Rubrica: accente | IA & tehnologii digitale în artele performative
Pentru mine, teatrul și artele performative reprezintă un spațiu ideal pentru experiment și cercetare. Prin natura lor efemeră și prin disponibilitatea convențiilor flexibile, ele funcționează ca un laborator: permit testarea ipotezelor, prototiparea unor soluții și observarea modului în care acestea transformă experiența spectacolului. Explorările mele s-au concentrat pe felul în care scenografia se poate deschide către dimensiuni imersive, interactive și reactive, unde scenografia devine o construcție dinamică, în dialog cu artiștii și publicul. Dacă în convențiile teatrale clasice scenografia este gândită ca un cadru stabil, menit să susțină acțiunea dramatică, în aceste noi realități hibride aceasta capătă trăsăturile unui ecosistem dinamic, performativ, capabil să se reorganizeze în timp real, integrând proiecții imersive, senzori, procese algoritmice și automate. În aceste spații hibride ale performativului, scena funcționează asemenea unui organism viu, ale cărui forme și intensități se modifică odată cu mișcările actorului, reacțiile publicului sau date furnizate de senzori și procesate de inteligența artificială. O plasticitate ce deschide posibilitatea unor scenografii modulare, fluide și participative, unde mediul tehnologic devine co-autor al spectacolului. Și, într-o eră în care nativii digitali sunt acum oameni majori, publicul își schimbă comportamentul și gusturile, schimbările aduse de tehnologie modelează felul în care percepem realitatea, comunicăm și interacționăm cu aceasta.
Nu putem ignora provocările și riscurile pe care le aduc noile tehnologii. Este important să conștientizăm stadiul incipient în care se află diversele straturi de tehnologii emergente și să înțelegem că, spre deosebire de artele noilor media, unde experimentul tehnologic este o practică constantă, teatrul este condiționat de standardizarea infrastructurii tehnice și de stabilitatea convențiilor sale. În acest sens, procesul de adopție a tehnologiei urmează logica descrisă de legea difuziei inovațiilor1, există un mic grup de pionieri și „early adopters” care explorează curajos terenuri noi, dar masa critică a instituțiilor și a publicului rămâne precaută, așteptând confirmarea unor modele funcționale. Accesibilitatea rămâne un obstacol major: costurile ridicate, ciclurile rapide de învechire și lipsa de personal calificat îngreunează adoptarea, mai ales în teatrele mici și independente. Publicul, adesea nefamiliarizat cu aceste experiențe, poate fi suprasolicitat, iar caracterul individual al mediilor interactive și imersive intră uneori în tensiune cu natura colectivă a teatrului. De înțeles că integrarea tehnologiei nu necesită întotdeauna infrastructuri complexe; uneori soluții simple, accesibile, pot genera rezultate spectaculoase și relevante artistic. Totuși, chiar și aceste formule mai „ușoare” necesită contribuția unor pionieri capabili să combine sensibilitatea artistică și cunoștințe tehnice, o resursă umană încă rară și greu de format. Această lipsă este oglindită și în zona instituțională, unde personalul specializat lipsește aproape complet, iar echipele teatrale sunt rareori pregătite să integreze constant noile tehnologii în producții. Integrarea acestor soluții are o natură interdisciplinară, necesitând expertiză atât hardware, cât și software. Scenografia în contextul noilor tehnologii cere o permanentă actualizare, compatibilitate între sisteme și colaborare între specialiști din domenii foarte diferite. Acest nivel de complexitate transformă procesul creativ într-o ecologie de competențe, în care echipei de creație se alătură designeri, programatori, artiști vizuali, ingineri, cercetători specializați în una sau mai multe domenii emergente ale tehnologiei. O subevaluare frecventă cu care m-am întâlnit este că astfel de proiecte pot fi rezolvate de un singur programator. Experiența mea profesională a fost posibilă doar prin colaborarea cu o echipă interdisciplinară, fondată inițial ca grup de arhitecți pasionați de VR/AR și dezvoltată apoi în cadrul Augmented Space Agency.
Dacă evaluăm procesele de creație și producție din teatru și artele spectacolului, acestea sunt iterative și flexibile, în timp ce producțiile ce integrează noi tehnologii urmează logica dezvoltării software, cu etape mai stricte de prototipare și implementare, greu de modificat pe parcurs. Tempoul celor două paradigme de producție este fundamental diferit, timpul necesar pentru a realiza modificări și ajustări în proiecte precum cele de realitate virtuală este semnificativ mai mare comparativ cu viteza prototipării sau improvizației din scenă. În cazul meu, incursiunile în artele performative sunt rare, comparativ cu activitatea constantă a unui scenograf de teatru, într-o bună măsură condiționate de complexitatea tehnologică și tehnică cu care mă confrunt și care în cele mai multe situații necesită un timp semnificativ mai mare decât cel alocat în mod normal unei producții de teatru. Venind dinspre zona mediilor digitale și arhitectură, am resimțit adesea tensiunea dintre dinamica teatrală și logica strictă a dezvoltării unor structuri metodic planificate și proiectate. În proiectele în care am fost implicat, soluția nu a fost niciodată simplă, mereu însoțită de cercetare și acumularea de noi cunoștințe, unelte digitale și tehnologii, confruntat cu rolul de „traducător” între limbajul artistic și cel tehnologic. Unele proiecte, precum Reconstituirea2 sau Cyber-Body-System3 au beneficiat de un regim de laborator, cu timpi de producție extinși. În lipsa unei echipe, scenograful riscă să fie împins în roluri tehnice multiple, ceea ce fragmentează atenția și reduce timpul dedicat procesului artistic propriu-zis. Recunosc că mă regăsesc de multe ori în această situație, iar planificarea riguroasă a resurselor și a timpului devine indispensabilă. Chiar și în aceste condiții, în lipsa unui timp de producție mai mare, problemele au fost gestionate prin ore suplimentare și uneori nopți întregi de lucru, un sacrificiu pe care puțini oameni și-l pot asuma.
Pe de altă parte, riscul de a transforma scenografia într-un showroom de gadgeturi tehnologice, unde efectul vizual eclipsează discursul artistic, este unul real. Atunci când tehnologia este folosită doar pentru a impresiona prin spectaculozitate, ea riscă să devină un scop în sine și să rupă legătura organică dintre scenografie, dramaturgie, actor și public. În loc să potențeze experiența performativă, intervenția media poate superficializa discursul vizual, transformând scena într-un spațiu demonstrativ, mai apropiat de o prezentare de produs decât de un act artistic. De aceea, folosirea noilor tehnologii cere o poziționare critică și o claritate dramaturgică și poate încorporarea unor noi perspective menite să gestioneze aceste provocări, exemplu mediaturgia. Cred că limbajul artistic în contextul tehnologiilor emergente trebuie să-și asume dezvoltarea unor perspective teoretice care caută să articuleze și argumente conceptuale. Inserția tehnologică devine astfel un mediator al experienței oferite publicului. Explorările mele scenografice chiar au urmărit la nivel de expresie acest dialog dintre real și virtual, dar într-un cadru conceptual mai amplu. În Pisica lui Schrödinger4, scenografia digitală a funcționat ca extensie a stărilor interioare ale protagonistului, construind spații imersive ce traduceau anxietatea în forme vizuale abstracte. ROMACEN5 a transpus imaginarul într-un mediu cibernetic, unde tehnologia și mitologia se intersectau într-un comentariu critic asupra realităților sociale. În Papilloma Party6, scenografia participativă plasează publicul în mijlocul instalației, augmentată prin video mapping fluid, în care lumina și imaginea digitală transformă treptat spațiul. Reconstituirea adaugă o altă dimensiune: aici VR-ul este introdus punctual, nu pentru a înlocui scena, ci pentru a o extinde critic, punând în dialog tehnologii vechi și noi, de la televizoare CRT și camere VHS, la realitate augmentată și virtuală.
Mirajul valurilor de hype7 care însoțesc noile tehnologii creează, uneori, o presiune artificială asupra artiștilor și instituțiilor de a adopta rapid instrumente digitale, fără o reflecție critică asupra implicațiilor lor. De la realitate virtuală și holograme, la metavers8, NFT-uri9 și, nu în ultimul rând, inteligența artificială, fiecare val promite soluții universale și „schimbări de paradigmă”, dar adesea lasă în urmă costuri ascunse, dependențe tehnice și așteptări nerealiste. Această dinamică și nu numai ridică probleme serioase de sustenabilitate, atât la nivel financiar, cât și ecologic și cultural. Investițiile în echipamente cu durată de viață scurtă pun presiune pe bugete și resurse, iar pentru teatrele independente sau instituțiile mici, adaptarea la aceste ritmuri devine aproape imposibilă. Adevărata provocare este, așadar, de a depăși valurile efemere de entuziasm tehnologic și de a construi un cadru de lucru sustenabil, unde tehnologia să fie adoptată nu pentru a bifa trenduri, ci pentru a aduce sens, continuitate și valoare culturală. Aici se pot invoca perspective critice și analitice precum cele regăsite în postfenomenologie, care înțelege tehnologia nu ca simplu instrument, ci ca mediator al experienței și percepției, ce reconfigurează sau extinde, diversifică relațiile dintre oameni și mediul înconjurător. Într-o direcție complementară, ar fi „actor–network theory”, parte a unei rețele hibride de agenți umani și non-umani, unde în cazul nostru „scena” este rezultatul unei negocieri continue între oameni, dispozitive și infrastructuri.10
Inteligența artificială ocupă astăzi centrul valului de hype. O revoluție tehnologică într-adevăr, de multe ori este însă promisă drept soluție universală, de la generarea automată de texte, imagini și video la antrenarea actorilor virtuali, IA este investită cu o aură aproape mesianică. Totuși, la fel ca toate noile tehnologii nu se află la un stadiu de maturitate tehnologică și validare a aplicabilității, astfel integrarea sa în artele performative ridică dificultăți concrete. Pe plan tehnic, modelele generative necesită resurse hardware considerabile, software-ul evoluează cu o viteză dificil de urmărit, iar problemele de compatibilitate între sisteme sunt frecvente. Mai mult de atât, caracterul viu și în timp real, nu este întotdeauna garantată de tehnologia actuală, tocmai datorită limitelor de procesare computațională curente. Și, în practică, la fel este nevoie de expertiza unei persoane specializate sau cel puțin de o experiență de bază în configurarea și programarea sistemelor AI, aspect care limitează accesibilitatea.
Dincolo de provocările tehnice, apar dilemele etice. Problema originalității privește granița tot mai difuză dintre aportul artistului și cel al algoritmului. Rezultatul riscă să uniformizeze limbajele vizuale și dramaturgice, estompând vocea individuală a creatorului. Sistemele AI funcționează adesea ca niște „cutii negre”, greu de controlat sau explicat, în contrast cu nevoia unei viziuni clare ale intenției artistice. În acest context, simpla utilizare a uneltelor comune precum ChatGPT sau Midjourney, deși extrem de utile în etapele de cercetare și ideație, conduce rapid la clișee vizuale și narative. Pentru un proces artistic autentic, sunt mai potrivite soluțiile personalizabile, care permit intervenția umană și păstrarea controlului creativ. Totuși, tehnologiile IA oferă oportunități și au potențialul de a cataliza prototiparea rapidă de decoruri și structuri narative, democratiza accesului la tehnologie prin accesibilizarea informației sau facilitarea unei asistențe reale în programare. Personal, sunt fascinat de noile posibilităţi creative și urmăresc dezvoltarea personajelor și scenografiilor virtuale inteligente, ce pot deschide drumul către interacțiuni conversaționale între virtual și actor sau participant. Esențială rămâne o adoptare critică, care să combine creativitatea umană cu resursele algoritmice, fără a renunța la responsabilitatea artistică.
Toate aceste provocări tehnice și etice, de la limitările resurselor până la dilemele legate de originalitate și calitate artistică, indică un fapt esențial, scena poate fi privită ca un teritoriu de negociere între uman și tehnologic. Într-un peisaj în care tehnologia poate fi deopotrivă disruptivă și înșelătoare, artele performative se conturează ca un teritoriu de dialog critic, un laborator capabil să exploreze și să genereze educație, conștientizare colectivă și, nu în ultimul rând, să transfere către tehnologie practici etice și responsabile. De aceea, îmi pun speranța în laboratoare practice și proiecte de cercetare artistică cu rol educațional, precum Şcoala de teatru alternativ, Teatrul Viitorului11 sau Prompt-Set-Perform, menite să investigheze aceste teritorii emergente și să transmită următoarelor generații responsabilitatea de a le continua și rafina.
Note:
(1) Everett Rogers – Diffusion of Innovations, 1962.
(2) Reconstituirea, text şi regie: Catinca Drăgănescu, Teatrul Național „Marin Sorescu” Craiova, spectacol dezvoltat în cadrul programului european de ACuTe, 2023-2024.
(3) Cyber-Body-Systems, proiect artistic și de cercetare, coordonat de Claudia Schnugg și Andrei Tudose, cu participarea artiștilor Daniela Brill, Raluca Ghiță, Ciprian Făcăeru și Andrei Raicu, producție Marginal, 2024.
(4) Pisica lui Schrödinger, r. Alexandru Berceanu, Unteatru, București, 2018.
(5) ROMACEN – Vremea Vrăjitoarei, r. Tina Turnheim, producție Giuvlipen și Teatrul „Andrei Mureșanu” Sfântu Gheorghe, 2019.
(6) Papiloma Party, r. Alina Pietrăreanu, Asociația HOT Collective, 2025.
(8) metavers (metaverse, în engleză, în original), în sens larg, se referă la o lume virtuală, cu structuri sociale, economice şi nu numai, similare sau nu cu cele cunoscute în realitatea concretă, în care utilizatorii interacţionează prin intermediul unor avataruri (n.r.).
(9) Un NFT sau un non-fungible token (jeton nefungibil) este o unitate unică de date, stocată într-un registru digital denumit blockchain. Un NFT este creat prin încărcarea unui fişier (de obicei, o creaţie artistică) pe o piaţă virtuală de licitaţii specializată. Diferenţa dintre un NFT şi o criptomonedă sau alte tipuri de jetoane digitale este unicitatea sa şi tocmai faptul că nu poate fi schimbat cu un alt jeton. (n.r.)
(10) Pentru această abordare, recomand autori precum Don Ihde, Peter-Paul Verbeek și Bruno Latour.
(11) Masca Lab: Școala de teatru alternativ este un demers al Teatrului Masca din Bucureşti şi cuprinde un showcase de spectacole internaționale, ateliere susținute de artiști naționali și internaționali, o rezidență artistică, evenimente conexe de rețelizare și discuții libere despre teatru, și o școală a spectatorului alternativ.
Laboratorul Teatrul Viitorului, organizat de Augmented Space Agency, este un prim proiect menit să formeze un nou colectiv de căutări teatrale și performative. În acest an, proiectul propune două masterclassuri online cu companii internaționale, trei module de mentorat, o serie de focus-group-uri conduse de un sociolog, ateliere de muzică, mișcare și scenografie, cât și producția și premiera unui spectacol colaborativ despre moduri de imaginare a viitorului (n.r.).
Scena în era tehnologiilor emergente
Autor: Ciprian Făcăeru
Publicat în: Teatrul azi nr. 7-8-9/2025
Rubrica: accente | IA & tehnologii digitale în artele performative
Pentru mine, teatrul și artele performative reprezintă un spațiu ideal pentru experiment și cercetare. Prin natura lor efemeră și prin disponibilitatea convențiilor flexibile, ele funcționează ca un laborator: permit testarea ipotezelor, prototiparea unor soluții și observarea modului în care acestea transformă experiența spectacolului. Explorările mele s-au concentrat pe felul în care scenografia se poate deschide către dimensiuni imersive, interactive și reactive, unde scenografia devine o construcție dinamică, în dialog cu artiștii și publicul. Dacă în convențiile teatrale clasice scenografia este gândită ca un cadru stabil, menit să susțină acțiunea dramatică, în aceste noi realități hibride aceasta capătă trăsăturile unui ecosistem dinamic, performativ, capabil să se reorganizeze în timp real, integrând proiecții imersive, senzori, procese algoritmice și automate. În aceste spații hibride ale performativului, scena funcționează asemenea unui organism viu, ale cărui forme și intensități se modifică odată cu mișcările actorului, reacțiile publicului sau date furnizate de senzori și procesate de inteligența artificială. O plasticitate ce deschide posibilitatea unor scenografii modulare, fluide și participative, unde mediul tehnologic devine co-autor al spectacolului. Și, într-o eră în care nativii digitali sunt acum oameni majori, publicul își schimbă comportamentul și gusturile, schimbările aduse de tehnologie modelează felul în care percepem realitatea, comunicăm și interacționăm cu aceasta.
Nu putem ignora provocările și riscurile pe care le aduc noile tehnologii. Este important să conștientizăm stadiul incipient în care se află diversele straturi de tehnologii emergente și să înțelegem că, spre deosebire de artele noilor media, unde experimentul tehnologic este o practică constantă, teatrul este condiționat de standardizarea infrastructurii tehnice și de stabilitatea convențiilor sale. În acest sens, procesul de adopție a tehnologiei urmează logica descrisă de legea difuziei inovațiilor1, există un mic grup de pionieri și „early adopters” care explorează curajos terenuri noi, dar masa critică a instituțiilor și a publicului rămâne precaută, așteptând confirmarea unor modele funcționale. Accesibilitatea rămâne un obstacol major: costurile ridicate, ciclurile rapide de învechire și lipsa de personal calificat îngreunează adoptarea, mai ales în teatrele mici și independente. Publicul, adesea nefamiliarizat cu aceste experiențe, poate fi suprasolicitat, iar caracterul individual al mediilor interactive și imersive intră uneori în tensiune cu natura colectivă a teatrului. De înțeles că integrarea tehnologiei nu necesită întotdeauna infrastructuri complexe; uneori soluții simple, accesibile, pot genera rezultate spectaculoase și relevante artistic. Totuși, chiar și aceste formule mai „ușoare” necesită contribuția unor pionieri capabili să combine sensibilitatea artistică și cunoștințe tehnice, o resursă umană încă rară și greu de format. Această lipsă este oglindită și în zona instituțională, unde personalul specializat lipsește aproape complet, iar echipele teatrale sunt rareori pregătite să integreze constant noile tehnologii în producții. Integrarea acestor soluții are o natură interdisciplinară, necesitând expertiză atât hardware, cât și software. Scenografia în contextul noilor tehnologii cere o permanentă actualizare, compatibilitate între sisteme și colaborare între specialiști din domenii foarte diferite. Acest nivel de complexitate transformă procesul creativ într-o ecologie de competențe, în care echipei de creație se alătură designeri, programatori, artiști vizuali, ingineri, cercetători specializați în una sau mai multe domenii emergente ale tehnologiei. O subevaluare frecventă cu care m-am întâlnit este că astfel de proiecte pot fi rezolvate de un singur programator. Experiența mea profesională a fost posibilă doar prin colaborarea cu o echipă interdisciplinară, fondată inițial ca grup de arhitecți pasionați de VR/AR și dezvoltată apoi în cadrul Augmented Space Agency.
Dacă evaluăm procesele de creație și producție din teatru și artele spectacolului, acestea sunt iterative și flexibile, în timp ce producțiile ce integrează noi tehnologii urmează logica dezvoltării software, cu etape mai stricte de prototipare și implementare, greu de modificat pe parcurs. Tempoul celor două paradigme de producție este fundamental diferit, timpul necesar pentru a realiza modificări și ajustări în proiecte precum cele de realitate virtuală este semnificativ mai mare comparativ cu viteza prototipării sau improvizației din scenă. În cazul meu, incursiunile în artele performative sunt rare, comparativ cu activitatea constantă a unui scenograf de teatru, într-o bună măsură condiționate de complexitatea tehnologică și tehnică cu care mă confrunt și care în cele mai multe situații necesită un timp semnificativ mai mare decât cel alocat în mod normal unei producții de teatru. Venind dinspre zona mediilor digitale și arhitectură, am resimțit adesea tensiunea dintre dinamica teatrală și logica strictă a dezvoltării unor structuri metodic planificate și proiectate. În proiectele în care am fost implicat, soluția nu a fost niciodată simplă, mereu însoțită de cercetare și acumularea de noi cunoștințe, unelte digitale și tehnologii, confruntat cu rolul de „traducător” între limbajul artistic și cel tehnologic. Unele proiecte, precum Reconstituirea2 sau Cyber-Body-System3 au beneficiat de un regim de laborator, cu timpi de producție extinși. În lipsa unei echipe, scenograful riscă să fie împins în roluri tehnice multiple, ceea ce fragmentează atenția și reduce timpul dedicat procesului artistic propriu-zis. Recunosc că mă regăsesc de multe ori în această situație, iar planificarea riguroasă a resurselor și a timpului devine indispensabilă. Chiar și în aceste condiții, în lipsa unui timp de producție mai mare, problemele au fost gestionate prin ore suplimentare și uneori nopți întregi de lucru, un sacrificiu pe care puțini oameni și-l pot asuma.
Pe de altă parte, riscul de a transforma scenografia într-un showroom de gadgeturi tehnologice, unde efectul vizual eclipsează discursul artistic, este unul real. Atunci când tehnologia este folosită doar pentru a impresiona prin spectaculozitate, ea riscă să devină un scop în sine și să rupă legătura organică dintre scenografie, dramaturgie, actor și public. În loc să potențeze experiența performativă, intervenția media poate superficializa discursul vizual, transformând scena într-un spațiu demonstrativ, mai apropiat de o prezentare de produs decât de un act artistic. De aceea, folosirea noilor tehnologii cere o poziționare critică și o claritate dramaturgică și poate încorporarea unor noi perspective menite să gestioneze aceste provocări, exemplu mediaturgia. Cred că limbajul artistic în contextul tehnologiilor emergente trebuie să-și asume dezvoltarea unor perspective teoretice care caută să articuleze și argumente conceptuale. Inserția tehnologică devine astfel un mediator al experienței oferite publicului. Explorările mele scenografice chiar au urmărit la nivel de expresie acest dialog dintre real și virtual, dar într-un cadru conceptual mai amplu. În Pisica lui Schrödinger4, scenografia digitală a funcționat ca extensie a stărilor interioare ale protagonistului, construind spații imersive ce traduceau anxietatea în forme vizuale abstracte. ROMACEN5 a transpus imaginarul într-un mediu cibernetic, unde tehnologia și mitologia se intersectau într-un comentariu critic asupra realităților sociale. În Papilloma Party6, scenografia participativă plasează publicul în mijlocul instalației, augmentată prin video mapping fluid, în care lumina și imaginea digitală transformă treptat spațiul. Reconstituirea adaugă o altă dimensiune: aici VR-ul este introdus punctual, nu pentru a înlocui scena, ci pentru a o extinde critic, punând în dialog tehnologii vechi și noi, de la televizoare CRT și camere VHS, la realitate augmentată și virtuală.
Mirajul valurilor de hype7 care însoțesc noile tehnologii creează, uneori, o presiune artificială asupra artiștilor și instituțiilor de a adopta rapid instrumente digitale, fără o reflecție critică asupra implicațiilor lor. De la realitate virtuală și holograme, la metavers8, NFT-uri9 și, nu în ultimul rând, inteligența artificială, fiecare val promite soluții universale și „schimbări de paradigmă”, dar adesea lasă în urmă costuri ascunse, dependențe tehnice și așteptări nerealiste. Această dinamică și nu numai ridică probleme serioase de sustenabilitate, atât la nivel financiar, cât și ecologic și cultural. Investițiile în echipamente cu durată de viață scurtă pun presiune pe bugete și resurse, iar pentru teatrele independente sau instituțiile mici, adaptarea la aceste ritmuri devine aproape imposibilă. Adevărata provocare este, așadar, de a depăși valurile efemere de entuziasm tehnologic și de a construi un cadru de lucru sustenabil, unde tehnologia să fie adoptată nu pentru a bifa trenduri, ci pentru a aduce sens, continuitate și valoare culturală. Aici se pot invoca perspective critice și analitice precum cele regăsite în postfenomenologie, care înțelege tehnologia nu ca simplu instrument, ci ca mediator al experienței și percepției, ce reconfigurează sau extinde, diversifică relațiile dintre oameni și mediul înconjurător. Într-o direcție complementară, ar fi „actor–network theory”, parte a unei rețele hibride de agenți umani și non-umani, unde în cazul nostru „scena” este rezultatul unei negocieri continue între oameni, dispozitive și infrastructuri.10
Inteligența artificială ocupă astăzi centrul valului de hype. O revoluție tehnologică într-adevăr, de multe ori este însă promisă drept soluție universală, de la generarea automată de texte, imagini și video la antrenarea actorilor virtuali, IA este investită cu o aură aproape mesianică. Totuși, la fel ca toate noile tehnologii nu se află la un stadiu de maturitate tehnologică și validare a aplicabilității, astfel integrarea sa în artele performative ridică dificultăți concrete. Pe plan tehnic, modelele generative necesită resurse hardware considerabile, software-ul evoluează cu o viteză dificil de urmărit, iar problemele de compatibilitate între sisteme sunt frecvente. Mai mult de atât, caracterul viu și în timp real, nu este întotdeauna garantată de tehnologia actuală, tocmai datorită limitelor de procesare computațională curente. Și, în practică, la fel este nevoie de expertiza unei persoane specializate sau cel puțin de o experiență de bază în configurarea și programarea sistemelor AI, aspect care limitează accesibilitatea.
Dincolo de provocările tehnice, apar dilemele etice. Problema originalității privește granița tot mai difuză dintre aportul artistului și cel al algoritmului. Rezultatul riscă să uniformizeze limbajele vizuale și dramaturgice, estompând vocea individuală a creatorului. Sistemele AI funcționează adesea ca niște „cutii negre”, greu de controlat sau explicat, în contrast cu nevoia unei viziuni clare ale intenției artistice. În acest context, simpla utilizare a uneltelor comune precum ChatGPT sau Midjourney, deși extrem de utile în etapele de cercetare și ideație, conduce rapid la clișee vizuale și narative. Pentru un proces artistic autentic, sunt mai potrivite soluțiile personalizabile, care permit intervenția umană și păstrarea controlului creativ. Totuși, tehnologiile IA oferă oportunități și au potențialul de a cataliza prototiparea rapidă de decoruri și structuri narative, democratiza accesului la tehnologie prin accesibilizarea informației sau facilitarea unei asistențe reale în programare. Personal, sunt fascinat de noile posibilităţi creative și urmăresc dezvoltarea personajelor și scenografiilor virtuale inteligente, ce pot deschide drumul către interacțiuni conversaționale între virtual și actor sau participant. Esențială rămâne o adoptare critică, care să combine creativitatea umană cu resursele algoritmice, fără a renunța la responsabilitatea artistică.
Toate aceste provocări tehnice și etice, de la limitările resurselor până la dilemele legate de originalitate și calitate artistică, indică un fapt esențial, scena poate fi privită ca un teritoriu de negociere între uman și tehnologic. Într-un peisaj în care tehnologia poate fi deopotrivă disruptivă și înșelătoare, artele performative se conturează ca un teritoriu de dialog critic, un laborator capabil să exploreze și să genereze educație, conștientizare colectivă și, nu în ultimul rând, să transfere către tehnologie practici etice și responsabile. De aceea, îmi pun speranța în laboratoare practice și proiecte de cercetare artistică cu rol educațional, precum Şcoala de teatru alternativ, Teatrul Viitorului11 sau Prompt-Set-Perform, menite să investigheze aceste teritorii emergente și să transmită următoarelor generații responsabilitatea de a le continua și rafina.
Note:
(1) Everett Rogers – Diffusion of Innovations, 1962.
(2) Reconstituirea, text şi regie: Catinca Drăgănescu, Teatrul Național „Marin Sorescu” Craiova, spectacol dezvoltat în cadrul programului european de ACuTe, 2023-2024.
(3) Cyber-Body-Systems, proiect artistic și de cercetare, coordonat de Claudia Schnugg și Andrei Tudose, cu participarea artiștilor Daniela Brill, Raluca Ghiță, Ciprian Făcăeru și Andrei Raicu, producție Marginal, 2024.
(4) Pisica lui Schrödinger, r. Alexandru Berceanu, Unteatru, București, 2018.
(5) ROMACEN – Vremea Vrăjitoarei, r. Tina Turnheim, producție Giuvlipen și Teatrul „Andrei Mureșanu” Sfântu Gheorghe, 2019.
(6) Papiloma Party, r. Alina Pietrăreanu, Asociația HOT Collective, 2025.
(7) hype (en.), entuziasm exagerat, nejustificat (n.r.).
(8) metavers (metaverse, în engleză, în original), în sens larg, se referă la o lume virtuală, cu structuri sociale, economice şi nu numai, similare sau nu cu cele cunoscute în realitatea concretă, în care utilizatorii interacţionează prin intermediul unor avataruri (n.r.).
(9) Un NFT sau un non-fungible token (jeton nefungibil) este o unitate unică de date, stocată într-un registru digital denumit blockchain. Un NFT este creat prin încărcarea unui fişier (de obicei, o creaţie artistică) pe o piaţă virtuală de licitaţii specializată. Diferenţa dintre un NFT şi o criptomonedă sau alte tipuri de jetoane digitale este unicitatea sa şi tocmai faptul că nu poate fi schimbat cu un alt jeton. (n.r.)
(10) Pentru această abordare, recomand autori precum Don Ihde, Peter-Paul Verbeek și Bruno Latour.
(11) Masca Lab: Școala de teatru alternativ este un demers al Teatrului Masca din Bucureşti şi cuprinde un showcase de spectacole internaționale, ateliere susținute de artiști naționali și internaționali, o rezidență artistică, evenimente conexe de rețelizare și discuții libere despre teatru, și o școală a spectatorului alternativ.
Laboratorul Teatrul Viitorului, organizat de Augmented Space Agency, este un prim proiect menit să formeze un nou colectiv de căutări teatrale și performative. În acest an, proiectul propune două masterclassuri online cu companii internaționale, trei module de mentorat, o serie de focus-group-uri conduse de un sociolog, ateliere de muzică, mișcare și scenografie, cât și producția și premiera unui spectacol colaborativ despre moduri de imaginare a viitorului (n.r.).