gesturi inspirate, proiecte ingenioase, reuşind uneori să sfideze criza economică şi, mai ales, complexele identitare deloc puţine în stânga Prutului (un exemplu ar fi Bienala Teatrului „Eugène Ionesco“, organizată cu mari sacrificii în primăvară). Timp de un an sau mai degrabă timp de o stagiune, cititori, spectatori, critici basarabeni şi români ne-am întâlnit mult mai firesc în jurul aceloraşi volume, publicaţii şi spectacole. Despre unele nu s-a scris deloc în aceste pagini, despre altele nu s-a scris destul, drept pentru care îmi propun să le trec în revistă într-o formulă hibridă de bilanţ şi jurnal personal.
„Un an/o stagiune de răscruce” de Andreea Dumitru
Pe 29 iulie, s-a împlinit un an de când coaliţia partidelor democratice a câştigat alegerile anticipate în Republica Moldova. O schimbare multaşteptată, confirmând spiritul protestelor din 6 şi 7 aprilie 2009 şi capotarea regimului autoritar ce izolase ţara pentru aproape un deceniu. Interimatul actualei guvernări se apropie însă, firesc, de sfârşit. Pe 5 septembrie a.c., basarabenii au ocazia să decidă prin referendum dacă în viitor îşi vor alege preşedintele prin vot direct, punând capăt astfel unei crize constituţionale care dă apă la moară celor convinşi că democraţia n-a avut şi nu are şanse reale în acest stat tânăr, fragil.
Pe 29 iulie, s-a împlinit un an de când coaliţia partidelor democratice a câştigat alegerile anticipate în Republica Moldova. O schimbare multaşteptată, confirmând spiritul protestelor din 6 şi 7 aprilie 2009 şi capotarea regimului autoritar ce izolase ţara pentru aproape un deceniu. Interimatul actualei guvernări se apropie însă, firesc, de sfârşit. Pe 5 septembrie a.c., basarabenii au ocazia să decidă prin referendum dacă în viitor îşi vor alege preşedintele prin vot direct, punând capăt astfel unei crize constituţionale care dă apă la moară celor convinşi că democraţia n-a avut şi nu are şanse reale în acest stat tânăr, fragil. Teoretic, există motive de speranţă privind o despărţire definitivă de trecut, însă, deocamdată, nici chiar cei mai optimişti nu-şi pot ascunde îngrijorarea că orice slăbiciune din partea guvernanţilor (care au dovedit în multe rânduri opinii divergente) ar putea compromite capitalul de încredere câştigat în aprilie. Cu o presă extrem de precaută când vine vorba de viitor, cu o populaţie mai mult decepţionată (ca întotdeauna când euforia revendicărilor populare eşuează în realitatea inerţială), taxând, şi unii, şi alţii, cu orice prilej, neputinţa aparatului juridic (cu alte cuvinte, tot a puterii) de a soluţiona convingător „dosarul 7 aprilie“ – există, cu alte cuvinte, suficiente motive de îngrijorare pentru toamna ce vine.
Până la aflarea rezultatelor din septembrie, nu trebuie uitat că anul 2009 şi prima jumătate a lui 2010 au însemnat, pentru Republica Moldova, un interval temporal ieşit din comun. Mai mult sau mai puţin contestate, schimbările din plan politic şi social au reprezentat, pentru scena culturală, o provocare imensă. Iar actorii acesteia s-au descurcat cum au putut: cu destule bâlbe, gafe, iniţiative caduce (care nu au lipsit nici din Festivalul Naţional de Teatru, nici de la gala Premiilor UNITEM), dar şi cu gesturi inspirate, proiecte ingenioase, reuşind uneori să sfideze criza economică şi, mai ales, complexele identitare deloc puţine în stânga Prutului (un exemplu ar fi Bienala Teatrului „Eugène Ionesco“, organizată cu mari sacrificii în primăvară). Timp de un an sau mai degrabă timp de o stagiune, cititori, spectatori, critici basarabeni şi români ne-am întâlnit mult mai firesc în jurul aceloraşi volume, publicaţii şi spectacole. Despre unele nu s-a scris deloc în aceste pagini, despre altele nu s-a scris destul, drept pentru care îmi propun să le trec în revistă într-o formulă hibridă de bilanţ şi jurnal personal.
(…)