Iluzia indispensabilității – o formă poetică de egoism ne face, pe mulți dintre noi, să ne idealizăm nevoia de relevanță și confirmare. Muncim, trudim, ne zbatem, ne sacrificăm chiar pentru sentimentul-drog al fericirii de a fi importanți pentru cineva; fie cineva anume, fie un cineva generic în bunăvoință căruia găsim recompensa firavă a stimei de sine pierdute. Și galopăm prin viețile trăite pe repede înainte spre epuizarea feroce ce ne arde spiritul, încercând să ne convingem că nu putem altfel. Pentru că, de fapt, ne e frică să rămânem singuri cu sinele amorțit de neîncredere.
Spectacolul Metamorfoza de Franz Kafka, în regia și adaptarea lui Yuri Kordosnky, de la Teatrul Excelsior este metafora împlinită teatral a sufletelor transfigurate de frici și neputința iubirii. Alegând o narațiune constantă la persoana a treia, cu o puternică ancoră într-o convenție a distanțării prin precedarea acțiunilor de enunțarea lor concretă, demersul scenic capătă atât solemnitate, cât și efectul meta-teatral de dedublare; personajele își povestesc propria viață așa cum un pacient în terapie își dezvăluie experiențele pentru a le vindeca. Ritmul devine, astfel, riscant de previzibil și constant, însă alternanța intensităților și inventivitatea regizorală evită pericolul instaurării unei atmosfere trenante.
Transformarea lui Gregor Samsa într-o insectă respingătoare e povestită cu răbdare și blândețe, chiar. Gândacul generic atribuit imaginii grotești din nuvela lui Kafka e înlocuit de o prezență umană multiplicată, al cărei impact e potențat de reacțiile exterioare. Yuri Kordonski alege o anume insectă pentru metamorfoză în cuvântul de însoțire al spectacolului. Gregor se transformă într-o „Chrysopa perla o insectă din familia Chrysopidae și subfamilia Chrysopinae” – o larvă sub formă de cocon la început, așa cum e sugerat de imobilizarea sub plapuma galbenă groasă, țintuit de pat, apoi o formă intermediară din ce în ce mai complexă structural, cu exoschelet din chitină dură și picioare multiple, așa cum ni-l dezvăluie simbolic adăugarea de prezențe masculine în compunerea portretului cumulativ al prezenței lui Gregor. Iar, la final, un fluture cu trup filiform, subțire, acoperit de aripi transparente, fragile, așa cum eliberator, după moarte, Gregor plutește acrobatic, acoperit de o pânză subțire, tot galbenă precum plapuma de la început. Poate nu întâmplător scenografia Oanei Micu adaugă ca detaliu relevant o ploaie continuă cu stropi ce se scurg pe fereastra camerei lui Gregor – Chrysopa perla iubește umezeala.
De ce se metamorfozează Gregor Samsa? E marea întrebare a nuvelei la care spectacolul răspunde indirect prin intențiile regizorale ce pot fi decriptate din relațiile dezvoltate și nuanțele de interpretare. Tânărul care își dedică viața familiei, care își rezumă existența la statutul de furnizor material pentru tatăl, mama și sora sa, mereu în mișcare, între două trenuri, cu valiza încărcată de mostre de materiale, obosește. Obosește abisal după cinci ani în care nu și-a permis să fie bolnav nici măcar o zi. Epuizarea fizică și psihică, burnout-ul zilelor noastre, declanșează preschimbarea lui dintr-un factotum călător, într-un monstru țintuit în camera ce îi devine carceră. Ca într-o celulă de sanatoriu, într-un penitenciar-spital, cu mobilier din fier și pereți umezi, cubul central înălțat deasupra scenei devine prin imaginea creată de Oana Micu o lupă ca de chihlimbar în care e prins Gregor nu pentru a fi studiat, sau admirat, ci încarcerat. Odată ce nu își mai poate îndeplini funcția, începe să piardă iubirea/respectul propriei familii. Ca orice „bolnav” e privit mai întâi cu îngrijorare, spaimă, grijă, apoi devine povară și chiar piedică; balast în cursul firesc al unei vieți eminamente utilitare. Acest parcurs descendent al dezumanizării e jalonat treptat, cu răbdare și semn schimbat: cu cât forma exterioară a lui Gregor devine mai înspăimântătoare, așa cum ne e relevată din descrierile detaliate, cu atât umanitatea lui crește exponențial, invers proporțional cu deciziile reci și tot mai lipsite de afecte ale familiei sale.
Moartea lui Gregor e tot simbolică și pare voluntară – împlinirea dorinței surorii sale, cea pe care o iubește cel mai mult. Iar Grete nu îi dorește moartea din răutate sau ură, ci pentru că înțelege că oroarea prizonieratului fratelui său nu mai poate fi conținută. Prin prezența multiplicată în imagini din ce în ce mai sugestive, până la popularea camerei-cub cu nouă gregori înghesuiți, care privesc captivi prin geamul aburit, sugestia răspândirii incontrolabile a maladiei sufletești ce se extinde ca un morb în exterior devine nu doar un tablou de o expresivitate scenică emoționantă, ci cheia montării. Pentru ca Grete să poată fi liberă, Gregor trebuie să se elibereze el însuși, iar odată cu respirația ei eliberatoare și el găsește forma deplină a metamorfozei lui spre libertatea de o clipă a fluturelui care zboară fericit în închisoarea lui.
Detaliile abundă în acest spectacol atât de coerent estetic. Ca un semn omniprezent o jucărie de pluș ponosită în formă de fluture, ca o amintire a unui vis din copilărie, stă deasupra patului de fier. Ramele de lemn lucrate la traforaj de Gregor și lada în care își păstra ustensilele dedicate unicului său hobby sunt singurele obiecte care ies din camera lui și „îi supraviețuiesc” ca mementouri ale puținelor clipe de fericire dedicate sinelui. Eclerajul care luminează în penumbre chipurile celor trei actori care compun corpul fragmentat prin prezențe de sine stătătoare în cea mai mare parte a spectacolului dezvăluie incomplet trăsăturile expresiilor ce rezonează cu lumea interioară spulberată a acestui personaj contorsionat.
Fiecare locuitor al casei pe care Gregor nu trebuie să o mai părăsească vreodată pare că își concentrează tensiunea în puncte energetice din corp: Bogdan Nechifor (Tatăl) în pumnul încleștat, ca semn al autorității exercitate prin forța brută ce se impune și sperie prin gest, Mihaela Trofimov (Mama) în gât, ca amenințare constantă a bolii de astm ce trebuie menajată de orice alte suferințe personale, Dana Marineci (Servitoarea) în buze, ca muțenia impusă din profesionalism în fața ororii unor străini pe care îi îngăduie din datorie, dar cu zâmbet și complicitate cu adevărata victimă, Oana Predescu (Grete) în umeri, ca sprijin neobosit al formalismului unei normalități ce trebuie conservate cu sacrificiul personal de dragul aparențelor, Marius Turdeanu (Gregor) în ochi.
Privirea sa interpretează neobosit, filtrând fiecare nouă reacție ce vine din exterior, suma de emoții antagonice. Spaima proprie de grozăvia pe care o trăiește e mereu temperată de purtarea de grijă pentru ceilalți; se pune constant pe plan secund și caută să amelioreze, chiar și în noua sa realitate, efectul asupra familiei sale. În interpretarea lui, Marius Turdeanu combină un ludic organic, aparența ușurinței oricărei acrobații, cu intensitatea gesturilor precise, fluente, calde. Cuvintele pe care le povestește sunt personale, iar acea detașare impusă de scenariul scris la persoana a treia devine supapa ce detensionează un fir interior care vibrează grav, mereu în control, dar profund și autentic uman. Descoperă curios, parcă pentru prima dată, greutatea faptelor descrise; personajul devine viu, bogat în nuanțe, nu doar datorită stranietății formei expresive teatral, ci, mai ales, în virtutea acestui mod acut intens, intim și lipsit de plasă de siguranță din interpretarea lui. Matei Arvunescu îi aduce candoare lui Gregor – ipostaza de blândețe și tristețe din privirea lui și melancolia tăcerilor sunt atuu-rile care completează fațeta de bunătate a omului-insectă. Alex Popa e reactiv, micro gesturile lui, atenția ca de arc gata să declanșeze instincte de auto-apărare la orice pericol, această atenție paroxistică perfect asumată devoalează un alt strat din personalitatea pluristratificată a monstrului cu chip de om. Dan Pughineanu e personificarea posibilității ratate de carismă și succes a unui Gregor seducător și jovial, iar Mircea Alexandru Băluță e uriașul gingaș care exprimă regretul resemnat.
În structura bine articulată a scenariului scena celor trei chiriași – Dan Cluchinschi, Dragoș Spahiu și Ovidiu Ușvat – funcționează ca trambulină pentru punctul culminant și, cu efect comic, expune nuanțat intruziunea exteriorului în microcosmosul atipic din familia Samsa. Pare că cei trei domni binevoitori sunt joviali și politicoși, însă dominația lor condescendentă devine expresia scenică a raportului de subordonare pe care oamenii de bună credință îl au în fața aparențelor de superioritate – „gura lumii” e cea din cauza căreia, de multe ori sacrificăm aproapele; pentru un celălalt generic. Același raport de frică de autoritate se instaurează și față de Administratorul-șef interpretat de Mihai Mitrea care, cu toate bunele intenții, reprezintă primul contact cu lumea al noii înfățișări grotești a lui Gregor.
Lumea îl strânge pe Gregor Samsa – cu cât claustrarea devine mai restrictivă, cu atât bătaia sacadată în ritm de roți de fier pe șine de cale ferată, laitmotiv al spectacolului, se transformă în expresia tandră a jindului de evadare. Când degetele lui nu mai pot să bată ritmul, familia îl preia și îl duce afară, la lumină, aer și libertate – în amintire, întru mulțumire de cruțare. Metamorfoza e un spectacol ce poate primi cu ușurință blazonul „Teatrului de artă”; dar această formulă restrictivă cuprinde doar parțial anvergura reverberațiilor de performanță estetică și meta-artistică. Imaginile insolite, complexitatea convenției, performanța actoricească a lui Marius Turdeanu, nostalgia trimiterilor autoreferențiale în spectacologia lui Yuri Kordonski, emoția de tip mai degrabă intelectual și prea puțin patetică, suma calităților acestei montări merită o declinare mai bogată decât o simplă catalogare. Autenticitatea sa, umanitatea vibrantă din spatele metaforei e, poate, cel mai valoros atribut ce sparge stereotipuri de clasificări analitice. Sinceritatea expresiei creatoare e ceea ce îl face pe Gregor Samsa, insecta kafkiană grotescă, frumos, liber și iubit pe scena Teatrului Excelsior.
Teatrul Excelsior București – Metamorfozade Franz Kafka. Traducere colectivă. Regia și adaptarea: Yuri Kordonsky. Scenografia: Oana Micu. Lighting design: Cristian Simon. Sound design: Andrei Doboș. Asistenți regie: Vasea Blohat, ȘerbanSuciu. Asistent scenografie: Miruna Rădulescu. Distribuția: Marius Turdeanu, Matei Arvunescu, Alex Popa, Dan Pughineanu, Mircea Alexandru Băluță, Oana Predescu, Mihaela Trofimov, Bogdan Nechifor, Dana Marineci, Mihai Mitrea, Dan Clucinschi, Dragoș Spahiu, Ovidiu Ușvat. Data premierei: 22, 23 noiembrie 2025.
Splendoarea fricii de singurătate și libertatea înfricoșătoare a spiritului
Autor: Alina Epîngeac
Publicat în: Teatrul azi nr. 10-11-12/2025
Rubrica: actualitate.RO | spectacole
Iluzia indispensabilității – o formă poetică de egoism ne face, pe mulți dintre noi, să ne idealizăm nevoia de relevanță și confirmare. Muncim, trudim, ne zbatem, ne sacrificăm chiar pentru sentimentul-drog al fericirii de a fi importanți pentru cineva; fie cineva anume, fie un cineva generic în bunăvoință căruia găsim recompensa firavă a stimei de sine pierdute. Și galopăm prin viețile trăite pe repede înainte spre epuizarea feroce ce ne arde spiritul, încercând să ne convingem că nu putem altfel. Pentru că, de fapt, ne e frică să rămânem singuri cu sinele amorțit de neîncredere.
Spectacolul Metamorfoza de Franz Kafka, în regia și adaptarea lui Yuri Kordosnky, de la Teatrul Excelsior este metafora împlinită teatral a sufletelor transfigurate de frici și neputința iubirii. Alegând o narațiune constantă la persoana a treia, cu o puternică ancoră într-o convenție a distanțării prin precedarea acțiunilor de enunțarea lor concretă, demersul scenic capătă atât solemnitate, cât și efectul meta-teatral de dedublare; personajele își povestesc propria viață așa cum un pacient în terapie își dezvăluie experiențele pentru a le vindeca. Ritmul devine, astfel, riscant de previzibil și constant, însă alternanța intensităților și inventivitatea regizorală evită pericolul instaurării unei atmosfere trenante.
Transformarea lui Gregor Samsa într-o insectă respingătoare e povestită cu răbdare și blândețe, chiar. Gândacul generic atribuit imaginii grotești din nuvela lui Kafka e înlocuit de o prezență umană multiplicată, al cărei impact e potențat de reacțiile exterioare. Yuri Kordonski alege o anume insectă pentru metamorfoză în cuvântul de însoțire al spectacolului. Gregor se transformă într-o „Chrysopa perla o insectă din familia Chrysopidae și subfamilia Chrysopinae” – o larvă sub formă de cocon la început, așa cum e sugerat de imobilizarea sub plapuma galbenă groasă, țintuit de pat, apoi o formă intermediară din ce în ce mai complexă structural, cu exoschelet din chitină dură și picioare multiple, așa cum ni-l dezvăluie simbolic adăugarea de prezențe masculine în compunerea portretului cumulativ al prezenței lui Gregor. Iar, la final, un fluture cu trup filiform, subțire, acoperit de aripi transparente, fragile, așa cum eliberator, după moarte, Gregor plutește acrobatic, acoperit de o pânză subțire, tot galbenă precum plapuma de la început. Poate nu întâmplător scenografia Oanei Micu adaugă ca detaliu relevant o ploaie continuă cu stropi ce se scurg pe fereastra camerei lui Gregor – Chrysopa perla iubește umezeala.
De ce se metamorfozează Gregor Samsa? E marea întrebare a nuvelei la care spectacolul răspunde indirect prin intențiile regizorale ce pot fi decriptate din relațiile dezvoltate și nuanțele de interpretare. Tânărul care își dedică viața familiei, care își rezumă existența la statutul de furnizor material pentru tatăl, mama și sora sa, mereu în mișcare, între două trenuri, cu valiza încărcată de mostre de materiale, obosește. Obosește abisal după cinci ani în care nu și-a permis să fie bolnav nici măcar o zi. Epuizarea fizică și psihică, burnout-ul zilelor noastre, declanșează preschimbarea lui dintr-un factotum călător, într-un monstru țintuit în camera ce îi devine carceră. Ca într-o celulă de sanatoriu, într-un penitenciar-spital, cu mobilier din fier și pereți umezi, cubul central înălțat deasupra scenei devine prin imaginea creată de Oana Micu o lupă ca de chihlimbar în care e prins Gregor nu pentru a fi studiat, sau admirat, ci încarcerat. Odată ce nu își mai poate îndeplini funcția, începe să piardă iubirea/respectul propriei familii. Ca orice „bolnav” e privit mai întâi cu îngrijorare, spaimă, grijă, apoi devine povară și chiar piedică; balast în cursul firesc al unei vieți eminamente utilitare. Acest parcurs descendent al dezumanizării e jalonat treptat, cu răbdare și semn schimbat: cu cât forma exterioară a lui Gregor devine mai înspăimântătoare, așa cum ne e relevată din descrierile detaliate, cu atât umanitatea lui crește exponențial, invers proporțional cu deciziile reci și tot mai lipsite de afecte ale familiei sale.
Moartea lui Gregor e tot simbolică și pare voluntară – împlinirea dorinței surorii sale, cea pe care o iubește cel mai mult. Iar Grete nu îi dorește moartea din răutate sau ură, ci pentru că înțelege că oroarea prizonieratului fratelui său nu mai poate fi conținută. Prin prezența multiplicată în imagini din ce în ce mai sugestive, până la popularea camerei-cub cu nouă gregori înghesuiți, care privesc captivi prin geamul aburit, sugestia răspândirii incontrolabile a maladiei sufletești ce se extinde ca un morb în exterior devine nu doar un tablou de o expresivitate scenică emoționantă, ci cheia montării. Pentru ca Grete să poată fi liberă, Gregor trebuie să se elibereze el însuși, iar odată cu respirația ei eliberatoare și el găsește forma deplină a metamorfozei lui spre libertatea de o clipă a fluturelui care zboară fericit în închisoarea lui.
Detaliile abundă în acest spectacol atât de coerent estetic. Ca un semn omniprezent o jucărie de pluș ponosită în formă de fluture, ca o amintire a unui vis din copilărie, stă deasupra patului de fier. Ramele de lemn lucrate la traforaj de Gregor și lada în care își păstra ustensilele dedicate unicului său hobby sunt singurele obiecte care ies din camera lui și „îi supraviețuiesc” ca mementouri ale puținelor clipe de fericire dedicate sinelui. Eclerajul care luminează în penumbre chipurile celor trei actori care compun corpul fragmentat prin prezențe de sine stătătoare în cea mai mare parte a spectacolului dezvăluie incomplet trăsăturile expresiilor ce rezonează cu lumea interioară spulberată a acestui personaj contorsionat.
Fiecare locuitor al casei pe care Gregor nu trebuie să o mai părăsească vreodată pare că își concentrează tensiunea în puncte energetice din corp: Bogdan Nechifor (Tatăl) în pumnul încleștat, ca semn al autorității exercitate prin forța brută ce se impune și sperie prin gest, Mihaela Trofimov (Mama) în gât, ca amenințare constantă a bolii de astm ce trebuie menajată de orice alte suferințe personale, Dana Marineci (Servitoarea) în buze, ca muțenia impusă din profesionalism în fața ororii unor străini pe care îi îngăduie din datorie, dar cu zâmbet și complicitate cu adevărata victimă, Oana Predescu (Grete) în umeri, ca sprijin neobosit al formalismului unei normalități ce trebuie conservate cu sacrificiul personal de dragul aparențelor, Marius Turdeanu (Gregor) în ochi.
Privirea sa interpretează neobosit, filtrând fiecare nouă reacție ce vine din exterior, suma de emoții antagonice. Spaima proprie de grozăvia pe care o trăiește e mereu temperată de purtarea de grijă pentru ceilalți; se pune constant pe plan secund și caută să amelioreze, chiar și în noua sa realitate, efectul asupra familiei sale. În interpretarea lui, Marius Turdeanu combină un ludic organic, aparența ușurinței oricărei acrobații, cu intensitatea gesturilor precise, fluente, calde. Cuvintele pe care le povestește sunt personale, iar acea detașare impusă de scenariul scris la persoana a treia devine supapa ce detensionează un fir interior care vibrează grav, mereu în control, dar profund și autentic uman. Descoperă curios, parcă pentru prima dată, greutatea faptelor descrise; personajul devine viu, bogat în nuanțe, nu doar datorită stranietății formei expresive teatral, ci, mai ales, în virtutea acestui mod acut intens, intim și lipsit de plasă de siguranță din interpretarea lui. Matei Arvunescu îi aduce candoare lui Gregor – ipostaza de blândețe și tristețe din privirea lui și melancolia tăcerilor sunt atuu-rile care completează fațeta de bunătate a omului-insectă. Alex Popa e reactiv, micro gesturile lui, atenția ca de arc gata să declanșeze instincte de auto-apărare la orice pericol, această atenție paroxistică perfect asumată devoalează un alt strat din personalitatea pluristratificată a monstrului cu chip de om. Dan Pughineanu e personificarea posibilității ratate de carismă și succes a unui Gregor seducător și jovial, iar Mircea Alexandru Băluță e uriașul gingaș care exprimă regretul resemnat.
În structura bine articulată a scenariului scena celor trei chiriași – Dan Cluchinschi, Dragoș Spahiu și Ovidiu Ușvat – funcționează ca trambulină pentru punctul culminant și, cu efect comic, expune nuanțat intruziunea exteriorului în microcosmosul atipic din familia Samsa. Pare că cei trei domni binevoitori sunt joviali și politicoși, însă dominația lor condescendentă devine expresia scenică a raportului de subordonare pe care oamenii de bună credință îl au în fața aparențelor de superioritate – „gura lumii” e cea din cauza căreia, de multe ori sacrificăm aproapele; pentru un celălalt generic. Același raport de frică de autoritate se instaurează și față de Administratorul-șef interpretat de Mihai Mitrea care, cu toate bunele intenții, reprezintă primul contact cu lumea al noii înfățișări grotești a lui Gregor.
Lumea îl strânge pe Gregor Samsa – cu cât claustrarea devine mai restrictivă, cu atât bătaia sacadată în ritm de roți de fier pe șine de cale ferată, laitmotiv al spectacolului, se transformă în expresia tandră a jindului de evadare. Când degetele lui nu mai pot să bată ritmul, familia îl preia și îl duce afară, la lumină, aer și libertate – în amintire, întru mulțumire de cruțare. Metamorfoza e un spectacol ce poate primi cu ușurință blazonul „Teatrului de artă”; dar această formulă restrictivă cuprinde doar parțial anvergura reverberațiilor de performanță estetică și meta-artistică. Imaginile insolite, complexitatea convenției, performanța actoricească a lui Marius Turdeanu, nostalgia trimiterilor autoreferențiale în spectacologia lui Yuri Kordonski, emoția de tip mai degrabă intelectual și prea puțin patetică, suma calităților acestei montări merită o declinare mai bogată decât o simplă catalogare. Autenticitatea sa, umanitatea vibrantă din spatele metaforei e, poate, cel mai valoros atribut ce sparge stereotipuri de clasificări analitice. Sinceritatea expresiei creatoare e ceea ce îl face pe Gregor Samsa, insecta kafkiană grotescă, frumos, liber și iubit pe scena Teatrului Excelsior.
Teatrul Excelsior București – Metamorfoza de Franz Kafka. Traducere colectivă. Regia și adaptarea: Yuri Kordonsky. Scenografia: Oana Micu. Lighting design: Cristian Simon. Sound design: Andrei Doboș. Asistenți regie: Vasea Blohat, Șerban Suciu. Asistent scenografie: Miruna Rădulescu. Distribuția: Marius Turdeanu, Matei Arvunescu, Alex Popa, Dan Pughineanu, Mircea Alexandru Băluță, Oana Predescu, Mihaela Trofimov, Bogdan Nechifor, Dana Marineci, Mihai Mitrea, Dan Clucinschi, Dragoș Spahiu, Ovidiu Ușvat. Data premierei: 22, 23 noiembrie 2025.