Rubrica: accente | muzica de teatru | laboratoare de creație
Sounddramaturgien este un colectiv artistic din München format din Julian Kämper (muzicolog și dramaturg), Felix Kruis (artist multimedia și regizor de film) și Dominik Breinlinger (inginer de sunet și producător). Cei trei lucrează împreună din 2019, pentru a dezvolta o nouă formă de teatru bazată pe spatial 3D sound. Principala lor idee este una simplă: să construiască o experiență pentru cele două urechi. Publicul poartă căști și devine parte activă din peisajul sonor al spectacolului. Colectivul numește această abordare 3D Soundtheater – un format care combină prezența fizică a teatrului tradițional cu tehnicile de ascultare imersivă cunoscute din podcasturi, ASMR sau muzica digitală. Printre producțiile lor recente se numără Gen Z Don’t Cry (premiera la Ruhrtriennale 2025), Just Listen (Bayerische Staatsoper / Schauburg München, 2025) și experimentul Oddly Satisfying (Bergson Kulturkraftwerk München, 2025). În noiembrie 2026, vor prezenta No Title, un concert cu căști la Philharmonie Luxembourg. Sounddramaturgien funcționează ca un laborator de cercetare artistică: testează cum poate fi folosit sunetul spațial ca instrument narativ, documentează practicile și rezultatele ce survin din activitatea lor, predau la universități și colaborează cu instituții de teatru, muzicieni și ingineri de sunet. Scopul lor este să creeze o practică teatrală nouă, în care sunetul devine structura principală a spectacolului.
Denisa NEAȚU: Cum definiți „sound dramaturgy” și cum v-a modelat acest concept practica artistică? Ce înseamnă, concret, să fii sound dramaturg într-o producție teatrală?
SOUNDDRAMATURGIEN-KOLLEKTIV: Prima noastră apropiere de termen, în 2019, a fost printr-un feature radiofonic pentru care am inventat neologismul „Sounddramaturgien”. Termenul englezesc „sound” include orice sunet: din natură, din viața de zi cu zi, sunete sintetice, de la zgomote individuale întâmplătoare până la compoziții complexe. Termenul german „Dramaturgie” desemnează o funcție foarte specifică în teatru, aproape inexistentă în afara spațiului germanofon. Totuși, „dramaturgie” (dramaturgy) înseamnă fundamental și o formă de narațiune strategică (strategic storytelling). În cazul nostru: narațiune strategică într-un spațiu acustic tridimensional. Fie că lucrăm cu un text cu intrigă clară, fie cu forme abstracte precum dansul sau muzica, creăm peisaje sonore 3D narative (și în același timp senzoriale), care combină posibilitățile tehnologice actuale ale sound designului cu formele artistice de storytelling. Esențial este ca cele două dimensiuni să fie înțelese ca un tot. Când dezvoltăm un nou proiect de teatru 3D bazat pe sunet, trebuie să întoarcem pe dos procesele de lucru uzuale. Este neobișnuit să creezi un spectacol pornind de la sunet. Și nu vorbim doar despre muzică și limbaj: ce spații acustice construim pentru narațiune? Care este relația spațială și fizică dintre toate elementele sonore? Cum pot zgomote aparent banale, precum foșnetul hainelor, pașii, respirația, șoaptele, să creeze o lume ficțională captivantă? În repetiții, este esențial să reevaluăm constant toate procesele prin prisma felului în care sună. D.N.:Care este diferența dintre sound dramaturgy și sound design? Unde se întâlnesc și unde se separă aceste două roluri?
S.K.: În practica noastră, sound dramaturgy este întotdeauna legată de situația spațială. Majoritatea proiectelor noastre sunt experimentate prin căști. Asta înseamnă că ne concentrăm mereu pe relația dintre evenimentul sonor și spectator. Ne interesează ce sună, dar și mai mult de unde sună ceva. Indiferent că dezvoltăm performance-uri live sau lucrări în format fix, lucrăm intens cu spațiul în care are loc evenimentul și răspundem particularităților acustice, vizuale și sociale ale fiecărui loc. Poate sună banal, dar ascultătorul, cu cele două urechi ale sale, este întotdeauna în centrul preocupărilor noastre. Poate că aici ne diferențiem de sound design, care este preocupat în primul rând de calitățile emoționale ale sunetului – și nu de modul în care acestea se raportează la urechea spectatorului. Desigur, sound designul rămâne o unealtă esențială pentru noi, deoarece folosim software-ul contemporan pentru a crea lumi sonore noi.
D.N.: Cum se manifestă sound dramaturgul în sala de repetiții? Cum comunicați cu regizorii, actorii și scenografii?
S.K.: Munca noastră începe cu mult înainte de repetiții. Provocarea este să construim o idee generală în care textul, muzica, actoria, mișcarea, corpul, costumele și scenografia se îmbină coerent. Trebuie să ne întrebăm constant: povestea noastră ar putea fi realizată prin strategii teatrale convenționale sau există doar pentru că o creăm prin sunet spațial și prin căști? Mai întâi, organizăm sesiuni de explorare cu echipa artistică pentru a dezvolta o sensibilitate a percepției auditive tridimensionale. Asta implică, pe de o parte, percepția acustică, așa cum a definit-o Murray R. Schafer, de exemplu. Pe de altă parte, trebuie să experimentezi tu însuți mecanismele setup-ului media pentru a putea lucra creativ cu ele. Îi încurajăm pe colegi să se desprindă de procesele lor obișnuite și să experimenteze lucruri care nu ar funcționa în teatrul convențional. Din punctul nostru de vedere, nu există o teorie universală a audio-ului 3D. Publicul care vine la spectacolele noastre are, de obicei, puțină experiență cu ascultarea reflexivă a peisajelor sonore 3D – nu există automatisme sau referințe pe care să ne bazăm. Fenomenologia ascultării este esențială pentru noi. De exemplu, e important să știi că ascultând un sunet 3D este dificil de distins dacă un sunet vine din față sau din spate; pentru a percepe direcția, publicul are nevoie de indicii vizuale sau verbale. Toate aceste observații devin baza unui proces colectiv prin care creăm ceva special. Uneori regizăm noi înșine, alteori suntem parte dintr-o echipă extinsă de artiști pe care îi inspirăm familiarizându-i cu particularitățile narațiunii noastre sonore.
D.N.: Aveți principii sau metode de lucru pe care le aplicați constant?
S.K.:Multe dintre ideile noastre se nasc la birou. Construim foarte precis relațiile spațiale în concept, ca pe o coregrafie. Așa cum, în dans sau în sporturile de echipă, are sens să trasezi mișcările de sus, dintr-o perspectivă de ansamblu. Odată ce cadrul este clar definit, în repetiții putem crea mai intuitiv. În ultimii ani, am făcut numeroase teste în studio și am elaborat miniaturi sonore pe care le integrăm ca module în spectacole. În lucrul cu performerii, este important să înregistrăm anumite scene din repetiții și să le arătăm acestora. Actorii și muzicienii sunt formați să producă sunet pentru a umple întregul spațiu. Ei au o bună intuiție despre cum va fi perceput sunetul de către public. În configurația noastră, însă, experiența auditivă se schimbă: orice mișcare minusculă, orice sunet la limita tăcerii ajunge direct în urechile spectatorilor prin căști. Distanța dintre performer și public se dizolvă, iar asta este ceva foarte neobișnuit pentru interpreți. Ei trebuie să recurgă la tehnici folosite în film sau în studiouri de înregistrare, ceea ce le modifică drastic comportamentul scenic. D.N.:În practica voastră de cercetare artistică, cum echilibrați experimentarea tehnologică cu necesitatea dramaturgică? Cum evitați capcana de a folosi audio 3D doar pentru că este posibil?
S.K.:Pentru noi, este un principiu dramaturgic ca experiența auditivă 3D să se transforme gradual în cadrul unui spectacol. Având în vedere că publicul are puțină experiență în descifrarea spațiilor sonore 3D într-o logică narativă, începem spectacolele cu demonstrații eficiente: se sparge un pahar în stânga, latră un câine din spate, drone acustice înconjoară lent capul etc. Astfel stabilim intuitiv că publicul se află într-o lume tridimensională – poate în contrast cu o scenă frontală tradițională. Într-o a doua fază, putem construi peisaje sonore 3D mai complexe: schimbăm perspectivele de ascultare sau facem două conversații să se desfășoare simultan. Așa prind formă intriga și personajele. Într-o a treia și ultimă fază a spectacolului, ideal, publicul nu mai trebuie să se gândească la configurația media, deoarece până atunci spațiul acustic imersiv a fost deja stabilit, iar ei sunt familiarizați cu particularitățile sunetului spațial. Audio-ul 3D devine astfel doar un mijloc în slujba scopului, o modalitate de a da viață unei povești care nu ar putea fi spusă fără căști.
D.N.: Cum vedeți evoluția sound dramaturgy în următorii ani? Ce vă entuziasmează cel mai mult la intersecția dintre tehnologii emergente (sunetul spațial, AI, sisteme interactive) și practica dramaturgică?
S.K.:Este foarte interesant ce se întâmplă acum în domeniul audio-ului spațial. Dacă la început dezvoltarea era motivată în principal de tehnologie, acum vedem din ce în ce mai multe tendințe în care posibilitățile media sunt puse în slujba storytelling-ului.
Fiecare progres tehnic va îmbogăți posibilitățile teatrului, dar este nevoie și de curajul și dorința de a experimenta pentru a permite o diversitate mai mare în paralel cu canonul teatral convențional. Există spații speciale unde publicul poate experimenta audio spațial, cum ar fi săli de concert cu 50 de difuzoare sau mai multe. Aceste experiențe sunt spectaculoase, dar și exclusive, pentru că majoritatea teatrelor nu dispun de asemenea echipamente.
Suntem convinși că adevărata schimbare de paradigmă sunt căștile: în viața de zi cu zi sunt deja un standard pentru media audio, ceea ce face sunetul 3D din ce în ce mai accesibil, iar asta va deschide noi direcții și pentru teatru.
Teatru pentru două urechi: practica Sounddramaturgien
Autor: Denisa Neațu
Publicat în: Teatrul azi nr. 10-11-12/2025
Rubrica: accente | muzica de teatru | laboratoare de creație
Sounddramaturgien este un colectiv artistic din München format din Julian Kämper (muzicolog și dramaturg), Felix Kruis (artist multimedia și regizor de film) și Dominik Breinlinger (inginer de sunet și producător). Cei trei lucrează împreună din 2019, pentru a dezvolta o nouă formă de teatru bazată pe spatial 3D sound. Principala lor idee este una simplă: să construiască o experiență pentru cele două urechi. Publicul poartă căști și devine parte activă din peisajul sonor al spectacolului. Colectivul numește această abordare 3D Soundtheater – un format care combină prezența fizică a teatrului tradițional cu tehnicile de ascultare imersivă cunoscute din podcasturi, ASMR sau muzica digitală. Printre producțiile lor recente se numără Gen Z Don’t Cry (premiera la Ruhrtriennale 2025), Just Listen (Bayerische Staatsoper / Schauburg München, 2025) și experimentul Oddly Satisfying (Bergson Kulturkraftwerk München, 2025). În noiembrie 2026, vor prezenta No Title, un concert cu căști la Philharmonie Luxembourg. Sounddramaturgien funcționează ca un laborator de cercetare artistică: testează cum poate fi folosit sunetul spațial ca instrument narativ, documentează practicile și rezultatele ce survin din activitatea lor, predau la universități și colaborează cu instituții de teatru, muzicieni și ingineri de sunet. Scopul lor este să creeze o practică teatrală nouă, în care sunetul devine structura principală a spectacolului.
Denisa NEAȚU: Cum definiți „sound dramaturgy” și cum v-a modelat acest concept practica artistică? Ce înseamnă, concret, să fii sound dramaturg într-o producție teatrală?
SOUNDDRAMATURGIEN-KOLLEKTIV: Prima noastră apropiere de termen, în 2019, a fost printr-un feature radiofonic pentru care am inventat neologismul „Sounddramaturgien”. Termenul englezesc „sound” include orice sunet: din natură, din viața de zi cu zi, sunete sintetice, de la zgomote individuale întâmplătoare până la compoziții complexe. Termenul german „Dramaturgie” desemnează o funcție foarte specifică în teatru, aproape inexistentă în afara spațiului germanofon. Totuși, „dramaturgie” (dramaturgy) înseamnă fundamental și o formă de narațiune strategică (strategic storytelling). În cazul nostru: narațiune strategică într-un spațiu acustic tridimensional. Fie că lucrăm cu un text cu intrigă clară, fie cu forme abstracte precum dansul sau muzica, creăm peisaje sonore 3D narative (și în același timp senzoriale), care combină posibilitățile tehnologice actuale ale sound designului cu formele artistice de storytelling. Esențial este ca cele două dimensiuni să fie înțelese ca un tot. Când dezvoltăm un nou proiect de teatru 3D bazat pe sunet, trebuie să întoarcem pe dos procesele de lucru uzuale. Este neobișnuit să creezi un spectacol pornind de la sunet. Și nu vorbim doar despre muzică și limbaj: ce spații acustice construim pentru narațiune? Care este relația spațială și fizică dintre toate elementele sonore? Cum pot zgomote aparent banale, precum foșnetul hainelor, pașii, respirația, șoaptele, să creeze o lume ficțională captivantă? În repetiții, este esențial să reevaluăm constant toate procesele prin prisma felului în care sună.
D.N.: Care este diferența dintre sound dramaturgy și sound design? Unde se întâlnesc și unde se separă aceste două roluri?
S.K.: În practica noastră, sound dramaturgy este întotdeauna legată de situația spațială. Majoritatea proiectelor noastre sunt experimentate prin căști. Asta înseamnă că ne concentrăm mereu pe relația dintre evenimentul sonor și spectator. Ne interesează ce sună, dar și mai mult de unde sună ceva. Indiferent că dezvoltăm performance-uri live sau lucrări în format fix, lucrăm intens cu spațiul în care are loc evenimentul și răspundem particularităților acustice, vizuale și sociale ale fiecărui loc. Poate sună banal, dar ascultătorul, cu cele două urechi ale sale, este întotdeauna în centrul preocupărilor noastre. Poate că aici ne diferențiem de sound design, care este preocupat în primul rând de calitățile emoționale ale sunetului – și nu de modul în care acestea se raportează la urechea spectatorului. Desigur, sound designul rămâne o unealtă esențială pentru noi, deoarece folosim software-ul contemporan pentru a crea lumi sonore noi.
D.N.: Cum se manifestă sound dramaturgul în sala de repetiții? Cum comunicați cu regizorii, actorii și scenografii?
S.K.: Munca noastră începe cu mult înainte de repetiții. Provocarea este să construim o idee generală în care textul, muzica, actoria, mișcarea, corpul, costumele și scenografia se îmbină coerent. Trebuie să ne întrebăm constant: povestea noastră ar putea fi realizată prin strategii teatrale convenționale sau există doar pentru că o creăm prin sunet spațial și prin căști? Mai întâi, organizăm sesiuni de explorare cu echipa artistică pentru a dezvolta o sensibilitate a percepției auditive tridimensionale. Asta implică, pe de o parte, percepția acustică, așa cum a definit-o Murray R. Schafer, de exemplu. Pe de altă parte, trebuie să experimentezi tu însuți mecanismele setup-ului media pentru a putea lucra creativ cu ele. Îi încurajăm pe colegi să se desprindă de procesele lor obișnuite și să experimenteze lucruri care nu ar funcționa în teatrul convențional. Din punctul nostru de vedere, nu există o teorie universală a audio-ului 3D. Publicul care vine la spectacolele noastre are, de obicei, puțină experiență cu ascultarea reflexivă a peisajelor sonore 3D – nu există automatisme sau referințe pe care să ne bazăm. Fenomenologia ascultării este esențială pentru noi. De exemplu, e important să știi că ascultând un sunet 3D este dificil de distins dacă un sunet vine din față sau din spate; pentru a percepe direcția, publicul are nevoie de indicii vizuale sau verbale. Toate aceste observații devin baza unui proces colectiv prin care creăm ceva special. Uneori regizăm noi înșine, alteori suntem parte dintr-o echipă extinsă de artiști pe care îi inspirăm familiarizându-i cu particularitățile narațiunii noastre sonore.
D.N.: Aveți principii sau metode de lucru pe care le aplicați constant?
S.K.: Multe dintre ideile noastre se nasc la birou. Construim foarte precis relațiile spațiale în concept, ca pe o coregrafie. Așa cum, în dans sau în sporturile de echipă, are sens să trasezi mișcările de sus, dintr-o perspectivă de ansamblu. Odată ce cadrul este clar definit, în repetiții putem crea mai intuitiv. În ultimii ani, am făcut numeroase teste în studio și am elaborat miniaturi sonore pe care le integrăm ca module în spectacole. În lucrul cu performerii, este important să înregistrăm anumite scene din repetiții și să le arătăm acestora. Actorii și muzicienii sunt formați să producă sunet pentru a umple întregul spațiu. Ei au o bună intuiție despre cum va fi perceput sunetul de către public. În configurația noastră, însă, experiența auditivă se schimbă: orice mișcare minusculă, orice sunet la limita tăcerii ajunge direct în urechile spectatorilor prin căști. Distanța dintre performer și public se dizolvă, iar asta este ceva foarte neobișnuit pentru interpreți. Ei trebuie să recurgă la tehnici folosite în film sau în studiouri de înregistrare, ceea ce le modifică drastic comportamentul scenic.
D.N.: În practica voastră de cercetare artistică, cum echilibrați experimentarea tehnologică cu necesitatea dramaturgică? Cum evitați capcana de a folosi audio 3D doar pentru că este posibil?
S.K.: Pentru noi, este un principiu dramaturgic ca experiența auditivă 3D să se transforme gradual în cadrul unui spectacol. Având în vedere că publicul are puțină experiență în descifrarea spațiilor sonore 3D într-o logică narativă, începem spectacolele cu demonstrații eficiente: se sparge un pahar în stânga, latră un câine din spate, drone acustice înconjoară lent capul etc. Astfel stabilim intuitiv că publicul se află într-o lume tridimensională – poate în contrast cu o scenă frontală tradițională. Într-o a doua fază, putem construi peisaje sonore 3D mai complexe: schimbăm perspectivele de ascultare sau facem două conversații să se desfășoare simultan. Așa prind formă intriga și personajele. Într-o a treia și ultimă fază a spectacolului, ideal, publicul nu mai trebuie să se gândească la configurația media, deoarece până atunci spațiul acustic imersiv a fost deja stabilit, iar ei sunt familiarizați cu particularitățile sunetului spațial. Audio-ul 3D devine astfel doar un mijloc în slujba scopului, o modalitate de a da viață unei povești care nu ar putea fi spusă fără căști.
D.N.: Cum vedeți evoluția sound dramaturgy în următorii ani? Ce vă entuziasmează cel mai mult la intersecția dintre tehnologii emergente (sunetul spațial, AI, sisteme interactive) și practica dramaturgică?
S.K.: Este foarte interesant ce se întâmplă acum în domeniul audio-ului spațial. Dacă la început dezvoltarea era motivată în principal de tehnologie, acum vedem din ce în ce mai multe tendințe în care posibilitățile media sunt puse în slujba storytelling-ului.
Fiecare progres tehnic va îmbogăți posibilitățile teatrului, dar este nevoie și de curajul și dorința de a experimenta pentru a permite o diversitate mai mare în paralel cu canonul teatral convențional. Există spații speciale unde publicul poate experimenta audio spațial, cum ar fi săli de concert cu 50 de difuzoare sau mai multe. Aceste experiențe sunt spectaculoase, dar și exclusive, pentru că majoritatea teatrelor nu dispun de asemenea echipamente.
Suntem convinși că adevărata schimbare de paradigmă sunt căștile: în viața de zi cu zi sunt deja un standard pentru media audio, ceea ce face sunetul 3D din ce în ce mai accesibil, iar asta va deschide noi direcții și pentru teatru.