Memoria e, fără îndoială, cuvântul care revine cel mai insistent în presa sfârşitului de an 2009. Cititorii ştiu şi singuri de ce, aşa încât, în aceste rânduri, ne mulţumim să semnalăm câteva articole numai bune de alungat mahmureala şi uns motoarele minţii în întâmpinarea unui an chiar mai „interesant” decât cel scurs (deşi nu în sensul proverbului chinezesc la care face referire Horia-Roman Patapievici în Bilanţul serial din EVZ, ediţia din 31 decembrie).
Memoria e, fără îndoială, cuvântul care revine cel mai insistent în presa sfârşitului de an 2009. Cititorii ştiu şi singuri de ce, aşa încât, în aceste rânduri, ne mulţumim să semnalăm câteva articole numai bune de alungat mahmureala şi uns motoarele minţii în întâmpinarea unui an chiar mai „interesant” decât cel scurs (deşi nu în sensul proverbului chinezesc la care face referire Horia-Roman Patapievici în Bilanţul serial din EVZ, ediţia din 31 decembrie).
De citit neapărat, în Observator cultural, dialogul dintre Gianina Cărbunariu şi Andrea Tompa (critic la revista budapestană Színház). „Cu-rucsacul-acesta-de-prejudecati-in-spate” trebuie citit şi pentru că nu sunt de găsit prea multe mărturii despre spectacolul20/20conceput de regizoare la Yorick Stúdió din Tîrgu Mureş (înfiinţat şi condus de actorul Aba Sebestyén), un proiect independent care-şi propune să risipească – atât cât mai e posibil după 20 de ani – confuzia, jena sau chiar indiferenţa cu care ne raportăm încă la sîngeroasele confruntări interetnice (româno-maghiare) din 20 martie 1990. De aici am aflat că Gianina Cărbunariu are mai multe proiecte de analiză retrospectivă legate de anii ’90 şi chiar de ultimele decenii ale comunismului (pentru unul dintre acestea, de pildă, a intervievat în Germania saşi şi şvabi forţaţi în ceauşism să emigreze), întrucât, spune ea, „mă interesează ce s-a întîmplat cu generaţia părinţilor mei, poate şi pentru că încerc să-i înţeleg mai bine şi să-i judec mai puţin”. Totul, de la analiza motivaţiilor personale la o lucidă descriere a procesului de lucru şi a opţiunilor regizorale (de pildă, opţiunea pentru o anumită punere în spaţiu sau pentru discuţiile cu publicul), arată că 20/20 nu e un spectacol despre adevăr, ci unul „despre memorie, despre felul în care ea selectează, transformă, blurează lucrurile, conectează evenimente aparent nelegate între ele, se contrazice, deformează, se minte, ezită, decupează etc.” 20/20 e, aşadar, în chip ineluctabil, un spectacol despre prezent. Cu toată actualitatea lui, s-a jucat însă foarte puţin (atât cât au permis finanţările modice obţinute), iar lipsa de preocupare (a ordonatorilor de credite, dar nu numai a lor) pentru iniţiativele unor creatori de teatru (mai cu seamă independenţi) care nu fac „doar teatru” e şi ea un punct nevralgic al vieţii noastre artistice (şi sociale), identificat cu precizie în interviu.
Din fericire, 20/20 a fost invitat în luna noiembrie la Festivalul de Dramaturgie Contemporană de la Budapesta, acolo unde l-a văzut Alice Georgescu, care îl prezintă în Dilema veche drept „o tentativă (singura, după ştiinţa mea, din România, alături de Spovedanie la Tanacu a lui Andrei Şerban) de teatru documentar, adică de teatru pornind de la fapte reale «controversate» pe care caută să le explice ori, cel puţin, să le expună coerent.” Între timp, e adevărat, pe scena Odeonului am fost martorii unei alte iniţiative de acest gen, inspirată tot de fatidicul „după 20 de ani”. Graţie „invitatului special”, generalul Victor Athanasie Stănculescu, Ultimele ore ale lui Ceauşescu, regizat de Milo Rau şi propus de Institutul Internaţional pentru Crimă Politică(Zürich/Berlin),a avut parte de o mediatizare neobişnuită şi totodată redundantă. De aceea nu vom mai insista aici asupra lui.
Discursuri mai dramatice, mai temperate sau mai ludice pe tema memoriei am mai putut citi în ultimul număr din 2009 al Dilemei vechi, în care Andrei Pleşu scrie elegiac-poznaş şi în deplină cunoştinţă de cauză (ca fost posesor şi şofer de… Trabant) despre această marcă ostalgică ridicată la rang de „metaforă a supravieţuirii” şi model de funcţionare a fostelor ţări comuniste, care şi ele, „construiau pe infinitezimal, articulau armonios nimicul”. Doar câteva pagini despart apoi jurnalul de „uichendist” parizian al lui Eugen Istodor (pe care îl descoperi neaşteptat de sobru într-o jumătate de frază precum „Parisul îţi transmite istoria, mândria simplă, dar fastuoasă…”) de Chişinăul Crăciunului 2009 – primul „liniştit”, după mulţi ani, cum spune Liliana Nicolae, care îi fotografiază pe îndelete gara, străzile, cafenelele, librăriile, oamenii, pieţele şi… bilingvismul încă problematic. O călătorie inedită pentru cei care, între ani, au ales/ au fost nevoiţi să rămână în propriile lor cămine. Ori, cum ar spune exasperant de familiar şi inexact, ai noştri moderatori de televiziune: „pentru cei de acasă”.
Invitaţia de a mai zăbovi pe tărâmurile memoriei se încheie cu două articole din Le Monde, ambele din ediţia on-line de Crăciun. Primul, titrat incitant Le corps de Garcia Lorca porte a jamais disparu, aduce la zi o chestiune încă neelucidată şi totuşi clasată: aceea a locului în care şi-ar fi găsit odihna trupul lui Lorca, împuşcat de franchişti în 1936 (fapt care redeschide, în schimb, apetitul pentru speculaţii asupra condiţiilor în care ar fi murit, de fapt, poetul). Al doilea e un minunat articol despre un anumit soi de amintiri-comori care refuză să se piardă în neant. L’Osmothèque se află la Versailles şi este unica instituţie care cultivă patrimoniul… olfactiv al omenirii. Colecţia numără 1 800 de parfumuri, dintre care 400 azi dispărute (comercializarea lor fiind strict interzisă). Vă las să descoperiţi aici câteva dintre numele şi ingredientele acestora, observând, en passant, diferenţa dintre încăpăţânarea unora de a onora până şi cea mai volatilă dintre memorii şi priceperea altora de a nega cu furie orice urmă tezaurizabilă a trecutului! (A.D.)
Revista presei culturale: memoria, o obsesie de sfârşit de an
Memoria e, fără îndoială, cuvântul care revine cel mai insistent în presa sfârşitului de an 2009. Cititorii ştiu şi singuri de ce, aşa încât, în aceste rânduri, ne mulţumim să semnalăm câteva articole numai bune de alungat mahmureala şi uns motoarele minţii în întâmpinarea unui an chiar mai „interesant” decât cel scurs (deşi nu în sensul proverbului chinezesc la care face referire Horia-Roman Patapievici în Bilanţul serial din EVZ, ediţia din 31 decembrie).
Memoria e, fără îndoială, cuvântul care revine cel mai insistent în presa sfârşitului de an 2009. Cititorii ştiu şi singuri de ce, aşa încât, în aceste rânduri, ne mulţumim să semnalăm câteva articole numai bune de alungat mahmureala şi uns motoarele minţii în întâmpinarea unui an chiar mai „interesant” decât cel scurs (deşi nu în sensul proverbului chinezesc la care face referire Horia-Roman Patapievici în Bilanţul serial din EVZ, ediţia din 31 decembrie).
De citit neapărat, în Observator cultural, dialogul dintre Gianina Cărbunariu şi Andrea Tompa (critic la revista budapestană Színház). „Cu-rucsacul-acesta-de-prejudecati-in-spate” trebuie citit şi pentru că nu sunt de găsit prea multe mărturii despre spectacolul 20/20 conceput de regizoare la Yorick Stúdió din Tîrgu Mureş (înfiinţat şi condus de actorul Aba Sebestyén), un proiect independent care-şi propune să risipească – atât cât mai e posibil după 20 de ani – confuzia, jena sau chiar indiferenţa cu care ne raportăm încă la sîngeroasele confruntări interetnice (româno-maghiare) din 20 martie 1990. De aici am aflat că Gianina Cărbunariu are mai multe proiecte de analiză retrospectivă legate de anii ’90 şi chiar de ultimele decenii ale comunismului (pentru unul dintre acestea, de pildă, a intervievat în Germania saşi şi şvabi forţaţi în ceauşism să emigreze), întrucât, spune ea, „mă interesează ce s-a întîmplat cu generaţia părinţilor mei, poate şi pentru că încerc să-i înţeleg mai bine şi să-i judec mai puţin”. Totul, de la analiza motivaţiilor personale la o lucidă descriere a procesului de lucru şi a opţiunilor regizorale (de pildă, opţiunea pentru o anumită punere în spaţiu sau pentru discuţiile cu publicul), arată că 20/20 nu e un spectacol despre adevăr, ci unul „despre memorie, despre felul în care ea selectează, transformă, blurează lucrurile, conectează evenimente aparent nelegate între ele, se contrazice, deformează, se minte, ezită, decupează etc.” 20/20 e, aşadar, în chip ineluctabil, un spectacol despre prezent. Cu toată actualitatea lui, s-a jucat însă foarte puţin (atât cât au permis finanţările modice obţinute), iar lipsa de preocupare (a ordonatorilor de credite, dar nu numai a lor) pentru iniţiativele unor creatori de teatru (mai cu seamă independenţi) care nu fac „doar teatru” e şi ea un punct nevralgic al vieţii noastre artistice (şi sociale), identificat cu precizie în interviu.
Din fericire, 20/20 a fost invitat în luna noiembrie la Festivalul de Dramaturgie Contemporană de la Budapesta, acolo unde l-a văzut Alice Georgescu, care îl prezintă în Dilema veche drept „o tentativă (singura, după ştiinţa mea, din România, alături de Spovedanie la Tanacu a lui Andrei Şerban) de teatru documentar, adică de teatru pornind de la fapte reale «controversate» pe care caută să le explice ori, cel puţin, să le expună coerent.” Între timp, e adevărat, pe scena Odeonului am fost martorii unei alte iniţiative de acest gen, inspirată tot de fatidicul „după 20 de ani”. Graţie „invitatului special”, generalul Victor Athanasie Stănculescu, Ultimele ore ale lui Ceauşescu, regizat de Milo Rau şi propus de Institutul Internaţional pentru Crimă Politică (Zürich/Berlin), a avut parte de o mediatizare neobişnuită şi totodată redundantă. De aceea nu vom mai insista aici asupra lui.
Discursuri mai dramatice, mai temperate sau mai ludice pe tema memoriei am mai putut citi în ultimul număr din 2009 al Dilemei vechi, în care Andrei Pleşu scrie elegiac-poznaş şi în deplină cunoştinţă de cauză (ca fost posesor şi şofer de… Trabant) despre această marcă ostalgică ridicată la rang de „metaforă a supravieţuirii” şi model de funcţionare a fostelor ţări comuniste, care şi ele, „construiau pe infinitezimal, articulau armonios nimicul”. Doar câteva pagini despart apoi jurnalul de „uichendist” parizian al lui Eugen Istodor (pe care îl descoperi neaşteptat de sobru într-o jumătate de frază precum „Parisul îţi transmite istoria, mândria simplă, dar fastuoasă…”) de Chişinăul Crăciunului 2009 – primul „liniştit”, după mulţi ani, cum spune Liliana Nicolae, care îi fotografiază pe îndelete gara, străzile, cafenelele, librăriile, oamenii, pieţele şi… bilingvismul încă problematic. O călătorie inedită pentru cei care, între ani, au ales/ au fost nevoiţi să rămână în propriile lor cămine. Ori, cum ar spune exasperant de familiar şi inexact, ai noştri moderatori de televiziune: „pentru cei de acasă”.
Invitaţia de a mai zăbovi pe tărâmurile memoriei se încheie cu două articole din Le Monde, ambele din ediţia on-line de Crăciun. Primul, titrat incitant Le corps de Garcia Lorca porte a jamais disparu, aduce la zi o chestiune încă neelucidată şi totuşi clasată: aceea a locului în care şi-ar fi găsit odihna trupul lui Lorca, împuşcat de franchişti în 1936 (fapt care redeschide, în schimb, apetitul pentru speculaţii asupra condiţiilor în care ar fi murit, de fapt, poetul). Al doilea e un minunat articol despre un anumit soi de amintiri-comori care refuză să se piardă în neant. L’Osmothèque se află la Versailles şi este unica instituţie care cultivă patrimoniul… olfactiv al omenirii. Colecţia numără 1 800 de parfumuri, dintre care 400 azi dispărute (comercializarea lor fiind strict interzisă). Vă las să descoperiţi aici câteva dintre numele şi ingredientele acestora, observând, en passant, diferenţa dintre încăpăţânarea unora de a onora până şi cea mai volatilă dintre memorii şi priceperea altora de a nega cu furie orice urmă tezaurizabilă a trecutului! (A.D.)
4 ianuarie 2010