O fată… Nu. O femeie; o actriță – un boț de argint viu cu ochi colorați și păr blond, brațe puternice și un zâmbet clovnesc dulce-amar îți ține în palme respirația și, cu privirea, îți pipăie sufletul. Când e pe scenă așa e Mihaela Velicu. Forța unui boxeur de categorie grea combinată cu sensibilitatea unei prințese Disney și umorul unui comedian înnăscut – e rară o asemenea combinație de calități paradoxal complementare. Și ar mai fi și o determinare deloc încrâncenată; o ambiție-bucurie de a fi, de a exista în profesie; joacă mereu până la capăt, cu credința lucidă în sine și în spectacol, cu respect și încredere în parteneri, girând publicul cu vulnerabilitatea sa – și un pic de mister ar mai fi, și un pic mai multă feminitate, și un strop de cochetărie și sinceritate scenică din belșug, totul înglobat în intuiție și inteligență brici, cât cuprinde. Da, personalitatea artistică a Mihaelei Velicu e ca un tort cu straturi de blaturi texturate și creme rafinat-parfumate din care pe măsură ce guști vrei încă și mai mult. De la rolurile din facultate din Yom Kipur sau Stele în lumina dimineții la Eleva Zamfirescu a lui Victor Ioan Frunză în Steaua fără nume sau Lady Anne din Richard III, făcând un popas în Universuri paralele imaginate de Radu Iacoban, pentru a o cunoaște pe Cassandra Letei Popescu, ajungem la Olivia lui Andrei Șerban din A douăsprezecea noapte și Martirio din Casa Bernardei Alba pentru care a fost nominalizată la Premiul UNITER pentru Cea mai Bună Actriță în Rol Principal. Teatrul de Stat din Constanța e norocos să o aibă pe Mihaela Velicu în distribuțiile sale; la fel și regizorii de film care au început să o descopere în ultima perioadă. Timpul în teatru își are durata lui nesupusă legilor științei; a zăbovit, poate, admirând-o și ne-a lăsat să o cunoaștem cu o clipă întârziere. Dar așa cum se zvonea mai demult pe holurile școlilor de teatru ca o incantație de la Hogwarts, există talente care își cer drepturile și, la un moment dat, explodează creând un cosmos întreg, cu tot cu stele și planete. Și pentru că există o cantitate limitată de metafore permisă în legile prezentării, mai rămâne doar invitația de a face cunoștință cu universul Mihaelei Velicu.
Alina EPÎNGEAC: Să începem simplu: pentru că revista se numește „Teatrul azi”, aș vrea să te întreb mai întâi care e diferența între ce înseamnă pentru tine teatrul azi, acum, și ce însemna „ieri”? Cum s-a transformat percepția ta legată de teatru? Mihaela VELICU: Foarte bună întrebare (zâmbește). Nu pot să răspund în general. Foarte concret, eu percepeam teatrul la început cu disperare – mi-a amintit tata chiar ieri că atunci când am picat a doua oară la admitere la UNATC și apoi am avut norocul să intru pentru că s-au suplimentat locuri – ei, atunci i-am spus: „teatrul e viața mea”. Și când am spus asta, m-am surprins. Acum teatrul nu mai e viața mea. Asta ar fi o diferență. Atunci eram fascinată; am văzut foarte mult teatru între anii 2008 și 2009. Am fost, cred, la toate spectacolele din București și nu numai. Când am văzut-o pe Olga Tudorache în Regina mamă am zis că vreau și eu să fac asta. Nu știam nici măcar cum se face. În imaginația mea era cineva din afară care te punea cu mâna și îți spunea ce să faci. Cum să gândești, cum să simți, unde te duci – totul e decis de altcineva și eu urma să fiu o marionetă… Nu mi-am închipuit că e mai mult de atât; că implică și cum îți trăiești viața. A.E.: Contează, nu? Cum influențează viața ta personală viața ta în teatru? M.V.: Se vede tot, eu o să spun mereu: pe scenă se vede cât iubești, cum iubești, cât ești de geloasă, care sunt calitățile tale, care îți sunt defectele. Nu ai cum să fugi. Cine are ochi să vadă, va vedea cât și cine ești. Și nu mă refer doar intelectual – să vadă cât de deștept ești tu sau câte cunoștințe ai. Se vede foarte clar, de fapt cel mai clar, inteligența emoțională. Și asta se dezvoltă prin experiențe de viață, relații, cum le interpretezi, unde te duci, ce vezi, ce legături faci… Se compune o imagine foarte largă care poate ajunge și până la ezoterism, și la studii de psihologie. E important să-ți trăiești viața și nu doar „în cap”. Deci, teatrul pentru mine, teatrul de azi, înseamnă cum îmi trăiesc eu viața, ca să mai adaug ceva pe scenă. De foarte multe ori sunt întrebată: „Măi, dar care-i diferența între cum abordezi personajele?” De multe ori aș spune că nu e nicio diferență; pentru că tot eu îmi accesez ceea ce știu. A.E.: Deci nu faci doar ce îți spune altcineva. Nu ești deloc acea marionetă. M.V.: Mi-am dat seama că cineva nu poate să vină, mai ales un bărbat nu poate să vină să-mi spună cum simte o femeie. Nu are cum. Eu aduc percepția mea și el, într-adevăr, mă mai reglează. Cred că o femeie e responsabilă și e binecuvântată să simtă lucrurile într-un fel special, mai ales durerea. Ne naștem din durere și experimentăm durerea constant, lună de lună, organic. Teatrul pentru mine, teatrul de azi, înseamnă foarte multă introspecție și multă autenticitate. Știu că e un termen folosit foarte des, nu mai știe nimeni ce înseamnă cu adevărat autentic. Dar autenticitatea întotdeauna o să atragă, publicul o vede și poate și-o traduce de multe ori ca fiind o candoare sau fiind un farmec, o carismă. A.E.: Pentru că tot folosim cuvântul „autentic” anapoda și facem abuz de el, eu îl traduc cu sinceritate scenică. E actorul care nu încearcă doar să-ți arate felul în care vede el personajul. Nu face paradă de ce a înțeles din personaj, ci e sincer. Vine cu sensibilitatea, cu experiența, cu tot bagajul pe care l-a acumulat, vine și coexistă cu personajul. Te-ai gândit la felul în care înglobezi personajul, cum te apropii de el, cum scapi de el, fugi de el, cum ajungi să te împrietenești cu viațalui? M.V.: Toate pornesc de la text. După prima lectură mi-am dat seama că eu rămân, dacă sunt foarte atentă, la ce gânduri am. Rămân la o replică. Și o replică din acel text mă face pe mine să am o curiozitate și să descopăr mai departe. De multe ori spun: „Asta e replica cheie”. Uneori mă gândesc logic: trebuie să ascund intenția asta foarte bine, până ajung să o spun. Mă conduce în toate scenele, îmi dă un scop anume. E combinație de intuiții, experiențe de viață, unele merg pe pilot automat. Aș putea să-ți dau un exemplu din Universuri paralele. Când vorbesc despre Orfeu și Euridice, îl întreb pe băiatul care i-a ucis din greșeală copilul femeii pe care o joc eu dacă a auzit de mitul ăsta. Și când îi povestesc că Orfeu o iubește foarte mult pe Euridice și se duce până în iad ca să o aducă înapoi, chiar dacă în final nu reușește, înseamnă că pe ea o conduce gândul ăsta: pentru că ea vrea să-și aducă înapoi copilul. Pentru mine e o comparație foarte bună. Nu reușește, și știe asta, dar nu are de ales decât să o facă. Și de multe ori mă întreb și eu dacă aș fi știut că nu mi iese ceva, aș mai fi încercat? Aș mai fi dat la UNATC dacă aș fi știut că mă așteaptă 10 ani de… hai să nu spun suferință și chin, cu multe castinguri pe care nu le-am luat, o perioadă lungă în care nu am fost angajată și am fost frustrată; îmi doream și eu să fac parte dintr-o comunitate, dintr-o trupă. Ei, aș mai fi dat la UNATC știind asta? Și, de cele mai multe ori, răspunsul e da. A.E.: Mai bine să regreți ce ai făcut decât ce n-ai făcut. M.V.:Da, da, da. Deși iau foarte multe decizii de amânare. Încerc acum să îmi călăuzesc pașii. Mai bine fă, greșește, decât să regreți că n-ai făcut-o. Îmi aduce aminte de Arrival. E unul din filmele mele preferate. Ea știe ce urmează să se întâmple, știa că îi va muri copilul, și are o frază foarte frumoasă. Spune: „chiar dacă știi, asta nu înseamnă că tu nu te poți bucura de toată experiența.” A.E.: Ai filme, seriale, muzici, cărți care te-au inspirat, te-au ajutat, ți-au deschis calea spre un rol? La un moment dat ai făcut asocieri între ce ai văzut, cu ce ai jucat? M.V.: La Cassandra am avut: Femei care aleargă cu lupii scrisă de Clarissa Pinkola Estés. I-am și dat-o și regizoarei, Leta Popescu. O recomand. M-a ajutat foarte mult. E o carte importantă chiar și pentru bărbați. Dar mai ales pentru femei. Sunt povești, unele mituri, alegorii; din generație în generație, niște traume sau niște suferințe pe care le ducem. Te liniștește, cumva, să știi că nu doar tu treci prin așa ceva. Trebuie doar să le vezi. În Fetița cu pantofii roșii, de exemplu, îți explică teama femeii de a fi de succes. Cum ne adaptăm într-o cutie de chibrituri. „Nu vreau mai mult, nu, nu, nu, eu mă descurc și așa”. Deși tu îți dorești mai mult. A.E.: E acel tip de minciună autoreflexivă pe care îl practicăm unii dintrenoi. M.V.: Exact. M-a încurcat foarte tare la Universuri Paralele să văd filmul. Am zis că nu mai fac asta. Adică nu vreau să văd un spectacol sau un film cu același rol. Nu vreau să știu nimic. Am observat la mine că „maimuța” funcționează. Adică mimetismul meu e instant. Copiez până să-mi dau seama. Și la Universuri Paralele am văzut filmul cu Nicole Kidman înainte. Cred că mi-a luat 3-4 săptămâni în repetiții să uit. Oricum e un rol care abia acum am senzația că-l descopăr. Adică pot să spun despre el că nu mi-a ieșit. Probabil îmi trebuia o altă experiență de viață, eu nefiind mamă. A.E.: Dar să te vezi pe tine? Adică să vezi o înregistrare a spectacolului sau să te vezi în film? Teajută? M.V.:În teatru e mai greu. Am văzut câteva și am senzația că vocea trebuie un pic mai jos, par falsă. Deși live e mult mai sincer. Pe cameră, făcând mai mult, pentru scenă, expresivitatea e diferită – zic „aoleu, la ce s-au uitat spectatorii!”. A.E.:Deci nu te ajută să îmbunătățești? M.V.: La film pot să fac asta. M-am văzut în lungul metraj de două ori și am văzut și ce era bine și ce nu aș mai vrea să fac pe viitor. Expresivitatea feței, de exemplu. E prea mult uneori și-ți distrage atenția. Trebuie mai multă simplitate în gesturi. Rapiditate. Era nevoie de un timing pentru comedie între replici, la răspuns, nu în timp ce vorbesc. Ok, o să știu pe viitor. Nu mi-a convenit acum, dar e nevoie de experiență. A.E.:Cum te împaci cu filmul? M.V.: Îmi place foarte mult. De multe ori pare că e o altă meserie; ea fiind exact aceeași. Dar, trebuie să ai multe alte calități ca să poți să filmezi. Mult mai multă anduranță, trebuie să anticipezi, trebuie să știi să-ți păstrezi energia. Ai mult timp de așteptare, poți să stai 5 ore degeaba și după aceea să ai de filmat un atac de panică. Și în timpul ăsta, ce faci? Mai fumezi, te mai relaxezi, mai vorbești cu cineva. Tu trebuie să rămâi, totuși, cu scopul tău. Dar camera se bagă în sufletul tău. Și se vede, acolo se vede mult mai clar dacă nu gândești nimic sau nu gândești clar. Trebuie să știi exact despre ce vorbești. Dacă ai un prim-plan, se vede tot – până în suflet. A.E.:Te sperie că la film odată terminat nu mai poți schimba nimic la rol? Față de teatru unde e perfectibil cu fiecare nouă reprezentație. M.V.: Nu mă sperie, dar mă responsabilizează. Trebuie să fii foarte organizat. Știi că ai o perioadă de filmare. Trebuie să știi exact în toate zilele respective ce faci, de ce ai nevoie, tu ca om. Să te organizezi inclusiv să ai suficientă apă. E un amănunt, dar, de exemplu, poate nu poți să mergi prea des la toaletă. Ai lavalieră, costum. Nu poți să te duci de 70 de ori… Apoi, trebuie să înveți textul foarte, foarte bine. La teatru e culmea, nu-l înveți atât de bine. Îl înveți în repetiții. Dar de speriat, nu mă sperie. În Situationship știu că sunt cadre unde puteam să fac mai bine. O să fie pe Netflix și o să îl vadă o mulțime de oameni… Să vedem atunci. A.E.:Cât de critică ești tu cu tine în general? M.V.: Am început să fiu mai puțin critică și să am mai multă compasiune. Adică să analizez tot contextul, să știu că nu depinde doar de mine. Fac tot ce ține de mine; de la somn, implicare, învățat text, înțelegerea textului, disponibilitatea emoțională, psihică – poți să le faci, dar la un moment dat depinde și de relația pe care o ai cu regizorul, colegii. Mai intervine și viața. E o meserie cu și despre oameni. Poți să ai o zi mai proastă și să nu poți ascunde ce ți se întâmplă ție în viață. De preferat, desigur, ar fi să nu se vadă. De multe ori, e o ocazie foarte bună să mai uiți și te concentrezi pe altceva și chiar să te ajute. Dar depinde de mulți factori. Și de regizor, la film – mai ales de montaj, de muzică, de o lumină foarte bună. Radu Afrim face foarte bine asta. Pe ceva extrem de simplu suprapune un univers. Țin minte că mi se părea atât de simplu ce am de făcut, pentru că nu voiam să fiu exuberantă, să fac ceva excepțional. M-am trezit cu un univers întreg – mă uitam stânga-dreapta, aveam o lumină, era o muzică și mi se părea că sunt pe altă lume. A.E.:Cum e în lumea lui Afrim? M.V.: Radu Afrim, încă de la lecturi, pune niște întrebări și te ghidează atât de specific. Și el găsește o replică, ceva, încât ai senzația că s-a dus în profunzime. „To the core”, cum sună în engleză; fix la inima textului. Dintr-o replică. Are talentul ăsta. Și e fascinant, e un geniu al imaginii, în primul rând. Eu așa-l consider. Din aparent nimic, în două minute vezi că a adus ceva care e și feeric, e și murdar, e o lume exact cum sunt fotografiile lui: cu ceață, e ceva obscur și totuși atât de aproape, nu știu, e o intimitate ciudățică, dar umană, o combinație cu multe, multe straturi. A.E.:Acolo e o umanitate foarte personală, și asumată, și autentică. În ce altfel de lumi regizorale te-ai mai regăsit? Unde te-ai mai simțit bine?
M.V.: La Cristi Juncu. Clar. Sunt o mare fană, îmi doresc foarte tare să monteze la Constanța. Am lucrat cu el la un singur proiect, la Brooklyn Boy de la Teatrul Evreiesc și mi se pare că are un suflet… Și spectacolele lui au un suflet anume și o candoare. De altfel, de multe ori, mi-a dat punctul de sprijin și pentru roluri care nu erau în regia lui. Are niște insight-uri excepționale. Și îmi plac spectacolele lui, i-am văzut multe. A.E.:Cred că e unul dintre regizorii care, la ora asta, lucrează cel mai bine cu actorii. M.V.: Iubește atât de tare ce fac actorii încât te simți privit cu iubire, e foarte deschis. Îți deschide așa mintea. Și l-am văzut și cum a lucrat cu Raluca Aprodu la Fete și Băieți. Am fost la repetiții și… Raluca e o actriță excepțională. Și Cristi are talentul de… a te ridica. A.E.:Eu spun că „mi-a dat cu teatrul în cap” Raluca Aprodu cu acel spectacol. Și pentru că mai devreme ai spus „iubire” și vorbim despre Raluca, aș vrea să îmi povestești puțin despre prietenele tale Raluca Aprodu și Alina Rotaru. M.V.: Am pornit împreună la drum cu Alina. Am pornit din facultate. Sunt colegele mele de an. Pe Alina o cunosc chiar de la admitere. Nu mai știu, cred că ne-am ajutat cu ceva. Îmi era mie frig și mi-a dat o eșarfă. Ceva de genul. Și am rămas prietene. Am stat și în cămin. Nu în aceeași cameră. Și cu Raluca am fost, practic, în aceeași grupă din anul întâi, din semestrul al doilea, la Alexandru Jitea și Mircea Rusu. Și am început să ne apropiem când am început să lucrăm împreună la Yom Kippur. A fost un spectacol de licență care a fost foarte bine primit. Jucam toate același rol și a fost așa o bucurie să lucrăm împreună. Alexandru Jitea are un mare aport, îl consider un pedagog extraordinar. Îmi pare foarte rău că nu mai e la UNATC… Relația mea cu amândouă evoluează pe zi ce trece. Cred foarte tare că eu învăț de la ele și fur de la ele meserie. Adică mi se pare că e o raritate să fii prieten cu cineva pe care îl și admiri. Și de multe ori am gândul că dacă Raluca și Alina pot, pot și eu. E o influență cât se poate de bună. A.E.:Și cred că e reciprocă. M.V.: Sper din suflet. Le admir pe amândouă și ne ajutăm. De multe ori necondiționat, dar de multe ori și condiționat. Relația cu Raluca se bazează pe multă sinceritate. Tough love. Și la Alina simt un suport pe care nu știu dacă aș putea să îl am din altă parte. Adică e un suport emoțional inimaginabil. Eu nu cred că am asta, să fiu acolo pentru cineva, oriunde, oricând. Ea o are. Nativ, adică îi vine natural. E wow! Le respect, și admir, și le iubesc. Și ca femei, și ca actrițe, colegial. Le-am văzut și parcursul. Mie îmi place competiția, eu sunt de acord cu competiția. Pe mine mă mână, pentru că de multe ori sunt foarte, foarte leneșă. Devine un joc de „Hai să mă duc și eu după ele”. A.E.:Cum e să lucrezi cu prieteni pe scenă? Crezi în că te ajută să fii prieten în viață? M.V.: Te ajută foarte mult. Mai ales dacă există deja o chimie și aici chiar există. Îmi doresc foarte tare să lucrăm împreună. Am lucrat cu Alina la Cântăreața Cheală, deși nu ne dădeam replici. Cu Raluca, Yom Kippur și Băiatul din Brooklyn. A.E.: La capitolul „iubire”, stăm foarte bine în breaslă; toți iubim, ne dăm sufletul, ne jertfim, emanăm, empatizăm, suntem toți numai un suflet. Ce înseamnă pentru tine iubirea în profesie? Ce iubești la teatru? Te-a trădat în iubire teatrul? M.V.: Trădarea cred că o simt atunci când un spectacol putea să fie bun, dar a eșuat în sinceritate. Sună mai pretențioasă promovarea sau atmosfera spectacolului, adică vrea să fie mai mult decât e. Dar, de fapt, era suficient atât cât era. În simplitatea lui. Până la urmă, tema contează și relațiile dintre personaje, că asta mă interesează pe mine. Care e relația? Cum? Și să o înțeleg; dacă mă ține curioasă, mă interesează parcursul emoțional – atunci e un mare plus. A.E.:Deci pentru tine teatrul e, în primul rând, o poveste despre ce se întâmplă între doi sau mai mulți oameni. M.V.:Da, da, da. Relația dintre ei. De multe ori povestea o cunoști. Și iubirea pentru teatru cred că se simte atunci când îmi dau seama, în timpul spectacolului, că primul gând e: „ce mi-aș fi dorit să fac și eu parte din spectacolul ăsta!”. E clar că are ceva de oferit și mă atrage. Asta înseamnă iubirea. Și revin la Olga Tudorache care nu făcea nimic excepțional, nici cu corpul, nici cu vocea. Pur și simplu gândea ce zicea și era dispusă să-ți ofere din amărăciunea ei, din bucuria ei, fără să-ți arate demonstrativ, fără să te oblige; era o conectare la sine. Și cotează foarte mult. Asta cred că înseamnă iubirea pentru teatru. Sunt o grămadă de forme acum. Orice spectacol care mă obligă pe mine să gândesc într-un fel, care îmi arată doar o singură cale, pe mine mă sperie. Nu e doar o singură cale. Exact asta încerc și eu să fac – de multe ori îmi iese, de multe ori nu. Să-ți dau ocazia să descoperi tu personajul. Nu trebuie să arăt că e doar într-un singur fel. A.E.:Ce e pentru tine un spectator talentat în momentul în care tu ești pe scenă? M.V.: Când sunt niște reacții pe care le simți – și nu e vorba nici de râs, nici de plâns, nici de confirmări. Când reacționează cu o tăcere… Adică eu știu când am un monolog, de exemplu, și nu mai auzi nici musca, știu că sunt pe drumul bun și i-am luat cu mine. Se lasă, așa, o tăcere. Și nu poți descrie. E o combinație și de responsabilitate, dar și de mulțumire – ei mă ajută pe mine. E un public inteligent sau talentat când reacționează la momente la care eu nu m-am gândit și sunt un pic în șah. Momente nu atât de evidente. Apreciezi mai mult tăcerile mai degrabă decât reacțiile cu aplauze la scenă deschisă sau râsete. A.E.:Și tu ești în control, cumva. Tu ești cea care acționează, tu dai tonul și îi conduci. Cum e? E un tip de voluptate? E putere? Cum o percepi? M.V.: Poate fi și putere, dar dacă te lași foarte mult în ea, devine un loc foarte singuratic. A.E.: Te fură? M.V.: Te fură. Și singurătatea e foarte greu de dus. Ce preferi? Să fii singur sau să fii în relație? Singurătatea vine și cu o putere. Ești superior și te dai foarte deștept – uite, ce mișto sunt eu. Dar tu vrei să ai o relație, să existe un soi de energie între public și tine. A.E.: Ce fel de emoție cauți tu, și ca spectator, și ca actriță? Care e emoția, „the core emotion”, pentru tine? M.V.:Sunt atentă la corpul meu și de multe ori m-au trecut fiorii la multe spectacole. Și în scenă, dar și în sală. Mi-aduc aminte de Tihna lui Radu Afrim. L-am văzut în FNT. Mi s-a părut incredibil că parcă am văzut un film la teatru. Mi se pare unul din cele mai frumoase spectacole pe care le-am văzut vreodată. Aș vrea să o numesc cumva, emoția asta; are legătură cu curiozitatea, și ce se întâmplă cu mine, și ce analogii fac eu în timp ce privesc sau în timp ce sunt în scenă. Se întâmplă niște semi-revelații. Ai senzația că ai descoperit viața. Din păcate, nu te ține și a doua zi. E ca atunci când vezi un cuplu, el plânge singur în camera lui, ea la fel. Dacă ar ști! E nevoie de un singur telefon. E „atât de simplu”. Acel tip de revelație. Dar emoția nu e doar când plângi, nu trebuie să fie doar ceva tragic. Are legătură și cu bucuria, ține de nivelul tău de implicare. Trebuie să dai importanță. Atunci mă emoționez, când e important. Dai importanță vieții și ești prezent în ea. A.E.:Ce frumos! „Să dai importanță vieții”. Nu m-am gândit niciodată. E un punct comun în spectacolele pe care le consider reper. La Îngropați-mă pe după plintă, de exemplu, am fost de 18 ori. M.V.:Și eu de patru ori l-am văzut. A.E.:Ce emoții ai regăsit în Plintă? M.V.: Oh, și acum îmi vine să plâng. Mariana Mihuț, în primul rând, care te certa cu iubire. Îmi venea să o iau acasă. Și am zis, ce actriță excepțională! Parcă era bunica mea, asta e o chestie personală că m-am gândit eu la bunica mea și la tipul de iubire care nu are legătură cu dădăcitul. Era o grijă, o iubire și a murit de dragoste. Sigur că și imaginile cu ninsoarea, monologul cu ea în fața ușii, cât trage să-i deschidă ușa… A.E.:Deci ne-am găsit într-o plintă. Voiam să te mai întreb și despre momentele de frecvență mai joasă din carieră. Știu că ai povestit despre participarea ta la Gala HOP ca despre o nereușită. Cum ieși dintr-un moment care te apasă și care ți-a fost piedică? M.V.: Am avut oameni pe lângă mine care m-au scuturat. Pentru că eu cred că pe interior mi-a luat câțiva ani să ies de acolo. Am dat o importanță foarte mare momentului. M-am certat „Ce a fost în capul meu să îmi stric momentul!” Adică a fost autosabotare crasă. Aveam un moment foarte bine făcut la preselecție și apoi am început să-l modific. Mai binele e rău binelui. La Gala HOP m-am dus pentru a demonstra. Și odată cu această intenție a picat și rezultatul. Am ieșit foarte greu din asta pentru că făceam o greșeală: mă identificam pe mine ca valoare și potențial cu un singur moment. Sper că nu mai fac astfel de greșeli. A.E.: Ai avut de învățat din experiența eșecului? M.V.: Am avut foarte mult de învățat. A fost o lecție. Într-adevăr, eu eram și neangajată atunci și eram disperată să lucrez. Și e normal să fie așa. Apropo de întrebările: „Alegi textele pe care le accepți, alegi cu cine lucrezi?” Nu alegi nimic. Sună telefonul, accepți. Singurul text pe care mi-aș dori să-l fac, deși nu mai ține de mine, e pentru că mi-a explodat imaginația citind piesa Cercul de cretă caucazian a lui Brecht. Am simțit în corp că vreau să fiu acolo. În rest, nu am roluri sau spectacole pe care să vreau să le joc. Dimpotrivă, chiar am o teamă dacă e un rol „mare”, cum e Hamlet pentru bărbați. Se pune o presiune acolo. E greu să scapi de preconcepție și așteptări. A.E.:Nu ai vanitatea asta? Se poate ascunde un drăcușor care șoptește „l-ai văzut pe Hamlet jucat de Cumberbatch și Pintea și Leoveanu, dar nu l-ai văzut jucat de mine”. M.V.: E și o responsabilitate și, poate, chiar o trufie – am și eu ceva special al meu. Singura responsabilitate e să explorezi ce ai tu și să oferi. Și, de multe ori, poate fi ceva ce tu blamezi sau crezi că e prea puțin, sau că e cel mai mare defect al tău. Și totuși, dacă îl oferi, atunci e wow. Dar trebuie să te cunoști foarte bine. Actorii sunt datori cu asta: să fie constant conștienți de ei și să dea foarte mare importanță autocunoașterii. Cât poți, ce poți, pe unde poți, care-i drumul, unde vrei să te mai duci, unde tu ai un minus și dacă ai minus să nu fugi de el că se vede pe scenă, se simte. A.E.:Ăsta e paradoxul vulnerabilității – în ceea ce spectatorii percep ca forță – la Olga Tudorache, la Mariana Mihuț. Eu am văzut-o din plin și la tine. Mărturisesc că Universuri paralele l-am văzut de trei ori și există acolo din plin forță și vulnerabilitate pe care am recunoscut-o prima dată în Stele în lumina dimineții. M.V.: Spectacolul de la Master, da. Foarte tare m-a bucurat acel spectacol. A.E.:Pariuri nu fac, dar după acel rol știu clar că am zis – pe ea vreau să o mai văd. Din rolurile care au urmat ai făcut vreodată legătura, ca într-o constelație, cu acel personaj? Ai găsit roluri din aceeași familie sufletească? M.V.: Lady Anne – Richard III, la Târgoviște. Acolo a fost un build up… iaro continuare, sub regia lui Victor Ioan Frunză, Eleva Zamfirescu din Steaua fără nume. Chiar și la Cristi Juncu, în Băiatul din Brooklyn Boy. Poate și în Universuri paralele și Casa Bernardei Alba. Rolurile n-au legătură între ele, dar simți că te mai duci un pas mai în față, un pic, mai câștigi ceva. Nu e o logică neapărat. A.E.: E un tip de forță și de bucurie de a fi pe scenă și în același timp cu niște dureri și cu niște situații groaznice ale personajului. Paradoxul acela. E înfiorător prin ce trece personajul dar mă bucur de felul în care te văd pe tine jucând situația aia grea. E emoția pe care o caut. M.V.: Ce frumos e! Nu m-aș fi gândit la asta. Se simte bucuria actorului de a fi pe scenă. Abia aștept un monolog, abia aștept să ajung acolo. Dar nu ca să arăt cum joc eu. Să mă surprind și pe mine. Am un monolog în Extraordinara viață , în regia lui Teo Petre. Spun „Vreau să mă iubească, vreau să se îndrăgostească de mine”, tot repet „Vreau să, vreau să”. Sunt câteva replici pe care nu le știu atât de bine și le inversez. Mi-am dat seama că e mai bine să nu-l învăț exact cum e scris. Mi-am propus asta. Și mă surprind pe mine de fiecare dată. A.E.:E din lista de „tips and tricks”. M.V.: Și Extraordinara viață e un spectacol care mi-e foarte drag mie. Joc cu Aida Economu. E chimie. E ce trebuie. Acolo mai scot din mine niște lucruri care și acum mă mai surprind, câteodată. E o replică, de o simplitate perfectă, pe care o spun: „Probabil mă așteptam ca dragostea să fie altfel”… că tot m-ai întrebat.
Mihaela VELICU: „Dai importanță vieții și ești prezent în ea”
Interviu realizat de Alina Epîngeac
Publicat în: Teatrul azi nr. 10-11-12/2025
Rubrica: interviul ediţiei
O fată… Nu. O femeie; o actriță – un boț de argint viu cu ochi colorați și păr blond, brațe puternice și un zâmbet clovnesc dulce-amar îți ține în palme respirația și, cu privirea, îți pipăie sufletul. Când e pe scenă așa e Mihaela Velicu. Forța unui boxeur de categorie grea combinată cu sensibilitatea unei prințese Disney și umorul unui comedian înnăscut – e rară o asemenea combinație de calități paradoxal complementare. Și ar mai fi și o determinare deloc încrâncenată; o ambiție-bucurie de a fi, de a exista în profesie; joacă mereu până la capăt, cu credința lucidă în sine și în spectacol, cu respect și încredere în parteneri, girând publicul cu vulnerabilitatea sa – și un pic de mister ar mai fi, și un pic mai multă feminitate, și un strop de cochetărie și sinceritate scenică din belșug, totul înglobat în intuiție și inteligență brici, cât cuprinde. Da, personalitatea artistică a Mihaelei Velicu e ca un tort cu straturi de blaturi texturate și creme rafinat-parfumate din care pe măsură ce guști vrei încă și mai mult. De la rolurile din facultate din Yom Kipur sau Stele în lumina dimineții la Eleva Zamfirescu a lui Victor Ioan Frunză în Steaua fără nume sau Lady Anne din Richard III, făcând un popas în Universuri paralele imaginate de Radu Iacoban, pentru a o cunoaște pe Cassandra Letei Popescu, ajungem la Olivia lui Andrei Șerban din A douăsprezecea noapte și Martirio din Casa Bernardei Alba pentru care a fost nominalizată la Premiul UNITER pentru Cea mai Bună Actriță în Rol Principal. Teatrul de Stat din Constanța e norocos să o aibă pe Mihaela Velicu în distribuțiile sale; la fel și regizorii de film care au început să o descopere în ultima perioadă. Timpul în teatru își are durata lui nesupusă legilor științei; a zăbovit, poate, admirând-o și ne-a lăsat să o cunoaștem cu o clipă întârziere. Dar așa cum se zvonea mai demult pe holurile școlilor de teatru ca o incantație de la Hogwarts, există talente care își cer drepturile și, la un moment dat, explodează creând un cosmos întreg, cu tot cu stele și planete. Și pentru că există o cantitate limitată de metafore permisă în legile prezentării, mai rămâne doar invitația de a face cunoștință cu universul Mihaelei Velicu.
Alina EPÎNGEAC: Să începem simplu: pentru că revista se numește „Teatrul azi”, aș vrea să te întreb mai întâi care e diferența între ce înseamnă pentru tine teatrul azi, acum, și ce însemna „ieri”? Cum s-a transformat percepția ta legată de teatru?
Mihaela VELICU: Foarte bună întrebare (zâmbește). Nu pot să răspund în general. Foarte concret, eu percepeam teatrul la început cu disperare – mi-a amintit tata chiar ieri că atunci când am picat a doua oară la admitere la UNATC și apoi am avut norocul să intru pentru că s-au suplimentat locuri – ei, atunci i-am spus: „teatrul e viața mea”. Și când am spus asta, m-am surprins. Acum teatrul nu mai e viața mea. Asta ar fi o diferență. Atunci eram fascinată; am văzut foarte mult teatru între anii 2008 și 2009. Am fost, cred, la toate spectacolele din București și nu numai. Când am văzut-o pe Olga Tudorache în Regina mamă am zis că vreau și eu să fac asta. Nu știam nici măcar cum se face. În imaginația mea era cineva din afară care te punea cu mâna și îți spunea ce să faci. Cum să gândești, cum să simți, unde te duci – totul e decis de altcineva și eu urma să fiu o marionetă… Nu mi-am închipuit că e mai mult de atât; că implică și cum îți trăiești viața.
A.E.: Contează, nu? Cum influențează viața ta personală viața ta în teatru?
M.V.: Se vede tot, eu o să spun mereu: pe scenă se vede cât iubești, cum iubești, cât ești de geloasă, care sunt calitățile tale, care îți sunt defectele. Nu ai cum să fugi. Cine are ochi să vadă, va vedea cât și cine ești. Și nu mă refer doar intelectual – să vadă cât de deștept ești tu sau câte cunoștințe ai. Se vede foarte clar, de fapt cel mai clar, inteligența emoțională. Și asta se dezvoltă prin experiențe de viață, relații, cum le interpretezi, unde te duci, ce vezi, ce legături faci… Se compune o imagine foarte largă care poate ajunge și până la ezoterism, și la studii de psihologie. E important să-ți trăiești viața și nu doar „în cap”. Deci, teatrul pentru mine, teatrul de azi, înseamnă cum îmi trăiesc eu viața, ca să mai adaug ceva pe scenă. De foarte multe ori sunt întrebată: „Măi, dar care-i diferența între cum abordezi personajele?” De multe ori aș spune că nu e nicio diferență; pentru că tot eu îmi accesez ceea ce știu.
A.E.: Deci nu faci doar ce îți spune altcineva. Nu ești deloc acea marionetă.
M.V.: Mi-am dat seama că cineva nu poate să vină, mai ales un bărbat nu poate să vină să-mi spună cum simte o femeie. Nu are cum. Eu aduc percepția mea și el, într-adevăr, mă mai reglează. Cred că o femeie e responsabilă și e binecuvântată să simtă lucrurile într-un fel special, mai ales durerea. Ne naștem din durere și experimentăm durerea constant, lună de lună, organic. Teatrul pentru mine, teatrul de azi, înseamnă foarte multă introspecție și multă autenticitate. Știu că e un termen folosit foarte des, nu mai știe nimeni ce înseamnă cu adevărat autentic. Dar autenticitatea întotdeauna o să atragă, publicul o vede și poate și-o traduce de multe ori ca fiind o candoare sau fiind un farmec, o carismă.
A.E.: Pentru că tot folosim cuvântul „autentic” anapoda și facem abuz de el, eu îl traduc cu sinceritate scenică. E actorul care nu încearcă doar să-ți arate felul în care vede el personajul. Nu face paradă de ce a înțeles din personaj, ci e sincer. Vine cu sensibilitatea, cu experiența, cu tot bagajul pe care l-a acumulat, vine și coexistă cu personajul. Te-ai gândit la felul în care înglobezi personajul, cum te apropii de el, cum scapi de el, fugi de el, cum ajungi să te împrietenești cu viața lui?
M.V.: Toate pornesc de la text. După prima lectură mi-am dat seama că eu rămân, dacă sunt foarte atentă, la ce gânduri am. Rămân la o replică. Și o replică din acel text mă face pe mine să am o curiozitate și să descopăr mai departe. De multe ori spun: „Asta e replica cheie”. Uneori mă gândesc logic: trebuie să ascund intenția asta foarte bine, până ajung să o spun. Mă conduce în toate scenele, îmi dă un scop anume. E combinație de intuiții, experiențe de viață, unele merg pe pilot automat. Aș putea să-ți dau un exemplu din Universuri paralele. Când vorbesc despre Orfeu și Euridice, îl întreb pe băiatul care i-a ucis din greșeală copilul femeii pe care o joc eu dacă a auzit de mitul ăsta. Și când îi povestesc că Orfeu o iubește foarte mult pe Euridice și se duce până în iad ca să o aducă înapoi, chiar dacă în final nu reușește, înseamnă că pe ea o conduce gândul ăsta: pentru că ea vrea să-și aducă înapoi copilul. Pentru mine e o comparație foarte bună. Nu reușește, și știe asta, dar nu are de ales decât să o facă. Și de multe ori mă întreb și eu dacă aș fi știut că nu mi iese ceva, aș mai fi încercat? Aș mai fi dat la UNATC dacă aș fi știut că mă așteaptă 10 ani de… hai să nu spun suferință și chin, cu multe castinguri pe care nu le-am luat, o perioadă lungă în care nu am fost angajată și am fost frustrată; îmi doream și eu să fac parte dintr-o comunitate, dintr-o trupă. Ei, aș mai fi dat la UNATC știind asta? Și, de cele mai multe ori, răspunsul e da.
A.E.: Mai bine să regreți ce ai făcut decât ce n-ai făcut.
M.V.: Da, da, da. Deși iau foarte multe decizii de amânare. Încerc acum să îmi călăuzesc pașii. Mai bine fă, greșește, decât să regreți că n-ai făcut-o. Îmi aduce aminte de Arrival. E unul din filmele mele preferate. Ea știe ce urmează să se întâmple, știa că îi va muri copilul, și are o frază foarte frumoasă. Spune: „chiar dacă știi, asta nu înseamnă că tu nu te poți bucura de toată experiența.”
A.E.: Ai filme, seriale, muzici, cărți care te-au inspirat, te-au ajutat, ți-au deschis calea spre un rol? La un moment dat ai făcut asocieri între ce ai văzut, cu ce ai jucat?
M.V.: La Cassandra am avut: Femei care aleargă cu lupii scrisă de Clarissa Pinkola Estés. I-am și dat-o și regizoarei, Leta Popescu. O recomand. M-a ajutat foarte mult. E o carte importantă chiar și pentru bărbați. Dar mai ales pentru femei. Sunt povești, unele mituri, alegorii; din generație în generație, niște traume sau niște suferințe pe care le ducem. Te liniștește, cumva, să știi că nu doar tu treci prin așa ceva. Trebuie doar să le vezi. În Fetița cu pantofii roșii, de exemplu, îți explică teama femeii de a fi de succes. Cum ne adaptăm într-o cutie de chibrituri. „Nu vreau mai mult, nu, nu, nu, eu mă descurc și așa”. Deși tu îți dorești mai mult.
A.E.: E acel tip de minciună autoreflexivă pe care îl practicăm unii dintre noi.
M.V.: Exact. M-a încurcat foarte tare la Universuri Paralele să văd filmul. Am zis că nu mai fac asta. Adică nu vreau să văd un spectacol sau un film cu același rol. Nu vreau să știu nimic. Am observat la mine că „maimuța” funcționează. Adică mimetismul meu e instant. Copiez până să-mi dau seama. Și la Universuri Paralele am văzut filmul cu Nicole Kidman înainte. Cred că mi-a luat 3-4 săptămâni în repetiții să uit. Oricum e un rol care abia acum am senzația că-l descopăr. Adică pot să spun despre el că nu mi-a ieșit. Probabil îmi trebuia o altă experiență de viață, eu nefiind mamă.
A.E.: Dar să te vezi pe tine? Adică să vezi o înregistrare a spectacolului sau să te vezi în film? Te ajută?
M.V.: În teatru e mai greu. Am văzut câteva și am senzația că vocea trebuie un pic mai jos, par falsă. Deși live e mult mai sincer. Pe cameră, făcând mai mult, pentru scenă, expresivitatea e diferită – zic „aoleu, la ce s-au uitat spectatorii!”.
A.E.: Deci nu te ajută să îmbunătățești?
M.V.: La film pot să fac asta. M-am văzut în lungul metraj de două ori și am văzut și ce era bine și ce nu aș mai vrea să fac pe viitor. Expresivitatea feței, de exemplu. E prea mult uneori și-ți distrage atenția. Trebuie mai multă simplitate în gesturi. Rapiditate. Era nevoie de un timing pentru comedie între replici, la răspuns, nu în timp ce vorbesc. Ok, o să știu pe viitor. Nu mi-a convenit acum, dar e nevoie de experiență.
A.E.: Cum te împaci cu filmul?
M.V.: Îmi place foarte mult. De multe ori pare că e o altă meserie; ea fiind exact aceeași. Dar, trebuie să ai multe alte calități ca să poți să filmezi. Mult mai multă anduranță, trebuie să anticipezi, trebuie să știi să-ți păstrezi energia. Ai mult timp de așteptare, poți să stai 5 ore degeaba și după aceea să ai de filmat un atac de panică. Și în timpul ăsta, ce faci? Mai fumezi, te mai relaxezi, mai vorbești cu cineva. Tu trebuie să rămâi, totuși, cu scopul tău. Dar camera se bagă în sufletul tău. Și se vede, acolo se vede mult mai clar dacă nu gândești nimic sau nu gândești clar. Trebuie să știi exact despre ce vorbești. Dacă ai un prim-plan, se vede tot – până în suflet.
A.E.: Te sperie că la film odată terminat nu mai poți schimba nimic la rol? Față de teatru unde e perfectibil cu fiecare nouă reprezentație.
M.V.: Nu mă sperie, dar mă responsabilizează. Trebuie să fii foarte organizat. Știi că ai o perioadă de filmare. Trebuie să știi exact în toate zilele respective ce faci, de ce ai nevoie, tu ca om. Să te organizezi inclusiv să ai suficientă apă. E un amănunt, dar, de exemplu, poate nu poți să mergi prea des la toaletă. Ai lavalieră, costum. Nu poți să te duci de 70 de ori… Apoi, trebuie să înveți textul foarte, foarte bine. La teatru e culmea, nu-l înveți atât de bine. Îl înveți în repetiții. Dar de speriat, nu mă sperie. În Situationship știu că sunt cadre unde puteam să fac mai bine. O să fie pe Netflix și o să îl vadă o mulțime de oameni… Să vedem atunci.
A.E.: Cât de critică ești tu cu tine în general?
M.V.: Am început să fiu mai puțin critică și să am mai multă compasiune. Adică să analizez tot contextul, să știu că nu depinde doar de mine. Fac tot ce ține de mine; de la somn, implicare, învățat text, înțelegerea textului, disponibilitatea emoțională, psihică – poți să le faci, dar la un moment dat depinde și de relația pe care o ai cu regizorul, colegii. Mai intervine și viața. E o meserie cu și despre oameni. Poți să ai o zi mai proastă și să nu poți ascunde ce ți se întâmplă ție în viață. De preferat, desigur, ar fi să nu se vadă. De multe ori, e o ocazie foarte bună să mai uiți și te concentrezi pe altceva și chiar să te ajute. Dar depinde de mulți factori. Și de regizor, la film – mai ales de montaj, de muzică, de o lumină foarte bună. Radu Afrim face foarte bine asta. Pe ceva extrem de simplu suprapune un univers. Țin minte că mi se părea atât de simplu ce am de făcut, pentru că nu voiam să fiu exuberantă, să fac ceva excepțional. M-am trezit cu un univers întreg – mă uitam stânga-dreapta, aveam o lumină, era o muzică și mi se părea că sunt pe altă lume.
A.E.: Cum e în lumea lui Afrim?
M.V.: Radu Afrim, încă de la lecturi, pune niște întrebări și te ghidează atât de specific. Și el găsește o replică, ceva, încât ai senzația că s-a dus în profunzime. „To the core”, cum sună în engleză; fix la inima textului. Dintr-o replică. Are talentul ăsta. Și e fascinant, e un geniu al imaginii, în primul rând. Eu așa-l consider. Din aparent nimic, în două minute vezi că a adus ceva care e și feeric, e și murdar, e o lume exact cum sunt fotografiile lui: cu ceață, e ceva obscur și totuși atât de aproape, nu știu, e o intimitate ciudățică, dar umană, o combinație cu multe, multe straturi.
A.E.: Acolo e o umanitate foarte personală, și asumată, și autentică. În ce altfel de lumi regizorale te-ai mai regăsit? Unde te-ai mai simțit bine?
M.V.: La Cristi Juncu. Clar. Sunt o mare fană, îmi doresc foarte tare să monteze la Constanța. Am lucrat cu el la un singur proiect, la Brooklyn Boy de la Teatrul Evreiesc și mi se pare că are un suflet… Și spectacolele lui au un suflet anume și o candoare. De altfel, de multe ori, mi-a dat punctul de sprijin și pentru roluri care nu erau în regia lui. Are niște insight-uri excepționale. Și îmi plac spectacolele lui, i-am văzut multe.
A.E.: Cred că e unul dintre regizorii care, la ora asta, lucrează cel mai bine cu actorii.
M.V.: Iubește atât de tare ce fac actorii încât te simți privit cu iubire, e foarte deschis. Îți deschide așa mintea. Și l-am văzut și cum a lucrat cu Raluca Aprodu la Fete și Băieți. Am fost la repetiții și… Raluca e o actriță excepțională. Și Cristi are talentul de… a te ridica.
A.E.: Eu spun că „mi-a dat cu teatrul în cap” Raluca Aprodu cu acel spectacol. Și pentru că mai devreme ai spus „iubire” și vorbim despre Raluca, aș vrea să îmi povestești puțin despre prietenele tale Raluca Aprodu și Alina Rotaru.
M.V.: Am pornit împreună la drum cu Alina. Am pornit din facultate. Sunt colegele mele de an. Pe Alina o cunosc chiar de la admitere. Nu mai știu, cred că ne-am ajutat cu ceva. Îmi era mie frig și mi-a dat o eșarfă. Ceva de genul. Și am rămas prietene. Am stat și în cămin. Nu în aceeași cameră. Și cu Raluca am fost, practic, în aceeași grupă din anul întâi, din semestrul al doilea, la Alexandru Jitea și Mircea Rusu. Și am început să ne apropiem când am început să lucrăm împreună la Yom Kippur. A fost un spectacol de licență care a fost foarte bine primit. Jucam toate același rol și a fost așa o bucurie să lucrăm împreună. Alexandru Jitea are un mare aport, îl consider un pedagog extraordinar. Îmi pare foarte rău că nu mai e la UNATC… Relația mea cu amândouă evoluează pe zi ce trece. Cred foarte tare că eu învăț de la ele și fur de la ele meserie. Adică mi se pare că e o raritate să fii prieten cu cineva pe care îl și admiri. Și de multe ori am gândul că dacă Raluca și Alina pot, pot și eu. E o influență cât se poate de bună.
A.E.: Și cred că e reciprocă.
M.V.: Sper din suflet. Le admir pe amândouă și ne ajutăm. De multe ori necondiționat, dar de multe ori și condiționat. Relația cu Raluca se bazează pe multă sinceritate. Tough love. Și la Alina simt un suport pe care nu știu dacă aș putea să îl am din altă parte. Adică e un suport emoțional inimaginabil. Eu nu cred că am asta, să fiu acolo pentru cineva, oriunde, oricând. Ea o are. Nativ, adică îi vine natural. E wow! Le respect, și admir, și le iubesc. Și ca femei, și ca actrițe, colegial. Le-am văzut și parcursul. Mie îmi place competiția, eu sunt de acord cu competiția. Pe mine mă mână, pentru că de multe ori sunt foarte, foarte leneșă. Devine un joc de „Hai să mă duc și eu după ele”.
A.E.: Cum e să lucrezi cu prieteni pe scenă? Crezi în că te ajută să fii prieten în viață?
M.V.: Te ajută foarte mult. Mai ales dacă există deja o chimie și aici chiar există. Îmi doresc foarte tare să lucrăm împreună. Am lucrat cu Alina la Cântăreața Cheală, deși nu ne dădeam replici. Cu Raluca, Yom Kippur și Băiatul din Brooklyn.
A.E.: La capitolul „iubire”, stăm foarte bine în breaslă; toți iubim, ne dăm sufletul, ne jertfim, emanăm, empatizăm, suntem toți numai un suflet. Ce înseamnă pentru tine iubirea în profesie? Ce iubești la teatru? Te-a trădat în iubire teatrul?
M.V.: Trădarea cred că o simt atunci când un spectacol putea să fie bun, dar a eșuat în sinceritate. Sună mai pretențioasă promovarea sau atmosfera spectacolului, adică vrea să fie mai mult decât e. Dar, de fapt, era suficient atât cât era. În simplitatea lui. Până la urmă, tema contează și relațiile dintre personaje, că asta mă interesează pe mine. Care e relația? Cum? Și să o înțeleg; dacă mă ține curioasă, mă interesează parcursul emoțional – atunci e un mare plus.
A.E.: Deci pentru tine teatrul e, în primul rând, o poveste despre ce se întâmplă între doi sau mai mulți oameni.
M.V.: Da, da, da. Relația dintre ei. De multe ori povestea o cunoști. Și iubirea pentru teatru cred că se simte atunci când îmi dau seama, în timpul spectacolului, că primul gând e: „ce mi-aș fi dorit să fac și eu parte din spectacolul ăsta!”. E clar că are ceva de oferit și mă atrage. Asta înseamnă iubirea. Și revin la Olga Tudorache care nu făcea nimic excepțional, nici cu corpul, nici cu vocea. Pur și simplu gândea ce zicea și era dispusă să-ți ofere din amărăciunea ei, din bucuria ei, fără să-ți arate demonstrativ, fără să te oblige; era o conectare la sine. Și cotează foarte mult. Asta cred că înseamnă iubirea pentru teatru. Sunt o grămadă de forme acum. Orice spectacol care mă obligă pe mine să gândesc într-un fel, care îmi arată doar o singură cale, pe mine mă sperie. Nu e doar o singură cale. Exact asta încerc și eu să fac – de multe ori îmi iese, de multe ori nu. Să-ți dau ocazia să descoperi tu personajul. Nu trebuie să arăt că e doar într-un singur fel.
A.E.: Ce e pentru tine un spectator talentat în momentul în care tu ești pe scenă?
M.V.: Când sunt niște reacții pe care le simți – și nu e vorba nici de râs, nici de plâns, nici de confirmări. Când reacționează cu o tăcere… Adică eu știu când am un monolog, de exemplu, și nu mai auzi nici musca, știu că sunt pe drumul bun și i-am luat cu mine. Se lasă, așa, o tăcere. Și nu poți descrie. E o combinație și de responsabilitate, dar și de mulțumire – ei mă ajută pe mine. E un public inteligent sau talentat când reacționează la momente la care eu nu m-am gândit și sunt un pic în șah. Momente nu atât de evidente. Apreciezi mai mult tăcerile mai degrabă decât reacțiile cu aplauze la scenă deschisă sau râsete.
A.E.: Și tu ești în control, cumva. Tu ești cea care acționează, tu dai tonul și îi conduci. Cum e? E un tip de voluptate? E putere? Cum o percepi?
M.V.: Poate fi și putere, dar dacă te lași foarte mult în ea, devine un loc foarte singuratic.
A.E.: Te fură?
M.V.: Te fură. Și singurătatea e foarte greu de dus. Ce preferi? Să fii singur sau să fii în relație? Singurătatea vine și cu o putere. Ești superior și te dai foarte deștept – uite, ce mișto sunt eu. Dar tu vrei să ai o relație, să existe un soi de energie între public și tine.
A.E.: Ce fel de emoție cauți tu, și ca spectator, și ca actriță? Care e emoția, „the core emotion”, pentru tine?
M.V.: Sunt atentă la corpul meu și de multe ori m-au trecut fiorii la multe spectacole. Și în scenă, dar și în sală. Mi-aduc aminte de Tihna lui Radu Afrim. L-am văzut în FNT. Mi s-a părut incredibil că parcă am văzut un film la teatru. Mi se pare unul din cele mai frumoase spectacole pe care le-am văzut vreodată. Aș vrea să o numesc cumva, emoția asta; are legătură cu curiozitatea, și ce se întâmplă cu mine, și ce analogii fac eu în timp ce privesc sau în timp ce sunt în scenă. Se întâmplă niște semi-revelații. Ai senzația că ai descoperit viața. Din păcate, nu te ține și a doua zi. E ca atunci când vezi un cuplu, el plânge singur în camera lui, ea la fel. Dacă ar ști! E nevoie de un singur telefon. E „atât de simplu”. Acel tip de revelație. Dar emoția nu e doar când plângi, nu trebuie să fie doar ceva tragic. Are legătură și cu bucuria, ține de nivelul tău de implicare. Trebuie să dai importanță. Atunci mă emoționez, când e important. Dai importanță vieții și ești prezent în ea.
A.E.: Ce frumos! „Să dai importanță vieții”. Nu m-am gândit niciodată. E un punct comun în spectacolele pe care le consider reper. La Îngropați-mă pe după plintă, de exemplu, am fost de 18 ori.
M.V.: Și eu de patru ori l-am văzut.
A.E.: Ce emoții ai regăsit în Plintă?
M.V.: Oh, și acum îmi vine să plâng. Mariana Mihuț, în primul rând, care te certa cu iubire. Îmi venea să o iau acasă. Și am zis, ce actriță excepțională! Parcă era bunica mea, asta e o chestie personală că m-am gândit eu la bunica mea și la tipul de iubire care nu are legătură cu dădăcitul. Era o grijă, o iubire și a murit de dragoste. Sigur că și imaginile cu ninsoarea, monologul cu ea în fața ușii, cât trage să-i deschidă ușa…
A.E.: Deci ne-am găsit într-o plintă. Voiam să te mai întreb și despre momentele de frecvență mai joasă din carieră. Știu că ai povestit despre participarea ta la Gala HOP ca despre o nereușită. Cum ieși dintr-un moment care te apasă și care ți-a fost piedică?
M.V.: Am avut oameni pe lângă mine care m-au scuturat. Pentru că eu cred că pe interior mi-a luat câțiva ani să ies de acolo. Am dat o importanță foarte mare momentului. M-am certat „Ce a fost în capul meu să îmi stric momentul!” Adică a fost autosabotare crasă. Aveam un moment foarte bine făcut la preselecție și apoi am început să-l modific. Mai binele e rău binelui. La Gala HOP m-am dus pentru a demonstra. Și odată cu această intenție a picat și rezultatul. Am ieșit foarte greu din asta pentru că făceam o greșeală: mă identificam pe mine ca valoare și potențial cu un singur moment. Sper că nu mai fac astfel de greșeli.
A.E.: Ai avut de învățat din experiența eșecului?
M.V.: Am avut foarte mult de învățat. A fost o lecție. Într-adevăr, eu eram și neangajată atunci și eram disperată să lucrez. Și e normal să fie așa. Apropo de întrebările: „Alegi textele pe care le accepți, alegi cu cine lucrezi?” Nu alegi nimic. Sună telefonul, accepți. Singurul text pe care mi-aș dori să-l fac, deși nu mai ține de mine, e pentru că mi-a explodat imaginația citind piesa Cercul de cretă caucazian a lui Brecht. Am simțit în corp că vreau să fiu acolo. În rest, nu am roluri sau spectacole pe care să vreau să le joc. Dimpotrivă, chiar am o teamă dacă e un rol „mare”, cum e Hamlet pentru bărbați. Se pune o presiune acolo. E greu să scapi de preconcepție și așteptări.
A.E.: Nu ai vanitatea asta? Se poate ascunde un drăcușor care șoptește „l-ai văzut pe Hamlet jucat de Cumberbatch și Pintea și Leoveanu, dar nu l-ai văzut jucat de mine”.
M.V.: E și o responsabilitate și, poate, chiar o trufie – am și eu ceva special al meu. Singura responsabilitate e să explorezi ce ai tu și să oferi. Și, de multe ori, poate fi ceva ce tu blamezi sau crezi că e prea puțin, sau că e cel mai mare defect al tău. Și totuși, dacă îl oferi, atunci e wow. Dar trebuie să te cunoști foarte bine. Actorii sunt datori cu asta: să fie constant conștienți de ei și să dea foarte mare importanță autocunoașterii. Cât poți, ce poți, pe unde poți, care-i drumul, unde vrei să te mai duci, unde tu ai un minus și dacă ai minus să nu fugi de el că se vede pe scenă, se simte.
A.E.: Ăsta e paradoxul vulnerabilității – în ceea ce spectatorii percep ca forță – la Olga Tudorache, la Mariana Mihuț. Eu am văzut-o din plin și la tine. Mărturisesc că Universuri paralele l-am văzut de trei ori și există acolo din plin forță și vulnerabilitate pe care am recunoscut-o prima dată în Stele în lumina dimineții.
M.V.: Spectacolul de la Master, da. Foarte tare m-a bucurat acel spectacol.
A.E.: Pariuri nu fac, dar după acel rol știu clar că am zis – pe ea vreau să o mai văd. Din rolurile care au urmat ai făcut vreodată legătura, ca într-o constelație, cu acel personaj? Ai găsit roluri din aceeași familie sufletească?
M.V.: Lady Anne – Richard III, la Târgoviște. Acolo a fost un build up… iar o continuare, sub regia lui Victor Ioan Frunză, Eleva Zamfirescu din Steaua fără nume. Chiar și la Cristi Juncu, în Băiatul din Brooklyn Boy. Poate și în Universuri paralele și Casa Bernardei Alba. Rolurile n-au legătură între ele, dar simți că te mai duci un pas mai în față, un pic, mai câștigi ceva. Nu e o logică neapărat.
A.E.: E un tip de forță și de bucurie de a fi pe scenă și în același timp cu niște dureri și cu niște situații groaznice ale personajului. Paradoxul acela. E înfiorător prin ce trece personajul dar mă bucur de felul în care te văd pe tine jucând situația aia grea. E emoția pe care o caut.
M.V.: Ce frumos e! Nu m-aș fi gândit la asta. Se simte bucuria actorului de a fi pe scenă. Abia aștept un monolog, abia aștept să ajung acolo. Dar nu ca să arăt cum joc eu. Să mă surprind și pe mine. Am un monolog în Extraordinara viață , în regia lui Teo Petre. Spun „Vreau să mă iubească, vreau să se îndrăgostească de mine”, tot repet „Vreau să, vreau să”. Sunt câteva replici pe care nu le știu atât de bine și le inversez. Mi-am dat seama că e mai bine să nu-l învăț exact cum e scris. Mi-am propus asta. Și mă surprind pe mine de fiecare dată.
A.E.: E din lista de „tips and tricks”.
M.V.: Și Extraordinara viață e un spectacol care mi-e foarte drag mie. Joc cu Aida Economu. E chimie. E ce trebuie. Acolo mai scot din mine niște lucruri care și acum mă mai surprind, câteodată. E o replică, de o simplitate perfectă, pe care o spun: „Probabil mă așteptam ca dragostea să fie altfel”… că tot m-ai întrebat.