„O veste bună: azi nu s-a închis niciun ziar…“, scria, pe blogul său, un cunoscut jurnalist, la începutul anului. Unul greu pentru presa din România: bătăliile electorale îşi numără victimele, epavele sunt abandonate în oceanul virtual. Ce se întâmplă cu jurnalismul cultural în aceste condiţii, când dispar ediţiile tipărite ale unor publicaţii, când redacţiile se restrâng dramatic, iar peisajul se reconfigurează peste noapte, radical?
„O veste bună: azi nu s-a închis niciun ziar…“, scria, pe blogul său, un cunoscut jurnalist, la începutul anului. Unul greu pentru presa din România: bătăliile electorale îşi numără victimele, epavele sunt abandonate în oceanul virtual. Ce se întâmplă cu jurnalismul cultural în aceste condiţii, când dispar ediţiile tipărite ale unor publicaţii, când redacţiile se restrâng dramatic, iar peisajul se reconfigurează peste noapte, radical? Citesc, de pildă, diagnosticul coroziv al unui tânăr coregraf, dezamăgit de inconsistenţa discursului critic practicat în teatrul românesc ori această invitaţie la luciditate adresată colegilor săi de Miruna Runcan: „breasla, atâta câtă e, ar trebui să se hotărască într-o bună zi să se definească pe sine, altminteri moare. Ceea ce e, de altfel, vizibil: cronicile teatrale au din ce în ce mai puţină greutate în publicistica culturală, care e la rândul său într-o continuă hemoragie.“ (4 ianuarie, cultura.inmures.ro). Iată-ne aicichiar în miezul problemei: alungată din pagina de cotidian, critica de teatru e somată să-şi recalibreze discursul, să se adapteze noilor teritorii, să facă faţă valului de amatori şi nume noi, care laudă ori taie-n carne vie cu dezinvoltură, când nu de-a dreptul din capriciu, fără pretenţia de a mai face acelaşi lucru şi a doua zi.
Situaţia e cel puţin paradoxală: despre teatru se scrie parcă mai abundent ca niciodată. Tentaţia articulării oricărei brume de opinie e uriaşă, iar posibilităţile de a izbuti par nelimitate, graţie migrării în mediul digital. Dacă longevivul LiterNet şi-a consolidat poziţia, nu e doar rezultatul unui efort susţinut de a fi în actualitate, ci şi al acestui apetit aluvionar (secţiunea teatrală, de exemplu, e un mix de informaţie brută, articole preluate din presa scrisă şi exerciţii stilistice de amator). Recentul „site de actualitate şi analiză culturală“ Art Act magazine, alimentat şi el în ritm săptămânal, încearcă să impună standarde mai înalte, dar eşuează exact în acelaşi mod, căci, deşi are un redactor-şef (Mihaela Michailov) şi ceva experienţă (peste 50 de numere), e o colecţie de contribuţii inegale şi întâmplătoare, expresia unor gusturi şi nicidecum a unei viziuni. Recent, în tolerantul spaţiu virtual şi-a făcut loc şi Yorick, hebdomadar patronat de Editura Nemira (din păcate, nu în cel mai fast moment al său), unde o echipă restrânsă, ghidată de Monica Andronescu, monitorizează dinamica vieţii teatrale cu ironie benignă şi cu o pasiune ce promite suficienţi cititori.
Şi totuşi, câteva periodice pe suport tradiţional au supravieţuit de bine, de rău unui an de criză severă. E drept că atent-ul timişorean, conceput de Ciprian Marinescu, oriSpectActor, iniţiat de Nicolae Coande la Teatrul Naţional din Craiova, sunt susţinute de instituţii generos bugetate. Dacă Drama şi-a încetat apariţia în 2008, ManInFest a împlinit, în schimb, şapte ani în print, timp în care nu şi-a trădat nicio clipă profilul atipic şi vocaţia prospectivă. La rândul său, Teatrul azi consemnează de peste un deceniu fenomenul teatral naţional şi continuă să-şi dezvolte proiectele editoriale.
Acesta este peisajul, nu foarte încurajator, în care o nouă revistă de teatru şi-a făcut intrarea în rândul publicaţiilor culturale cu pretenţii. Scena.ro, bilunar consacrat „artelor spectacolului“, va împlini curând un an de existenţă în cel mai dificil context al presei noastre şi într-o perioadă lipsită de strălucire a scenei româneşti. Fie şi pentru acest curaj de kamikaze, se cuvine să stăruim ceva mai mult asupra ei.
„Scena.ro– de citit cu ochi buni“ de Andreea Dumitru
„O veste bună: azi nu s-a închis niciun ziar…“, scria, pe blogul său, un cunoscut jurnalist, la începutul anului. Unul greu pentru presa din România: bătăliile electorale îşi numără victimele, epavele sunt abandonate în oceanul virtual. Ce se întâmplă cu jurnalismul cultural în aceste condiţii, când dispar ediţiile tipărite ale unor publicaţii, când redacţiile se restrâng dramatic, iar peisajul se reconfigurează peste noapte, radical?
„O veste bună: azi nu s-a închis niciun ziar…“, scria, pe blogul său, un cunoscut jurnalist, la începutul anului. Unul greu pentru presa din România: bătăliile electorale îşi numără victimele, epavele sunt abandonate în oceanul virtual. Ce se întâmplă cu jurnalismul cultural în aceste condiţii, când dispar ediţiile tipărite ale unor publicaţii, când redacţiile se restrâng dramatic, iar peisajul se reconfigurează peste noapte, radical? Citesc, de pildă, diagnosticul coroziv al unui tânăr coregraf, dezamăgit de inconsistenţa discursului critic practicat în teatrul românesc ori această invitaţie la luciditate adresată colegilor săi de Miruna Runcan: „breasla, atâta câtă e, ar trebui să se hotărască într-o bună zi să se definească pe sine, altminteri moare. Ceea ce e, de altfel, vizibil: cronicile teatrale au din ce în ce mai puţină greutate în publicistica culturală, care e la rândul său într-o continuă hemoragie.“ (4 ianuarie, cultura.inmures.ro). Iată-ne aici chiar în miezul problemei: alungată din pagina de cotidian, critica de teatru e somată să-şi recalibreze discursul, să se adapteze noilor teritorii, să facă faţă valului de amatori şi nume noi, care laudă ori taie-n carne vie cu dezinvoltură, când nu de-a dreptul din capriciu, fără pretenţia de a mai face acelaşi lucru şi a doua zi.
Situaţia e cel puţin paradoxală: despre teatru se scrie parcă mai abundent ca niciodată. Tentaţia articulării oricărei brume de opinie e uriaşă, iar posibilităţile de a izbuti par nelimitate, graţie migrării în mediul digital. Dacă longevivul LiterNet şi-a consolidat poziţia, nu e doar rezultatul unui efort susţinut de a fi în actualitate, ci şi al acestui apetit aluvionar (secţiunea teatrală, de exemplu, e un mix de informaţie brută, articole preluate din presa scrisă şi exerciţii stilistice de amator). Recentul „site de actualitate şi analiză culturală“ Art Act magazine, alimentat şi el în ritm săptămânal, încearcă să impună standarde mai înalte, dar eşuează exact în acelaşi mod, căci, deşi are un redactor-şef (Mihaela Michailov) şi ceva experienţă (peste 50 de numere), e o colecţie de contribuţii inegale şi întâmplătoare, expresia unor gusturi şi nicidecum a unei viziuni. Recent, în tolerantul spaţiu virtual şi-a făcut loc şi Yorick, hebdomadar patronat de Editura Nemira (din păcate, nu în cel mai fast moment al său), unde o echipă restrânsă, ghidată de Monica Andronescu, monitorizează dinamica vieţii teatrale cu ironie benignă şi cu o pasiune ce promite suficienţi cititori.
Şi totuşi, câteva periodice pe suport tradiţional au supravieţuit de bine, de rău unui an de criză severă. E drept că atent-ul timişorean, conceput de Ciprian Marinescu, oriSpectActor, iniţiat de Nicolae Coande la Teatrul Naţional din Craiova, sunt susţinute de instituţii generos bugetate. Dacă Drama şi-a încetat apariţia în 2008, ManInFest a împlinit, în schimb, şapte ani în print, timp în care nu şi-a trădat nicio clipă profilul atipic şi vocaţia prospectivă. La rândul său, Teatrul azi consemnează de peste un deceniu fenomenul teatral naţional şi continuă să-şi dezvolte proiectele editoriale.
Acesta este peisajul, nu foarte încurajator, în care o nouă revistă de teatru şi-a făcut intrarea în rândul publicaţiilor culturale cu pretenţii. Scena.ro, bilunar consacrat „artelor spectacolului“, va împlini curând un an de existenţă în cel mai dificil context al presei noastre şi într-o perioadă lipsită de strălucire a scenei româneşti. Fie şi pentru acest curaj de kamikaze, se cuvine să stăruim ceva mai mult asupra ei.
[…]