Fericită întâmplare: dorinţa expresă – încăpăţânarea, poate – a Monicăi Andronescu a dus la o nouă şi mult aşteptată apariţie editorială: cartea lui Stanislavski „Munca actorului cu sine însuşi”. Dar ce benefică încăpăţânare… O nouă traducere, după cea din anii ’50, la noi, comandată Ralucăi Rădulescu, de la Radio Cultural – cea cu emisiunile culturale (mai ales teatrale!) şi cu poveştile de la emisiunea de dimineaţă, „Comment ça va…“ (Nu ştiam, nici nu bănuiam măcar, că fata aceea frumoasă şi prietenoasă, dornică mereu să-i spui o poveste, e o atât de bună cunoscătoare a limbii ruse, cu studii universitare la Moscova…)
Fericită întâmplare: dorinţa expresă – încăpăţânarea, poate – a Monicăi Andronescu a dus la o nouă şi mult aşteptată apariţie editorială: cartea lui Stanislavski „Munca actorului cu sine însuşi”. Dar ce benefică încăpăţânare…
O nouă traducere, după cea din anii ’50, la noi, comandată Ralucăi Rădulescu, de la Radio Cultural – cea cu emisiunile culturale (mai ales teatrale!) şi cu poveştile de la emisiunea de dimineaţă, „Comment ça va…“ (Nu ştiam, nici nu bănuiam măcar, că fata aceea frumoasă şi prietenoasă, dornică mereu să-i spui o poveste, e o atât de bună cunoscătoare a limbii ruse, cu studii universitare la Moscova…)
Aşadar… iată-ne în superba sală a primitoarei Fundaţii „Löwendal“ la mult aşteptata lansare, din cadrul Festivalului Naţional de Teatru. Au lăudat, pe merit, această apariţie editorială, doi actori cu merite artistice şi deopotrivă pedagogice: Bács Miklos şi Constantin Chiriac.
De ani buni, cei care lucrează în teatru ştiu că volumele lui Stanislavski se găsesc tot mai greu, chiar şi în biblioteci. Cei mai bătrâni din breaslă au crescut, ca să zic aşa, cu aceste cărţi în braţe. Poate şi datorită bibliografiei ruseşti, care ne invadase librăriile şi bibliotecile. De unde şi o oarecare indiferenţă, ca să nu spun sastiseală, faţă de tot ce venea dinspre ruşi, în rândul multora trecuţi de 40 de ani…
Asta nu înseamnă însă că actorii nu căutau cărţile unui atât de important om de teatru. Spun OM, pentru că el a fost şi actor, şi regizor, şi teoretician. Dincolo de orice alergie la sovietisme şi la comunism, mai ales, Stanislavski rămâne nu doar pentru noi, ci şi pentru europenii Vestului, pentru nordici şi pentru americani, un nume greu de ignorat, reprezentând o şcoală de teatru pe care e bine s-o cunoşti. E acesta un motiv în plus să ne bucurăm cu toţi de această apariţie şi de următoarele…
Nu puţini sunt actorii pentru care cărţile lui Stanislavski au fost adevărate biblii, studiul lor fiindu-le de mare folos în profesie. Este cam ceea ce spune şi traducătoarea, în Argumentul ei: „Acest volum nu se vrea decât un punct de plecare în căutarea, cercetarea, însuşirea sau refuzul sistemului care prinde viaţă numai în contact cu oamenii care îl abordează.“ Cu alte cuvinte, pour les connaisseurs…
Să traduci Stanislavski pare o adevărată aventură; şi poate că şi este. Iată însă că, depăşind o rezervă ce probabil i-a împiedicat pe alţii s-o facă, Raluca Rădulescu a reuşit să ne dea o traducere – aş zice – impecabilă: cu termeni teatrali la zi, într-o limbă românească corectă, cu foarte puţine greşeli, pentru cele 623 de pagini câte numără cartea.
Într-o consistentă Prefaţă, aproape un eseu, Yuri Kordonski susţine chiar că această carte nu are nevoie de nicio prefaţă, aşa încât ceea ce scrie el sunt doar nişte gânduri, nişte însemnări. Încercând să definească cumva (lucru aproape imposibil) „sistemul“ – cuvânt niciodată folosit de Stanislavski –, Kordonski observă că cei interesaţi se declară mereu fie pro, fie contra. Nu e de mirare – adaug eu, citind câteva cărţi dedicate lui Stanislavski. De-a lungul timpului, acesta n-a avut puţini opozanţi, atât din rândul numelor mari – ca Meyerhold, Briusov sau Bulgakov (care, în Romanul teatral, îl şi ridiculizează, întruchipând un teatralist cusurgiu, purtând numele lui Ivan cel Groaznic) –, cât şi din partea unor actori – colegi de breaslă care ori n-au vrut să înţeleagă, ori n-au acceptat, metoda lui de lucru pe scenă şi pentru scenă. Ei i-au socotit metodele un set de „reguli rigide“, stricte, impuse cu ostentaţie. Când, nici gând de aşa ceva! Om de teatru autentic, Kordonski atrage atenţia că „a învăţa să faci teatru înseamnă sânge, sudoare, lacrimi“, aşa încât el acceptă că pot exista – există, chiar – două categorii de actori care pot ignora această carte. Din prima fac parte leneşii, cei care adoră distracţiile, pentru care munca nu se află pe primul loc; din a doua – genialii (şi n-o spune cu ironie), care, având propria lor metodă de lucru şi învăţare, nu mai au nevoie de alta. Celorlalţi, însă – spune el –, s-ar putea ca lectura cărţii să le fie de folos. Fiindcă aici sunt adunate gândurile, observaţiile şi descoperirile unui mare artist, care toată viaţa (a trăit 75 de ani: 1863-1938) a căutat neînduplecat „ştiinţa artei“, încercând să-i ajute pe actorii tineri, aflaţi în căutarea inspiraţiei, să găsească „pisica neagră într-o cameră în care e beznă, şi asta nu se poate întâmpla decât dacă crezi că pisica e acolo“.
Sperând poate s-o facă mai accesibilă, Stanislavski a scris această carte sub forma unui Jurnal, în care niciun personaj nu apare cu numele lui real. În schimb, recunoşti în Profesorul Arkadi Torţov pe însuşi regizorul-autor, învăţăceii fiind tineri colegi ai acestuia sau actori „în general“, deşi această sintagmă va fi mult dezbătută în cercul lor artistic.
Cartea se citeşte ca o poveste. Autorul împleteşte, cu savantă iscusinţă, numeroase întâmplări de viaţă şi de teatru, exerciţii scenice, dialoguri vii, cu un fel de concluzii estetice, eseuri şi învăţături pe care le trimite spre tine în aparenţă simplu, firesc, de parcă ţi-ar răspunde unor întrebări pe care tocmai te gândiseşi să le pui. În fond, mereu se iscă alte şi alte întrebări la care eşti silit să cauţi răspunsuri, fie în alte cărţi, fie în tine însuţi. E farmecul acestei cărţi, care nu se vrea nicidecum un manual, ci mai degrabă un ghid; un fel de îndrumător blând, care te ia frumos pe după umeri şi te conduce în încăperi luminoase sau întunecoase, arătându-ţi una-alta, darlăsându-te pe tine să alegi. Asta nu înseamnă că e o lectură facilă. Nu. E atâta densitate, sunt atâtea formulări – uneori părând contradictorii –, atâtea observaţii profunde, încât adesea te vezi nevoit să revii asupra celor citite. Şi nu o dată… În fiecare pagină, în fiecare propoziţie, se ascunde – subtil – o lecţie. În fond – aşa cum observă, pertinent, Yuri Kordonski –, toată cartea este „o lecţie despre arta de a învăţa“.
„Stanislavski” de Elisabeta Pop (K. S. Stanislavski, „Munca actorului cu sine însuşi”, Editura Nemira, 2013)
Fericită întâmplare: dorinţa expresă – încăpăţânarea, poate – a Monicăi Andronescu a dus la o nouă şi mult aşteptată apariţie editorială: cartea lui Stanislavski „Munca actorului cu sine însuşi”. Dar ce benefică încăpăţânare… O nouă traducere, după cea din anii ’50, la noi, comandată Ralucăi Rădulescu, de la Radio Cultural – cea cu emisiunile culturale (mai ales teatrale!) şi cu poveştile de la emisiunea de dimineaţă, „Comment ça va…“ (Nu ştiam, nici nu bănuiam măcar, că fata aceea frumoasă şi prietenoasă, dornică mereu să-i spui o poveste, e o atât de bună cunoscătoare a limbii ruse, cu studii universitare la Moscova…)
Fericită
întâmplare: dorinţa expresă – încăpăţânarea, poate – a Monicăi Andronescu a dus
la o nouă şi mult aşteptată apariţie editorială: cartea lui Stanislavski „Munca actorului cu sine însuşi”. Dar ce
benefică încăpăţânare…
O
nouă traducere, după cea din anii ’50, la noi, comandată Ralucăi Rădulescu, de
la Radio Cultural – cea cu emisiunile culturale (mai ales teatrale!) şi cu
poveştile de la emisiunea de dimineaţă, „Comment ça va…“ (Nu ştiam,
nici nu bănuiam măcar, că fata aceea frumoasă şi prietenoasă, dornică mereu să-i
spui o poveste, e o atât de bună cunoscătoare a limbii ruse, cu studii
universitare la Moscova…)
Aşadar…
iată-ne în superba sală a primitoarei Fundaţii „Löwendal“ la mult aşteptata
lansare, din cadrul Festivalului Naţional de Teatru. Au lăudat, pe merit,
această apariţie editorială, doi actori cu merite artistice şi deopotrivă
pedagogice: Bács Miklos şi Constantin Chiriac.
De
ani buni, cei care lucrează în teatru ştiu că volumele lui Stanislavski se
găsesc tot mai greu, chiar şi în biblioteci.
Cei mai bătrâni din breaslă au crescut, ca să zic aşa, cu aceste cărţi în
braţe. Poate şi datorită bibliografiei ruseşti, care ne invadase librăriile şi
bibliotecile. De unde şi o oarecare indiferenţă, ca să nu spun sastiseală, faţă
de tot ce venea dinspre ruşi, în rândul multora trecuţi de 40 de ani…
Asta
nu înseamnă însă că actorii nu căutau cărţile unui atât de important om de
teatru. Spun OM, pentru că
el a fost şi actor, şi regizor, şi teoretician. Dincolo de orice alergie la sovietisme
şi la comunism, mai ales, Stanislavski rămâne nu doar pentru noi, ci şi pentru
europenii Vestului, pentru nordici şi pentru americani, un nume greu de
ignorat, reprezentând o şcoală de teatru pe care e bine s-o cunoşti. E acesta
un motiv în plus să ne bucurăm cu toţi de această apariţie şi de următoarele…
Nu
puţini sunt actorii pentru care cărţile lui Stanislavski au fost adevărate biblii,
studiul lor fiindu-le de mare folos în profesie. Este cam ceea ce spune şi
traducătoarea, în Argumentul ei: „Acest volum nu se vrea decât un punct de
plecare în căutarea, cercetarea, însuşirea sau refuzul sistemului care prinde
viaţă numai în contact
cu oamenii care îl abordează.“ Cu alte cuvinte, pour les connaisseurs…
Să
traduci Stanislavski pare o adevărată aventură; şi poate că şi este. Iată însă
că, depăşind o rezervă ce probabil i-a împiedicat pe alţii s-o facă, Raluca Rădulescu
a reuşit să ne dea o traducere – aş zice – impecabilă: cu termeni teatrali la
zi, într-o limbă românească corectă, cu foarte puţine greşeli, pentru cele 623
de pagini câte numără cartea.
Într-o
consistentă Prefaţă, aproape un eseu, Yuri Kordonski susţine chiar că această
carte nu are nevoie de nicio prefaţă, aşa încât ceea ce scrie el sunt doar nişte
gânduri, nişte însemnări. Încercând să definească cumva (lucru aproape
imposibil) „sistemul“ – cuvânt niciodată folosit de Stanislavski –, Kordonski
observă că cei interesaţi se declară mereu fie pro, fie contra. Nu e de mirare
– adaug eu, citind câteva cărţi dedicate lui Stanislavski. De-a lungul
timpului, acesta n-a avut puţini opozanţi, atât din rândul numelor mari – ca
Meyerhold, Briusov sau Bulgakov (care, în Romanul teatral, îl şi
ridiculizează, întruchipând un teatralist cusurgiu, purtând numele lui Ivan cel
Groaznic) –, cât şi din partea unor actori – colegi de breaslă care ori n-au
vrut să înţeleagă, ori n-au acceptat, metoda lui de lucru pe scenă şi pentru scenă.
Ei i-au socotit metodele un set de „reguli rigide“, stricte, impuse cu
ostentaţie. Când, nici gând de aşa ceva! Om de teatru autentic, Kordonski
atrage atenţia că „a învăţa să faci teatru înseamnă sânge, sudoare, lacrimi“,
aşa încât el acceptă că pot exista – există, chiar – două categorii de actori care
pot ignora această carte. Din prima fac parte leneşii, cei care adoră
distracţiile, pentru care munca nu se află pe primul loc; din a doua – genialii
(şi n-o spune cu ironie), care, având propria lor metodă de lucru şi învăţare,
nu mai au nevoie de alta. Celorlalţi, însă – spune el –, s-ar putea ca lectura
cărţii să le fie de folos. Fiindcă aici sunt adunate gândurile, observaţiile şi
descoperirile unui mare artist, care toată viaţa (a trăit 75 de ani: 1863-1938)
a căutat neînduplecat „ştiinţa artei“, încercând să-i ajute pe actorii tineri, aflaţi
în căutarea inspiraţiei, să găsească „pisica neagră într-o cameră în care e beznă,
şi asta nu se poate întâmpla decât dacă crezi că pisica e acolo“.
Sperând
poate s-o facă mai accesibilă, Stanislavski a scris această carte sub forma
unui Jurnal, în care niciun personaj nu apare cu numele lui real. În schimb, recunoşti
în Profesorul Arkadi Torţov pe însuşi regizorul-autor, învăţăceii fiind tineri colegi
ai acestuia sau actori „în general“, deşi această sintagmă va fi mult dezbătută
în cercul lor artistic.
Cartea
se citeşte ca o poveste. Autorul împleteşte, cu savantă iscusinţă, numeroase întâmplări
de viaţă şi de teatru, exerciţii scenice, dialoguri vii, cu un fel de concluzii
estetice, eseuri şi învăţături pe care le trimite spre tine în aparenţă simplu,
firesc, de parcă ţi-ar răspunde unor întrebări pe care tocmai te gândiseşi să
le pui. În fond, mereu se iscă alte şi alte întrebări la care eşti silit să
cauţi răspunsuri, fie în alte cărţi, fie în tine însuţi. E farmecul acestei
cărţi, care nu se vrea nicidecum un manual, ci mai degrabă un ghid; un fel de
îndrumător blând, care te ia frumos pe după umeri şi te conduce în încăperi
luminoase sau întunecoase, arătându-ţi una-alta, darlăsându-te pe tine să
alegi. Asta nu înseamnă că e o lectură facilă. Nu. E atâta densitate, sunt
atâtea formulări – uneori părând contradictorii –, atâtea observaţii profunde, încât
adesea te vezi nevoit să revii asupra celor citite. Şi nu o dată… În fiecare pagină,
în fiecare propoziţie, se ascunde – subtil – o lecţie. În fond – aşa cum
observă, pertinent, Yuri Kordonski –, toată cartea este „o lecţie despre arta
de a învăţa“.
(…)