Dramaturg catalan, Jordi Galcerán Ferrer se joacă. O spune singur: „În toate operele mele, jocul este primordial. Personajele se joacă între ele, opera se joacă cu publicul.” Preveniţi astfel, aşteptam oarecum curioşi ingeniozitatea şi atracţia jocului într‑o piesă a domniei sale numită „Metoda G” – unde înţeleg că „G” îi semnifică iniţiala numelui.
Metoda lui Galcerán se înscrie în această nouă percepţie impusă de postmodernitate şi, aş apropia‑o, prin context, de lucrarea altui catalan, Sergi Belbel, După ploaie, localizată pe terasa unu zgârie‑nori, cu personalul unei firme de administraţie financiară. În cazul nostru, e vorba de firma unei mari corporaţii care scoate la concurs un post de director financiar. Şi urmăreşte, cvasiriguros, „metoda” prin care reprezentanţii firmei evaluează capacitatea pretendentului înscris la interviu pentru acest post, felul şi sensul investigaţiei. Cât e de autentică şi conformă cu practica această metodă, nu ştim şi nu‑l interesează pe dramaturg. El parodiază împrejurarea şi îi răstoarnă în glumă perspectiva. (…)
N‑ai spune că e scrisă cu cine ştie ce înzestrare compoziţională şi desen portretistic mai generos. E un fapt de viaţă tratat frust şi dacă atinge în expunere zone ale cinismului, o face cu măsură logică. Regizorul Cristian Dumitru nu s‑a lăsat atras de tentaţiile jocului mărturisit de autor, de altfel nici cine ştie ce fructificat în text, ci l‑a transpus scenic cu moderaţie, cursiv şi gradat, menţinând interesul constant de‑a lungul desfăşurării dialogurilor. Cu interpreţi elocvenţi în ipostazele încredinţate – concentrat Gabriel Costea (Fernando), volubil Marius Cisar (Enrique), cu sclipiri şirete Demis Muraru (Carlos), autoritară Mirela Borş (Mercedes). O felie de viaţă care devine proprie şi firmelor noastre – dar nu chiar aşa…
„O farsă a domnului Galcerán” de Ct. Paraschivescu (Teatrul „Sică Alexandrescu“ din Braşov – „Metoda G” de Jordi Galcerán)
Dramaturg catalan, Jordi Galcerán Ferrer se joacă. O spune singur: „În toate operele mele, jocul este primordial. Personajele se joacă între ele, opera se joacă cu publicul.” Preveniţi astfel, aşteptam oarecum curioşi ingeniozitatea şi atracţia jocului într‑o piesă a domniei sale numită „Metoda G” – unde înţeleg că „G” îi semnifică iniţiala numelui.
Metoda lui Galcerán se înscrie în această nouă percepţie impusă de postmodernitate şi, aş apropia‑o, prin context, de lucrarea altui catalan, Sergi Belbel, După ploaie, localizată pe terasa unu zgârie‑nori, cu personalul unei firme de administraţie financiară. În cazul nostru, e vorba de firma unei mari corporaţii care scoate la concurs un post de director financiar. Şi urmăreşte, cvasiriguros, „metoda” prin care reprezentanţii firmei evaluează capacitatea pretendentului înscris la interviu pentru acest post, felul şi sensul investigaţiei. Cât e de autentică şi conformă cu practica această metodă, nu ştim şi nu‑l interesează pe dramaturg. El parodiază împrejurarea şi îi răstoarnă în glumă perspectiva. (…)
N‑ai spune că e scrisă cu cine ştie ce înzestrare compoziţională şi desen portretistic mai generos. E un fapt de viaţă tratat frust şi dacă atinge în expunere zone ale cinismului, o face cu măsură logică. Regizorul Cristian Dumitru nu s‑a lăsat atras de tentaţiile jocului mărturisit de autor, de altfel nici cine ştie ce fructificat în text, ci l‑a transpus scenic cu moderaţie, cursiv şi gradat, menţinând interesul constant de‑a lungul desfăşurării dialogurilor. Cu interpreţi elocvenţi în ipostazele încredinţate – concentrat Gabriel Costea (Fernando), volubil Marius Cisar (Enrique), cu sclipiri şirete Demis Muraru (Carlos), autoritară Mirela Borş (Mercedes). O felie de viaţă care devine proprie şi firmelor noastre – dar nu chiar aşa…
(…)