„Întâlnirea mea cu Bella McCorkle, personajul interpretat de Valeria Seciu în spectacolul după ultima piesă scrisă de Tennessee Williams (1982; în volum: 2008), se petrece mai întâi undeva în culisele Teatrului „Mic“, pe o scară… Înfăşurată într-un capot, cu părul prins cu un soi de eşarfă, actriţa a intrat deja în haina rolului, însă nu are siguranţa că îi simte şi „pielea“. Personajul se contruieşte printr-o acumulare de mici detalii, menite să-i confere unicitate, avea să îmi spună…”
„Întâlnirea mea cu Bella McCorkle, personajul interpretat de Valeria Seciu în spectacolul după ultima piesă scrisă de Tennessee Williams (1982; în volum: 2008), se petrece mai întâi undeva în culisele Teatrului „Mic“, pe o scară… Înfăşurată într-un capot, cu părul prins cu un soi de eşarfă, actriţa a intrat deja în haina rolului, însă nu are siguranţa că îi simte şi „pielea“. Personajul se contruieşte printr-o acumulare de mici detalii, menite să-i confere unicitate, avea să îmi spună… Acestea pot să se refere la gesturi, vestimentaţie, comportament, intonaţii, motivaţii, intenţii ş.a.m.d. Căutarea nu se încheie aproape niciodată concomitent cu timpul alocat repetiţiilor. (Pe Honey din Cui i-e frică de Virginia Woolf? de Edward Albee, pe care a interpretat-o la începutul anilor ‘70, pe scena Naţionalului bucureştean, a descoperit-o abia pe la a 100-a reprezentaţie, mărturisea actriţa într-un interviu.) Ultima schimbare de titlu a piesei nu face decât să îi sporească angoasele: în original, piesa se numeşte A House Not Meant to Stand (ceea ce s-ar traduce, cât mai aproape de sensul literal, prin „o casă care nu e făcută să reziste“), dar regizorul Florin Fătulescu, împreună cu traducătoarele Ioana Ieronim şi Rodica Fătulescu, au optat pentru modificarea acestuia, astfel că, în repetiţii, spectacolul s-a numit, rând pe rând, Casa termitelor, Afară plouă, în casă mai rău şi, la urmă, Doamnanoastră din Pascagoula. Formula, sesizează Valeria Seciu, îi conferă greutate Bellei, dar implică, totodată, mai multă responsabilitate. Încă un motiv de temeri pe lângă fireştile emoţii dinainte de premieră – trăite însă într-o manieră foarte personală şi la o intensitate făcută să dea peste cap orice oscilograf!”
„Între acte: cu Valeria Seciu, despre «Doamna noastră din Pascagoula»“ de Anca Haţiegan
„Întâlnirea mea cu Bella McCorkle, personajul interpretat de Valeria Seciu în spectacolul după ultima piesă scrisă de Tennessee Williams (1982; în volum: 2008), se petrece mai întâi undeva în culisele Teatrului „Mic“, pe o scară… Înfăşurată într-un capot, cu părul prins cu un soi de eşarfă, actriţa a intrat deja în haina rolului, însă nu are siguranţa că îi simte şi „pielea“. Personajul se contruieşte printr-o acumulare de mici detalii, menite să-i confere unicitate, avea să îmi spună…”
„Întâlnirea mea cu Bella McCorkle, personajul interpretat de Valeria Seciu în spectacolul după ultima piesă scrisă de Tennessee Williams (1982; în volum: 2008), se petrece mai întâi undeva în culisele Teatrului „Mic“, pe o scară… Înfăşurată într-un capot, cu părul prins cu un soi de eşarfă, actriţa a intrat deja în haina rolului, însă nu are siguranţa că îi simte şi „pielea“. Personajul se contruieşte printr-o acumulare de mici detalii, menite să-i confere unicitate, avea să îmi spună… Acestea pot să se refere la gesturi, vestimentaţie, comportament, intonaţii, motivaţii, intenţii ş.a.m.d. Căutarea nu se încheie aproape niciodată concomitent cu timpul alocat repetiţiilor. (Pe Honey din Cui i-e frică de Virginia Woolf? de Edward Albee, pe care a interpretat-o la începutul anilor ‘70, pe scena Naţionalului bucureştean, a descoperit-o abia pe la a 100-a reprezentaţie, mărturisea actriţa într-un interviu.) Ultima schimbare de titlu a piesei nu face decât să îi sporească angoasele: în original, piesa se numeşte A House Not Meant to Stand (ceea ce s-ar traduce, cât mai aproape de sensul literal, prin „o casă care nu e făcută să reziste“), dar regizorul Florin Fătulescu, împreună cu traducătoarele Ioana Ieronim şi Rodica Fătulescu, au optat pentru modificarea acestuia, astfel că, în repetiţii, spectacolul s-a numit, rând pe rând, Casa termitelor, Afară plouă, în casă mai rău şi, la urmă, Doamna noastră din Pascagoula. Formula, sesizează Valeria Seciu, îi conferă greutate Bellei, dar implică, totodată, mai multă responsabilitate. Încă un motiv de temeri pe lângă fireştile emoţii dinainte de premieră – trăite însă într-o manieră foarte personală şi la o intensitate făcută să dea peste cap orice oscilograf!”
[…]