Din 17 până în 20 august, CĂLĂTORIILE LUI GULLIVER vor înfrunta, la Edinburgh, cel mai cosmopolit și exigent public de teatru din lume. Nici unui regizor nu i-ar fi ușor să se întoarcă aici după un triumf precum cel repurtat de Silviu Purcărete cu FAUST. „Gulliver” beneficiază de un orizont de așteptare diferit și pentru că va fi prezentat într-o sală convențională, à lʼitalienne, fără sporul de tensiune pe care îl induce publicului deplasarea către un spațiu de joc îndepărtat și neobișnuit, așa cum era Lowland Hall, Royal Highland Centre, unde campează acum alte producții impresionante…
Din 17 pana in 20 august, CĂLĂTORIILE LUI GULLIVER vor înfrunta, la Edinburgh, cel mai cosmopolit și exigent public de teatru din lume (http://www.eif.co.uk/gulliver). Nici unui regizor nu i-ar fi ușor să se întoarcă aici după un triumf precum cel repurtat de Silviu Purcărete cu FAUST. „Gulliver” beneficiază de un orizont de așteptare diferit și pentru că va fi prezentat într-o sală convențională, à lʼitalienne, fără sporul de tensiune pe care îl induce publicului deplasarea către un spațiu de joc îndepărtat și neobișnuit, așa cum era Lowland Hall, Royal Highland Centre, unde campează acum alte producții impresionante: „Les Naufragés du Fol Espoir (Aurores)”, „2008: Macbeth” și „My Fair Lady, Meine faire Dame – ein Sprachlabor”, semnate de (nu mai puțin celebrii) Grzegorz Jarzyna, Ariane Mnouchkine și Christoph Marthaler.
Indiferent care vor fi ecourile premierei mondiale cu „Gulliver” citit de Purcărete – ideea lui de a pune în scenă satira lui Swift s-a născut, dacă nu mă înșel, chiar la Edinburgh, patria Iluminismului scoțian, atunci, la ediția din 2009 –, această revenire în prim-planul Festivalului merită a fi considerată un eveniment în sine.
Lui Purcărete, se spune, îi plac scenele și spațiile generoase, textele epice, „imposibile”, în general, formatele mari, în care imaginația lui „furibundă” s-ar putea desfășura în voie. Același Purcărete, însă – autorul „Danaidelor”, al lui „Faust” și al peliculei „Undeva la Palilula”, superproducții cu timp de gestație uneori lent și dificil –, a montat la Teatrul Țăndărică o „Cenușăreasă” ca un mecanism de ceasornic, încă perfect reglat după 20 de ani. Și același Purcărete s-a oprit, în scurtul interval dintre două festivaluri-mamut (Sibiu și Edinburgh), ca să lucreze la Ariel, teatru aproape necunoscut, de format lilliputan, aflat în inima parcului Zăvoi din Râmnicu Vâlcea. La umbra bătrânilor arbori care străjuiesc teatrul-casă (conac), Purcărete a pregătit peste vară, împreună cu Mariana Mihuț, Victor Rebengiuc și scenograful Dragoș Buhagiar, cel de-al treilea Caragiale din cariera sa: „Conul Leonida față cu reacțiunea”. Produs în parteneriat cu Teatrul Național din București, spectacolul va avea premiera în capitală, la începutul stagiunii, urmând să fie jucat, firește, și la Ariel.
La Râmnicu Vâlcea, oraș de care – Purcărete o recunoaște – a fost „îndrăgostit”, numele regizorului mai are și acum o imensă aură: înainte de ʼ89 și ani mulți mai apoi, a montat (la Teatrul Popular, ulterior „Anton Pann”) șase spectacole, printre care „Piațeta” de Goldoni și „Decameronul 645…”, titluri pe drept cuvânt legendare. Din trupa de atunci, o parte dintre actori au migrat mai târziu în ehipa Teatrului Ariel condus de Doina Migleczi (și finanțat de Primărie, spre deosebire de celălalt, rămas în grija Prefecturii). În miez de iulie, pe când Purcărete repeta Caragiale, la Ariel era în toi un microfestival, creat nu atât pentru critici și invitați, cât mai ales pentru comunitatea locală. Nu mă îndoiesc că mai mult de dragul prietenilor săi, regizorul și-a înfrânt binecunoscuta reticență față de aparițiile publice, acceptând să participe, în festival, la un dialog deschis, moderat de criticul Sebastian-Vlad Popa.
Cred că mă număr printre puținii jurnaliști care au avut ocazia să-l intervieveze pe Silviu Purcărete. Îi cunosc, așadar, oroarea de cuvinte mari, fraze lungi și reverențioase, exprimând false uimiri și etalând cunoștințe incerte. Purcărete nu-și alege cu grijă cuvintele și nu te pune la punct, dar, intrând în joc cu bonomie, autoironie și cu un soi de precauție, îți arată infinita zădărnicie a demersului tău. Transcris, un interviu cu Silviu Purcărete pare, poate, mai sărac, însă, dată fiind raritatea ocaziei, e și mai prețios. Vrând-nevrând, din mărturirisile lui zgârcite se desprind câteva detalii remarcabile, care te urmăresc timp îndelungat. La fel s-a întâmplat și la Râmnicu Vâlcea, pe 27 iulie, când, mai volubil decât în alte împrejurări, regizorul a dezvăluit că i-ar fi plăcut să monteze „Faust” la Teatrul Ariel din Zăvoi! A fost o vreme când spațiul (teatrul-casă, probabil cu tot cu împrejurimile lui) i se păruse ideal pentru acest text. Din păcate, nimeni, nici măcar directoarea Doina Miglezci, n-a crezut suficient într-o idee atât de extravagantă. Îmi place să pun mărturisirea lui Purcărete în relație cu o altă obsesie: mult timp, Dan Micu, regizor legat de „Anton Pann” și de epoca teatrală fastă instaurată acolo de Goange Marinescu, a visat să pună în scenă „Faust” la Râmnicu Vâlcea. Prietenul său Purcărete a crezut și el o clipă în această utopie. Restul e deja istorie: „Faust” s-a născut într-un alt context, la o altă scară și cu o distribuție complet diferită (repetițiile demaraseră, după cum se știe, cu Gheorghe Dinică și cu Ștefan Iordache).
Fără pretenția de a fi reținut mot pour mot cele spuse de Silviu Purcărete la întâlnirea cu publicul Festivalului Ariel Inter Fest, sunt convinsă că merită să transcriu aici măcar o parte dintre ele. Sunt formule în general eliptice, răspunsuri la întrebări vizând teme recurente din spectacolele sale. Simple în aparență, ele mi se par definitorii pentru Purcărete nu doar prin adevărul conținut, ci și prin sinceritatea lor frapantă. Considerați exercițiul meu, dacă vreți, un mod de a aștepta cu pumnii strânși premiera lui „Gulliver” la Edinburgh.
Relația cu teatrele și instituțiile
„Lucrez ca freelance – o formă de vagabondaj, până la urmă.”
„În principiu, lucrez cu mai multă plăcere în România.”
(In)fidelitatea față de text
„Am pretenția că sunt un bun analist al textelor. Toate soluțiile mele scenice sunt clar izvorâte din textul respectiv.”
„Citești și recitești, luptându-te cu clișeele.”
„Orice spectacol e o reducere, o limitare a misterului unui text și o îmbogățire a lui prin alte mijloace.”
Text clasic vs. dramaturgie contemporană
„Sunt foarte interesat de texte, nu sunt un căutător de texte. În general, textele vin către sufletul tău, te nimeresc. Încerc să le rezolv, să le găsesc înțelesul și imaginea esențială.”
Teatru-gastronomie
„În teatru nu e ca în bucătărie. Ca să fierbi un ou nu-ți ia mai mult de trei minute, pe când, pe scenă, fiecare lucru își are un timp al lui, imprevizibil.”
Butaforie și materii organice
„Când aduci pe scenă o pâine adevărată, asta trebuie să însemne mai mult, să inducă o neliniște, pentru că scena e un loc artificial.”
Corul
„Am fost cu adevărat fascinat de această gramatică pe care au inventat-o grecii.”
„Nici un actor nu își dorește să joace în cor.”
Publicul
„Un spectacol nu-l poți face pentru spectatori, ci pentru public. Pe el îl ai în gând atunci când lucrezi. Dar publicul e o entitate abstractă, nedeterminată, nu o sumă de individualități. Luați îndividual, spectatorii sunt atât de diferiți.”
„El e, ca și corul, un ochi sălbatic care te controlează, o ființă crudă, un monstru multicefal, de care ți-e frică. Eu am această angoasă când intră publicul în sală prima dată.”
„Îmi doresc ca ceea ce am pus eu pe masă să fie gustat de public, dar asta se întâmplă foarte rar. Uneori e din vina mea, alteori nu…”
Repetiții
„Doar când lucrezi, poți avea acest sentiment chiar jubilatoriu de gratuitate. Și totuși, la repetiții ne certăm, ne torturăm reciproc, de parcă ceea ce se întâmplă acolo ar avea într-adevăr vreo importanță.”
*
Foto (sus): Mihaela Marin – Silviu Purcărete în dialog cu Andrew Mckinnon la Edinburgh, în 2009
Foto (jos): Vlad Dumirescu-Petrică – regizorul în dialog cu Sebastian-Vlad Popa la Ariel Inter Fest Râmnicu Vâlcea, 27 iulie 2012
Purcărete pentru a doua oară la Edinburgh. „Don’t miss the unmissable!”
Din 17 până în 20 august, CĂLĂTORIILE LUI GULLIVER vor înfrunta, la Edinburgh, cel mai cosmopolit și exigent public de teatru din lume. Nici unui regizor nu i-ar fi ușor să se întoarcă aici după un triumf precum cel repurtat de Silviu Purcărete cu FAUST. „Gulliver” beneficiază de un orizont de așteptare diferit și pentru că va fi prezentat într-o sală convențională, à lʼitalienne, fără sporul de tensiune pe care îl induce publicului deplasarea către un spațiu de joc îndepărtat și neobișnuit, așa cum era Lowland Hall, Royal Highland Centre, unde campează acum alte producții impresionante…
Din 17 pana in 20 august, CĂLĂTORIILE LUI
GULLIVER vor înfrunta, la Edinburgh, cel mai cosmopolit și exigent public de
teatru din lume (http://www.eif.co.uk/gulliver). Nici unui regizor nu i-ar fi
ușor să se întoarcă aici după un triumf precum cel repurtat de Silviu Purcărete
cu FAUST. „Gulliver” beneficiază de un orizont de așteptare diferit și pentru
că va fi prezentat într-o sală convențională, à lʼitalienne, fără sporul de tensiune
pe care îl induce publicului deplasarea către un spațiu de joc îndepărtat și
neobișnuit, așa cum era Lowland Hall,
Royal Highland Centre, unde campează acum alte producții
impresionante: „Les Naufragés
du Fol Espoir (Aurores)”, „2008: Macbeth” și „My Fair Lady, Meine faire Dame – ein Sprachlabor”, semnate de (nu mai puțin celebrii) Grzegorz Jarzyna, Ariane Mnouchkine și Christoph Marthaler.
Indiferent care vor fi ecourile premierei mondiale cu „Gulliver” citit de
Purcărete – ideea lui de a pune în scenă satira lui Swift s-a născut, dacă nu
mă înșel, chiar la Edinburgh, patria Iluminismului scoțian, atunci, la ediția
din 2009 –, această revenire în prim-planul Festivalului merită a fi
considerată un eveniment în sine.
Lui Purcărete, se spune, îi plac scenele și
spațiile generoase, textele epice, „imposibile”, în general, formatele mari, în
care imaginația lui „furibundă” s-ar putea desfășura în voie. Același Purcărete,
însă – autorul „Danaidelor”, al lui „Faust” și al peliculei „Undeva la Palilula”, superproducții cu timp de gestație uneori lent și dificil –, a montat la
Teatrul Țăndărică o „Cenușăreasă” ca un mecanism de ceasornic, încă perfect reglat
după 20 de ani. Și același Purcărete s-a oprit, în scurtul interval dintre două
festivaluri-mamut (Sibiu și Edinburgh), ca să lucreze la Ariel, teatru aproape
necunoscut, de format lilliputan, aflat în inima parcului Zăvoi din Râmnicu
Vâlcea. La umbra bătrânilor arbori care străjuiesc teatrul-casă (conac), Purcărete
a pregătit peste vară, împreună cu Mariana Mihuț, Victor Rebengiuc și
scenograful Dragoș Buhagiar, cel de-al treilea Caragiale din cariera sa: „Conul
Leonida față cu reacțiunea”. Produs în parteneriat cu Teatrul Național din
București, spectacolul va avea premiera
în capitală, la începutul stagiunii, urmând să fie jucat, firește, și la Ariel.
La Râmnicu Vâlcea, oraș de care – Purcărete o recunoaște
– a fost „îndrăgostit”, numele regizorului mai are și acum o imensă aură: înainte
de ʼ89 și ani mulți mai apoi, a montat (la Teatrul Popular, ulterior „Anton
Pann”) șase spectacole, printre care „Piațeta” de Goldoni și „Decameronul 645…”,
titluri pe drept cuvânt legendare. Din trupa de atunci, o parte dintre actori
au migrat mai târziu în ehipa Teatrului Ariel condus de Doina Migleczi (și
finanțat de Primărie, spre deosebire de celălalt, rămas în grija Prefecturii). În miez de iulie, pe când Purcărete repeta
Caragiale, la Ariel era în toi un microfestival, creat nu atât pentru critici
și invitați, cât mai ales pentru comunitatea locală. Nu mă îndoiesc că mai mult
de dragul prietenilor săi, regizorul și-a înfrânt binecunoscuta reticență față
de aparițiile publice, acceptând să participe, în festival, la un dialog deschis,
moderat de criticul Sebastian-Vlad Popa.
Cred că mă număr printre puținii jurnaliști
care au avut ocazia să-l intervieveze pe Silviu Purcărete. Îi cunosc, așadar, oroarea
de cuvinte mari, fraze lungi și reverențioase, exprimând false uimiri și etalând
cunoștințe incerte. Purcărete nu-și alege cu grijă cuvintele și nu te pune la
punct, dar, intrând în joc cu bonomie, autoironie și cu un soi de precauție, îți
arată infinita zădărnicie a demersului tău. Transcris, un interviu cu Silviu
Purcărete pare, poate, mai sărac, însă, dată fiind raritatea ocaziei, e și mai
prețios. Vrând-nevrând, din mărturirisile lui zgârcite se desprind câteva
detalii remarcabile, care te urmăresc timp îndelungat. La fel s-a întâmplat și la
Râmnicu Vâlcea, pe 27 iulie, când, mai volubil decât în alte împrejurări, regizorul
a dezvăluit că i-ar fi plăcut să monteze „Faust” la Teatrul Ariel din Zăvoi! A
fost o vreme când spațiul (teatrul-casă, probabil cu tot cu împrejurimile lui)
i se păruse ideal pentru acest text. Din păcate, nimeni, nici măcar directoarea
Doina Miglezci, n-a crezut suficient într-o idee atât de extravagantă. Îmi
place să pun mărturisirea lui Purcărete în relație cu o altă obsesie: mult
timp, Dan Micu, regizor legat de „Anton Pann” și de epoca teatrală fastă instaurată
acolo de Goange Marinescu, a visat să pună în scenă „Faust” la Râmnicu Vâlcea.
Prietenul său Purcărete a crezut și el o clipă în această utopie. Restul e deja
istorie: „Faust” s-a născut într-un alt context, la o altă scară și cu o distribuție
complet diferită (repetițiile demaraseră, după cum se știe, cu Gheorghe Dinică
și cu Ștefan Iordache).
Fără pretenția de a fi reținut mot pour mot cele spuse de Silviu
Purcărete la întâlnirea cu publicul Festivalului Ariel Inter Fest, sunt
convinsă că merită să transcriu aici măcar o parte dintre ele. Sunt formule în
general eliptice, răspunsuri la întrebări vizând teme recurente din spectacolele sale. Simple
în aparență, ele mi se par definitorii pentru Purcărete nu doar prin adevărul
conținut, ci și prin sinceritatea lor frapantă. Considerați exercițiul meu,
dacă vreți, un mod de a aștepta cu pumnii strânși premiera lui „Gulliver” la
Edinburgh.
Relația
cu teatrele și instituțiile
„Lucrez ca freelance – o formă de vagabondaj,
până la urmă.”
„În principiu, lucrez cu mai multă plăcere în
România.”
(In)fidelitatea
față de text
„Am pretenția că sunt un bun analist al
textelor. Toate soluțiile mele scenice sunt clar izvorâte din textul respectiv.”
„Citești și recitești, luptându-te cu
clișeele.”
„Orice spectacol e o reducere, o limitare a
misterului unui text și o îmbogățire a lui prin alte mijloace.”
Text
clasic vs. dramaturgie contemporană
„Sunt foarte interesat de texte, nu sunt un
căutător de texte. În general, textele vin către sufletul tău, te nimeresc. Încerc
să le rezolv, să le găsesc înțelesul și imaginea esențială.”
Teatru-gastronomie
„În teatru nu e ca în bucătărie. Ca să fierbi
un ou nu-ți ia mai mult de trei minute, pe când, pe scenă, fiecare lucru își
are un timp al lui, imprevizibil.”
Butaforie
și materii organice
„Când aduci pe scenă o pâine adevărată, asta
trebuie să însemne mai mult, să inducă o neliniște, pentru că scena e un loc
artificial.”
Corul
„Am fost cu adevărat fascinat de această
gramatică pe care au inventat-o grecii.”
„Nici un actor nu își dorește să joace în
cor.”
Publicul
„Un spectacol nu-l poți face pentru
spectatori, ci pentru public. Pe el îl ai în gând atunci când lucrezi. Dar
publicul e o entitate abstractă, nedeterminată, nu o sumă de individualități. Luați
îndividual, spectatorii sunt atât de diferiți.”
„El e, ca și corul, un ochi sălbatic care te
controlează, o ființă crudă, un monstru multicefal, de care ți-e frică. Eu am
această angoasă când intră publicul în sală prima dată.”
„Îmi doresc ca ceea ce am pus eu pe masă să
fie gustat de public, dar asta se întâmplă foarte rar. Uneori e din vina mea,
alteori nu…”
Repetiții
„Doar când lucrezi, poți avea acest sentiment
chiar jubilatoriu de gratuitate. Și totuși, la repetiții ne certăm, ne torturăm
reciproc, de parcă ceea ce se întâmplă acolo ar avea într-adevăr vreo
importanță.”
*
Foto (sus): Mihaela Marin – Silviu Purcărete în
dialog cu Andrew Mckinnon la Edinburgh, în 2009
Foto (jos): Vlad Dumirescu-Petrică – regizorul
în dialog cu Sebastian-Vlad Popa la Ariel Inter Fest Râmnicu Vâlcea, 27 iulie
2012
ANDREEA DUMITRU