La 22 de ani, vârsta la care Zeami îşi încheia, alături de tatăl său, prima etapă de instruire în secretele tehnicii teatrale Nô, Thomas Richards, student la Yale University, îşi întâlnea maestrul, pe Jerzy Grotowski, şi îşi definea astfel, irevocabil, drumul în profesie, în artă, în viaţă.
La 22 de ani, vârsta la care Zeami îşi încheia, alături de tatăl său, prima etapă de instruire în secretele tehnicii teatrale Nô, Thomas Richards, student la Yale University, îşi întâlnea maestrul, pe Jerzy Grotowski, şi îşi definea astfel, irevocabil, drumul în profesie, în artă, în viaţă. Actor şi regizor, conduce ca director artistic, din 1999, The Workcenter of Jerzy Grotowski and Thomas Richards de la Pontedera, Italia, principala structură din lume care continuă, în mod activ, prin sesiuni de lucru, schimburi, ateliere, evenimente deschise publicului şi o serioasă activitate editorială, principiile de cercetare pe care marele om de teatru polonez le‑a enunţat, practicat şi dezvoltat cu devoţiunea, cu rigoarea unui înţelept din timpuri străvechi.
Thomas Richards şi o parte din echipa sa de la Pontedera au fost, timp de mai multe zile, eroii unei secţiuni binevenite a Festivalului Internaţional dedicat Artelor Spectacolului Muzical „Viaţa e frumoasă“. Disciplinat (într‑o măsură necunoscută mediului teatral românesc), cu un program de lucru şi de odihnă drămuit la minut, Thomas Richards mi‑a acordat acest interviu abia la încheierea workshopului, înainte de cele trei reprezentaţii cu The Living Room, un spectacol atipic, pe care el şi echipa sa îl prezintă nu pe scenele teatrelor, ci în spaţiile unde se reunesc de obicei oamenii, de cele mai multe ori, chiar în casele acestora.
Andreea Dumitru: Când l‑aţi întâlnit pe Grotowski, eraţi student. Ce domenii vă pasionau în acea perioadă?
Thomas Richards: Licenţa la Yale University presupune o pregătire în arte liberale. Am studiat mai multe discipline, dar m‑am concentrat asupra teatrului şi, în special, asupra muzicii. Eram instrumentist, cântam la saxofon, clarinet şi compuneam muzică.
A.D.: Grotowski vă numea „principalul său colaborator“. Cum v‑aţi transformat dintr‑un absolvent de Yale într‑un discipol al lui Grotowski?
Th.R.: Nu mi‑am dorit să fiu discipolul nimănui. Pot să înţeleg însă de ce e folosit adesea acest cuvânt. Mulţi îl asociază cu intensitatea pe care o implicau, într‑adevăr, munca şi relaţia mea cu Grotowski. Totuşi, nu a fost vorba de discipolat.
Ceea ce îmi doream eu era să învăţ meşteşugul. Eram conştient – aş spune, în mod aproape dureros – că nu cunosc deloc tainele meşteşugului. La urma urmelor, e şi acesta unul dintre rosturile unei şcoli – dacă, la sfârşitul anilor de studiu, îţi dai seama că încă nu ştii să faci nimic, tot ai făcut un pas mare. Am abordat situaţia în mod pragmatic – aveam mai multe opţiuni, dar cu adevărat importante mi se păreau câteva…
Thomas Richards: „Timp de 13 ani, am fost ucenicul lui Grotowski.“, interviu de Andreea Dumitru
La 22 de ani, vârsta la care Zeami îşi încheia, alături de tatăl său, prima etapă de instruire în secretele tehnicii teatrale Nô, Thomas Richards, student la Yale University, îşi întâlnea maestrul, pe Jerzy Grotowski, şi îşi definea astfel, irevocabil, drumul în profesie, în artă, în viaţă.
La 22 de ani, vârsta la care Zeami îşi încheia, alături de tatăl său, prima etapă de instruire în secretele tehnicii teatrale Nô, Thomas Richards, student la Yale University, îşi întâlnea maestrul, pe Jerzy Grotowski, şi îşi definea astfel, irevocabil, drumul în profesie, în artă, în viaţă. Actor şi regizor, conduce ca director artistic, din 1999, The Workcenter of Jerzy Grotowski and Thomas Richards de la Pontedera, Italia, principala structură din lume care continuă, în mod activ, prin sesiuni de lucru, schimburi, ateliere, evenimente deschise publicului şi o serioasă activitate editorială, principiile de cercetare pe care marele om de teatru polonez le‑a enunţat, practicat şi dezvoltat cu devoţiunea, cu rigoarea unui înţelept din timpuri străvechi.
Thomas Richards şi o parte din echipa sa de la Pontedera au fost, timp de mai multe zile, eroii unei secţiuni binevenite a Festivalului Internaţional dedicat Artelor Spectacolului Muzical „Viaţa e frumoasă“. Disciplinat (într‑o măsură necunoscută mediului teatral românesc), cu un program de lucru şi de odihnă drămuit la minut, Thomas Richards mi‑a acordat acest interviu abia la încheierea workshopului, înainte de cele trei reprezentaţii cu The Living Room, un spectacol atipic, pe care el şi echipa sa îl prezintă nu pe scenele teatrelor, ci în spaţiile unde se reunesc de obicei oamenii, de cele mai multe ori, chiar în casele acestora.
Andreea Dumitru: Când l‑aţi întâlnit pe Grotowski, eraţi student. Ce domenii vă pasionau în acea perioadă?
Thomas Richards: Licenţa la Yale University presupune o pregătire în arte liberale. Am studiat mai multe discipline, dar m‑am concentrat asupra teatrului şi, în special, asupra muzicii. Eram instrumentist, cântam la saxofon, clarinet şi compuneam muzică.
A.D.: Grotowski vă numea „principalul său colaborator“. Cum v‑aţi transformat dintr‑un absolvent de Yale într‑un discipol al lui Grotowski?
Th.R.: Nu mi‑am dorit să fiu discipolul nimănui. Pot să înţeleg însă de ce e folosit adesea acest cuvânt. Mulţi îl asociază cu intensitatea pe care o implicau, într‑adevăr, munca şi relaţia mea cu Grotowski. Totuşi, nu a fost vorba de discipolat.
Ceea ce îmi doream eu era să învăţ meşteşugul. Eram conştient – aş spune, în mod aproape dureros – că nu cunosc deloc tainele meşteşugului. La urma urmelor, e şi acesta unul dintre rosturile unei şcoli – dacă, la sfârşitul anilor de studiu, îţi dai seama că încă nu ştii să faci nimic, tot ai făcut un pas mare. Am abordat situaţia în mod pragmatic – aveam mai multe opţiuni, dar cu adevărat importante mi se păreau câteva…
(…)