Un trandafir roz uriaș deasupra unei case verzi. În centrul florii, un ochi clipocește ușor. Pare adormit, dar de fapt veghează asupra tuturor. În Posibilitatea răului (Die Möglichkeit des Bösen), Shirley Jackson (1916-1965) spune povestea Adelei Strangeworth care otrăvește viața unui orășel, semănând prin scrisori anonime neîncredere și discordie. Considerată „Regina groazei”, Jackson – care a influențat scriitori precum Stephen King – combină în nuvela ei, pentru care a primit postum Premiul „Edgar Allan Poe”, observații cotidiene cu elemente ale absurdului. Iar regizoarea Marie Schleef transformă la Münchner Kammerspiele (2024) această poveste într-un teatru vizual impresionant, ce se caracterizează prin mișcări lente uimitoare. Textul este condensat la câteva propoziții. Cuvintele, ce conțin doar cele mai necesare informații narative, nu sunt rostite, ci pot fi citite ca supratitrare. Restul reiese din jocul actoricesc precis, neobișnuit de lent, posibil doar printr-un control fizic maxim. Fiecare gest, fiecare privire, capătă o semnificație aparte. Spectacolul are un ritm propriu fără a deveni vreodată plictisitor, contrastând puternic cu decorul strident roz și verde (Ji Hyung Nam). Poștașul se potrivește și el în această estetică. Este amuzant să-l vezi cum se apleacă pentru a așeza centimetru cu centimetru un ziar pe peluza imaginară din fața casei lui Strangeworth. La final, când livrează din nou ziarul, aduce și o scrisoare roz, asemeni celor scrise de Strangeworth însăși, ca semn că planurile ei au fost dejucate, fapt ce fusese sugerat mai devreme, când ochiul din trandafirul uriaș de deasupra casei s-a deschis înspăimântat. Nici auditiv spectacolul nu este mai prejos. Râsul diabolic al lui Strangeworth este unul dintre puținele sunete umane ce se aude ocazional printre ciripitul de păsări sintetizat, ce asigură permanent o stare de suspans. Decorul, costumele, sunetul, luminile și dramaturgia se îmbină magic, creând o experiență teatrală ce se desprinde de convențiile teatrului vorbit.
Mijloace minime, efecte maxime
Lucrările regizoarei Marie Schleef, deosebit de intense din punct de vedere vizual, sunt coregrafiate cu precizie. Artista a dobândit în scurt timp un renume pentru studiul intensiv al operelor scriitoarelor uitate pe nedrept și, în al doilea rând, pentru estetica sa. Schleef încetinește ritmul, lucrează cu textul ca supratitrare și cu stimuli audiovizuali puternici. Este și cazul spectacolului El face curățenie (Er putzt). Regizoarea transformă fragmentul de roman, pentru care Valeria Gordeev a primit prestigiosul premiu „Ingeborg Bachmann”, în 2023, într-un spectacol cu slow-motion, fără cuvinte vorbite. Vizual, scena seamănă cu o lume viu colorată, chiar dacă pe ea se află doar câteva obiecte: o ușă, o perdea, un ceas, un calendar, un dulăpior, un tablou. Starea de suspans, asigurată și aici de partea auditivă, este sporită de jocul de umbre și lumini. Konstantin, protagonistul povestirii, care are grijă de sora sa mai mică, curăță și bucătăria. În spectacolul lui Schleef de la Hessisches Staatstheater Wiesbaden (2025) durează mai multe secunde până Konstantin face un singur pas! Poartă uneori mănuși de cauciuc și un mop, alteori un aspirator de mână sau un pămătuf. Dar mișcările sale nu ar avea așa un efect fără peisajul sonor ASMR (Richard Janssen) care le însoțește. ASMR – Autonome Sensory Meridian Response se referă la percepția senzațiilor plăcute pe piele, declanșate de anumite sunete: valurile mării, picături, șoapte, scârțâit, foșnet. La Schleef, sunetele nu sunt doar amplificate, ci modelează narațiunea. Astfel, curățenia devine o sursă de poezie acustică. De trei ori răsună muzica din filmul Star Trek, iar la scurt timp după aceea peretele din spate se deschide și o navă spațială aterizează pe scenă. Pare a fi o fereastră către o altă lume. În final, Konstantin îl îmbrățișează pe monstrul pufos de praf, împăcându-se cu propria soartă. Marie Schleef cucerește publicul cu astfel de idei regizorale jucăușe.
În căutarea celor uitate, reprimate și invizibile
Producțiile lui Schleef sunt cunoscute pentru obținerea unor efecte deosebite cu mijloace minime. Născută în 1990, în Göttingen (Germania), crește la Graz în Austria, unde merge des la operă cu părinții. Joacă și în grupul de teatru pentru tineret Next Liberty din Graz. La 17 ani se mută din proprie inițiativă în Africa de Sud. Prin studii teatrale face cunoștință cu o formă nouă de teatru: deoarece Africa de Sud are unsprezece limbi naționale, producătorii încearcă să se descurce cu text minim, bazându-se mai mult pe limbajul corporal. Decorul este, de asemenea, redus. Marie Schleef descoperă cât de multe se pot spune cu resurse minime. Următoarea oprire a viitoarei regizoare este Bard College din statul New York, unde obține în 2014 diploma de Bachelor of Arts în „Theater and Performance”. După experiența americană, Schleef absolvă în 2019 Academia de Arte Dramatice „Ernst Busch” din Berlin. Urmează cursuri la Academia de Muzică „Hanns Eisler”, dar, probabil, cea mai mare influență asupra carierei sale o are Susanne Kennedy, căreia i-a fost asistentă de regie la Volksbühne Berlin. Schleef a montat, printre altele, la Schauspiel Köln și Deutsches Schauspielhaus Hamburg, iar lucrările sale au fost invitate la diverse festivaluri precum Körber Studio for Young Directors și Radikal Jung. Pentru Povestea unei ore de Kate Chopin (Ballhaus Ost, 2021) primește Premiul CHANEL Next, care onorează 10 tineri artiști inovatori din întreaga lume.
Spuneam mai sus că Marie Schleef a dobândit în scurt timp un renume în primul rând pentru studiul intensiv al operelor scriitoarelor uitate pe nedrept. De altfel, tema lucrării sale de diplomă este absența canonului feminin în teatrul de limbă germană. Nu este de mirare că proiectul său Numește-o. În căutarea femeilor+ (NAME HER. Eine Suche nach den Frauen+) a fost invitat la Berliner Theatertreffen. Pentru acesta, Schleef a petrecut luni întregi colecționând biografiile unor femei ce au făcut muncă de pionierat în muzică clasică, politică, artă și științe naturale, scoțându-le din obscuritatea istorică și făcându-le vizibile ca modele de urmat. Coproducția între Ballhaus Ost (Berlin) și Kosmos Theater (Viena) are premiera în septembrie 2020 la Berlin, versiunea digitală fiind prezentată la Berliner Theatertreffen, în 2021, în timpul pandemiei de coronavirus. Este vorba de un long durational performance. Timp de șapte ore, Schleef readuce la viață femei precum compozitoarea italiană Francesca Caccini, Herta Heuwer (creatoarea simbolului neoficial al Berlinului, cârnatul de curry), socialista franco-peruviană Flora Tristan sau Rosalind Franklin (ale cărei cercetări au contribuit semnificativ la descifrarea structurii ADN-ului). În centrul scenei, se află un triptic similar cu trei generații diferite de iPhone, cu ecranele tactile orientate spre public (scenografia Jule Saworski), care servesc drept suprafață de proiecție pentru clipuri video. În fața acestui panou, o singură actriță (Anne Tismer) ghidează publicul de la A la Z prin biografii, ca un fel de prezentatoare. Spectacolul sare între epoci și continente; scene vesele și momente triste sunt separate doar de sunetul unui gong; evenimente majore sunt plasate pe picior de egalitate alături de trivialități absurde. „+”-ul din titlu face aluzie la inepuizabilitatea inerentă a unei astfel de căutări.
Operele lui Schleef marchează diferența între emanciparea proclamată și cea aplicată. În lucrările sale, femeile ocupă cu adevărat un loc central. Regizează în principal texte scrise de femei, care nu au fost niciodată montate în țările vorbitoare de limbă germană. Printre autoarele care i-au inspirat lucrările se numără Liz Ziemska și Cho Nam-Joo. Stilul concentrat din punct de vedere formal al lui Schleef se potrivește perfect cu proza scriitoarei sud-coreene Han Kang. În romanul său Vegetariana (Premiul Nobel pentru Literatură, 2024), o femeie își irită familia refuzând să mănânce carne, pentru ca mai târziu să se transforme într-o plantă. Marie Schleef filtrează eficient momentele din carte în care protagonista Yong-Hye nu mai vrea să trăiască, descriind această decizie, cum ne-a obișnuit, prin mișcări cu încetinitorul. Scena de la Akademietheater Viena (2025) se transformă de trei ori: din acasă în muzeu de artă și în spital. La început, Yong-Hye (interpretată de actrița germano-coreeană Kotti Yun), îndepărtează bucățile de carne înfoliate din gospodărie. Este îmbrăcată într-o rochie albă ca zăpada, asemeni decorului de cortine. Atât procesul de înlăturare – care se întâmplă în slow-motion, fiind însoțit de un joc sugestiv de umbre și lumini și, mai ales, de o coloană sonoră artificială exagerată –, cât și reacția surprinsă, chiar îngrozită, a soțului ei pot fi observate cu precizie. Această confruntare dintre decizia personală a unei femei și o societate patriarhală care se simte atacată sunt redate doar de câteva propoziții care, în mod surprinzător pentru o operă a lui Schleef, sunt de data aceasta rostite și nu subtitrate. Regizoarea reduce la doar 15 pagini de dialog cele 190 de pagini ale romanului pentru montarea sa de două ore, care seamănă cu o meditație concentrată. Însă respingerea consumului de carne de către protagonistă oglindește, de fapt, o repudiere a umanității în forma ei actuală. Imagini video cu plante, copaci și animale subliniază aspirația lui Yong-Hye de a deveni una cu natura.
Nu ar fi prima dată când regizoarea se interesează de o astfel de temă. În producția Regina ciupercilor (The Mushroom Queen, Deutsches Schauspielhaus Hamburg, 2022), bazată pe o nuvelă a lui Liz Ziemska, protagonista piesei întâlnește într-o zi o ciupercă în grădină. Ciuperca o transportă imediat sub pământ și apoi trăiește la suprafață ca sosia femeii, străduindu-se să se comporte ca femeia dispărută. Partenerul femeii nu observă cele întâmplate, iar prima ființă care o demască pe impostoare este câinele familiei. Astfel de situații suprarealiste, de groază, apar frecvent în opera lui Schleef.
Concentrarea pe elemente singulare, cum ar fi o poveste condensată în puține replici, o singură actriță sau sunete puternice, constituie o adevărată provocare. Marie Schleef se bazează pe stimuli audiovizuali, reducând limbajul la minim. Lucrările sale au în focus pierderea propriei vieți, neputința, reprimarea, opresiunea. Schleef testează răbdarea publicului, furând în mod încântător timpul acestuia cu arma ei secretă a mișcărilor încetinite (regizoarea o numește o „mașină de decelerare”), fără cuvinte vorbite.
MARIE SCHLEEF | Teatru de decelerare, fără cuvinte vorbite
Autor: Irina Wolf
Publicat în: Teatrul azi nr. 7-8-9/2025
Rubrica: internațional | spotlight regizoral
Un trandafir roz uriaș deasupra unei case verzi. În centrul florii, un ochi clipocește ușor. Pare adormit, dar de fapt veghează asupra tuturor. În Posibilitatea răului (Die Möglichkeit des Bösen), Shirley Jackson (1916-1965) spune povestea Adelei Strangeworth care otrăvește viața unui orășel, semănând prin scrisori anonime neîncredere și discordie. Considerată „Regina groazei”, Jackson – care a influențat scriitori precum Stephen King – combină în nuvela ei, pentru care a primit postum Premiul „Edgar Allan Poe”, observații cotidiene cu elemente ale absurdului. Iar regizoarea Marie Schleef transformă la Münchner Kammerspiele (2024) această poveste într-un teatru vizual impresionant, ce se caracterizează prin mișcări lente uimitoare. Textul este condensat la câteva propoziții. Cuvintele, ce conțin doar cele mai necesare informații narative, nu sunt rostite, ci pot fi citite ca supratitrare. Restul reiese din jocul actoricesc precis, neobișnuit de lent, posibil doar printr-un control fizic maxim. Fiecare gest, fiecare privire, capătă o semnificație aparte. Spectacolul are un ritm propriu fără a deveni vreodată plictisitor, contrastând puternic cu decorul strident roz și verde (Ji Hyung Nam). Poștașul se potrivește și el în această estetică. Este amuzant să-l vezi cum se apleacă pentru a așeza centimetru cu centimetru un ziar pe peluza imaginară din fața casei lui Strangeworth. La final, când livrează din nou ziarul, aduce și o scrisoare roz, asemeni celor scrise de Strangeworth însăși, ca semn că planurile ei au fost dejucate, fapt ce fusese sugerat mai devreme, când ochiul din trandafirul uriaș de deasupra casei s-a deschis înspăimântat. Nici auditiv spectacolul nu este mai prejos. Râsul diabolic al lui Strangeworth este unul dintre puținele sunete umane ce se aude ocazional printre ciripitul de păsări sintetizat, ce asigură permanent o stare de suspans. Decorul, costumele, sunetul, luminile și dramaturgia se îmbină magic, creând o experiență teatrală ce se desprinde de convențiile teatrului vorbit.
Mijloace minime, efecte maxime
Lucrările regizoarei Marie Schleef, deosebit de intense din punct de vedere vizual, sunt coregrafiate cu precizie. Artista a dobândit în scurt timp un renume pentru studiul intensiv al operelor scriitoarelor uitate pe nedrept și, în al doilea rând, pentru estetica sa. Schleef încetinește ritmul, lucrează cu textul ca supratitrare și cu stimuli audiovizuali puternici. Este și cazul spectacolului El face curățenie (Er putzt). Regizoarea transformă fragmentul de roman, pentru care Valeria Gordeev a primit prestigiosul premiu „Ingeborg Bachmann”, în 2023, într-un spectacol cu slow-motion, fără cuvinte vorbite. Vizual, scena seamănă cu o lume viu colorată, chiar dacă pe ea se află doar câteva obiecte: o ușă, o perdea, un ceas, un calendar, un dulăpior, un tablou. Starea de suspans, asigurată și aici de partea auditivă, este sporită de jocul de umbre și lumini. Konstantin, protagonistul povestirii, care are grijă de sora sa mai mică, curăță și bucătăria. În spectacolul lui Schleef de la Hessisches Staatstheater Wiesbaden (2025) durează mai multe secunde până Konstantin face un singur pas! Poartă uneori mănuși de cauciuc și un mop, alteori un aspirator de mână sau un pămătuf. Dar mișcările sale nu ar avea așa un efect fără peisajul sonor ASMR (Richard Janssen) care le însoțește. ASMR – Autonome Sensory Meridian Response se referă la percepția senzațiilor plăcute pe piele, declanșate de anumite sunete: valurile mării, picături, șoapte, scârțâit, foșnet. La Schleef, sunetele nu sunt doar amplificate, ci modelează narațiunea. Astfel, curățenia devine o sursă de poezie acustică. De trei ori răsună muzica din filmul Star Trek, iar la scurt timp după aceea peretele din spate se deschide și o navă spațială aterizează pe scenă. Pare a fi o fereastră către o altă lume. În final, Konstantin îl îmbrățișează pe monstrul pufos de praf, împăcându-se cu propria soartă. Marie Schleef cucerește publicul cu astfel de idei regizorale jucăușe.
În căutarea celor uitate, reprimate și invizibile
Producțiile lui Schleef sunt cunoscute pentru obținerea unor efecte deosebite cu mijloace minime. Născută în 1990, în Göttingen (Germania), crește la Graz în Austria, unde merge des la operă cu părinții. Joacă și în grupul de teatru pentru tineret Next Liberty din Graz. La 17 ani se mută din proprie inițiativă în Africa de Sud. Prin studii teatrale face cunoștință cu o formă nouă de teatru: deoarece Africa de Sud are unsprezece limbi naționale, producătorii încearcă să se descurce cu text minim, bazându-se mai mult pe limbajul corporal. Decorul este, de asemenea, redus. Marie Schleef descoperă cât de multe se pot spune cu resurse minime. Următoarea oprire a viitoarei regizoare este Bard College din statul New York, unde obține în 2014 diploma de Bachelor of Arts în „Theater and Performance”. După experiența americană, Schleef absolvă în 2019 Academia de Arte Dramatice „Ernst Busch” din Berlin. Urmează cursuri la Academia de Muzică „Hanns Eisler”, dar, probabil, cea mai mare influență asupra carierei sale o are Susanne Kennedy, căreia i-a fost asistentă de regie la Volksbühne Berlin. Schleef a montat, printre altele, la Schauspiel Köln și Deutsches Schauspielhaus Hamburg, iar lucrările sale au fost invitate la diverse festivaluri precum Körber Studio for Young Directors și Radikal Jung. Pentru Povestea unei ore de Kate Chopin (Ballhaus Ost, 2021) primește Premiul CHANEL Next, care onorează 10 tineri artiști inovatori din întreaga lume.
Spuneam mai sus că Marie Schleef a dobândit în scurt timp un renume în primul rând pentru studiul intensiv al operelor scriitoarelor uitate pe nedrept. De altfel, tema lucrării sale de diplomă este absența canonului feminin în teatrul de limbă germană. Nu este de mirare că proiectul său Numește-o. În căutarea femeilor+ (NAME HER. Eine Suche nach den Frauen+) a fost invitat la Berliner Theatertreffen. Pentru acesta, Schleef a petrecut luni întregi colecționând biografiile unor femei ce au făcut muncă de pionierat în muzică clasică, politică, artă și științe naturale, scoțându-le din obscuritatea istorică și făcându-le vizibile ca modele de urmat. Coproducția între Ballhaus Ost (Berlin) și Kosmos Theater (Viena) are premiera în septembrie 2020 la Berlin, versiunea digitală fiind prezentată la Berliner Theatertreffen, în 2021, în timpul pandemiei de coronavirus. Este vorba de un long durational performance. Timp de șapte ore, Schleef readuce la viață femei precum compozitoarea italiană Francesca Caccini, Herta Heuwer (creatoarea simbolului neoficial al Berlinului, cârnatul de curry), socialista franco-peruviană Flora Tristan sau Rosalind Franklin (ale cărei cercetări au contribuit semnificativ la descifrarea structurii ADN-ului). În centrul scenei, se află un triptic similar cu trei generații diferite de iPhone, cu ecranele tactile orientate spre public (scenografia Jule Saworski), care servesc drept suprafață de proiecție pentru clipuri video. În fața acestui panou, o singură actriță (Anne Tismer) ghidează publicul de la A la Z prin biografii, ca un fel de prezentatoare. Spectacolul sare între epoci și continente; scene vesele și momente triste sunt separate doar de sunetul unui gong; evenimente majore sunt plasate pe picior de egalitate alături de trivialități absurde. „+”-ul din titlu face aluzie la inepuizabilitatea inerentă a unei astfel de căutări.
Operele lui Schleef marchează diferența între emanciparea proclamată și cea aplicată. În lucrările sale, femeile ocupă cu adevărat un loc central. Regizează în principal texte scrise de femei, care nu au fost niciodată montate în țările vorbitoare de limbă germană. Printre autoarele care i-au inspirat lucrările se numără Liz Ziemska și Cho Nam-Joo. Stilul concentrat din punct de vedere formal al lui Schleef se potrivește perfect cu proza scriitoarei sud-coreene Han Kang. În romanul său Vegetariana (Premiul Nobel pentru Literatură, 2024), o femeie își irită familia refuzând să mănânce carne, pentru ca mai târziu să se transforme într-o plantă. Marie Schleef filtrează eficient momentele din carte în care protagonista Yong-Hye nu mai vrea să trăiască, descriind această decizie, cum ne-a obișnuit, prin mișcări cu încetinitorul. Scena de la Akademietheater Viena (2025) se transformă de trei ori: din acasă în muzeu de artă și în spital. La început, Yong-Hye (interpretată de actrița germano-coreeană Kotti Yun), îndepărtează bucățile de carne înfoliate din gospodărie. Este îmbrăcată într-o rochie albă ca zăpada, asemeni decorului de cortine. Atât procesul de înlăturare – care se întâmplă în slow-motion, fiind însoțit de un joc sugestiv de umbre și lumini și, mai ales, de o coloană sonoră artificială exagerată –, cât și reacția surprinsă, chiar îngrozită, a soțului ei pot fi observate cu precizie. Această confruntare dintre decizia personală a unei femei și o societate patriarhală care se simte atacată sunt redate doar de câteva propoziții care, în mod surprinzător pentru o operă a lui Schleef, sunt de data aceasta rostite și nu subtitrate. Regizoarea reduce la doar 15 pagini de dialog cele 190 de pagini ale romanului pentru montarea sa de două ore, care seamănă cu o meditație concentrată. Însă respingerea consumului de carne de către protagonistă oglindește, de fapt, o repudiere a umanității în forma ei actuală. Imagini video cu plante, copaci și animale subliniază aspirația lui Yong-Hye de a deveni una cu natura.
Nu ar fi prima dată când regizoarea se interesează de o astfel de temă. În producția Regina ciupercilor (The Mushroom Queen, Deutsches Schauspielhaus Hamburg, 2022), bazată pe o nuvelă a lui Liz Ziemska, protagonista piesei întâlnește într-o zi o ciupercă în grădină. Ciuperca o transportă imediat sub pământ și apoi trăiește la suprafață ca sosia femeii, străduindu-se să se comporte ca femeia dispărută. Partenerul femeii nu observă cele întâmplate, iar prima ființă care o demască pe impostoare este câinele familiei. Astfel de situații suprarealiste, de groază, apar frecvent în opera lui Schleef.
Concentrarea pe elemente singulare, cum ar fi o poveste condensată în puține replici, o singură actriță sau sunete puternice, constituie o adevărată provocare. Marie Schleef se bazează pe stimuli audiovizuali, reducând limbajul la minim. Lucrările sale au în focus pierderea propriei vieți, neputința, reprimarea, opresiunea. Schleef testează răbdarea publicului, furând în mod încântător timpul acestuia cu arma ei secretă a mișcărilor încetinite (regizoarea o numește o „mașină de decelerare”), fără cuvinte vorbite.