Marin Lupanciuc, născut în 1997 în Republica Moldova, este absolvent al secției de Arta actorului a Facultății de Muzică și Teatru din cadrul Universității de Vest, Timișoara. Câștigătorul premiului pentru cel mai bun actor la secțiunea individual în ediția a XXIV-a a Galei HOP („Teatru coregrafic. DansActorul ca fenomen al teatrului actual”) și, de curând, angajatul Teatrului Național din Timișoara, Marin îl interpretează pe Ben Ivănescu în spectacolul-hit al anului, Exod, în regia lui Oskaras Koršunovas.
Marin Lupanciuc în ”Exod” (foto de Adrian Pîclișan)
Teodora Florea:Mă interesează care a fost primul tău contact cu teatrul și ce fel de teatru ai văzut în copilărie și adolescență.
Marin Lupanciuc: Sunt din județul Hîncești, satul Mingir. Din ce am înțeles, pe vremea comunismului, era un sat apreciat de autorități, în sensul că oamenii erau muncitori și puneau puține întrebări. De aceea, era tot timpul „răsplătit” cu tot felul de spectacole și show-uri de circ care veneau la Casa de Cultură. Eu n-am prins vremurile alea, dar în contextul acela, domnul Mihail Sîrbu, care mi-a și fost profesor, într-un fel, crease o trupă de teatru pentru copii; de la școala primară la liceu erau copii de toate vârstele. Eram printr-a șasea când m-am înscris la cercul de teatru. Trecusem deja prin toate cercurile – de tenis de masă, karate, fotbal și oricum nu aveam ce să fac prin sat. La început, m-a captivat atmosfera foarte relaxată și faptul că oamenii erau mult mai deschiși decât în mod normal.Țin minte că am fost la o lectură de text și toată lumea era foarte încurajatoare: „hai, citește, suntem între prieteni aici!”. Profu’ mi-a sădit pasiunea pentru teatru. N-am știut că o să fac teatru, nu știam ce vreau să fac și, mai ales pe vremea aia, mi se părea că viața e departe și că până să o apuc eu, mai este încă atât de mult timp. Mai târziu, la liceu, în Chișinău, deja nu mă mai interesau decât limba română, istoria, geografia, limbile străine. Aveam un palton scurt, un fular, umblam prin curtea căminului și colegii mă strigau „domnul regizor!”. Râdeam și, din gluma asta, mi-am zis: cum ar fi să devin regizor sau actor? Făceam deja de vreo cinci ani teatru – ce credeam eu pe atunci că înseamnă teatru – și, până la urmă, a fost singurul loc unde mă simțeam safe, unde puteam să spun ceva și să pornesc o discuție pe bune. Cunoștințele mele erau strict de teatru popular și de copii. La Chișinău, intrasem într-o altă trupă pentru amatori, coordonată de Victoria Roșca și alcătuită din elevi de liceu. Am fost în două trupe – într-una făceam chestii ceva mai contemporane, în cealaltă continuam cu teatrul pentru copii și adolescenți. Cât am stat în Chișinău, nu prea mai aveam avânt pentru teatru, nu mai trăgea nimeni de mine și trebuia să căutăm texte, să le învățăm… dar pentru că exista trupa din sat la care mă întorceam, cumva teatrul a rămas prezent într-un colț din viața mea.
T.F.: Te-ai pregătit pentru admitere? Cum ai ajuns tocmai la Timișoara?
M.L.: Cred că am fost foarte norocos. Habar nu aveam în ce constă examenul de admitere, am mai citit, răzleț, pe site-uri, din ce trebuia să fie compus repertoriul și cam atât. Anul în care am dat eu admiterea a fost ultimul an în care depuneam actele prin consulat pentru locurile rezervate pentru basarabeni. Aveam dreptul să aplic, fără concurs, la trei facultăți din România, din patru – Cluj, București, Craiova și Timișoara. Atunci când trebuia să aleg ordinea priorităților, am stat foarte mult cu foaia în față și supraveghetorul mă tot grăbea să aleg, ca să apuce să se înscrie și alții. Din panică, am pus prima variantă Timișoara și n-am avut curaj să-i zic că vreau să refac foaia de alegeri. Așa am ajuns la Timișoara. Pe de altă parte, nu prea avea importanță unde intram, eram fericit că urmează ceva, mai ales la cât m-am pregătit, ăsta era jackpot.
T.F.:Bănuiesc că a fost o mare schimbare, nu numai de țară, de oraș, de cultură, ci și în legătură cu „intrarea în pâine” în pregătirea actoricească.
M.L.: Încă de pe vremea când mergeam cu trupa prin România, am fost curios să vorbesc fără accent moldovenesc, să văd cum e să vorbesc limba asta pe care o studiez de mic la școală, cum e în țara asta despre care nu știam mare lucru. Făceam tot felul de exerciții, vorbeam cu oamenii, îmi lucram accentul. Deși nu eram pe deplin conștient de asta, eu chiar voiam să scap din Moldova. Moldova este țara în care m-am născut… era rău, toată lumea știe asta. Când am venit la facultate, nu mă știa nimeni și mi s-a părut că pot să o iau de la zero, atât de fericit eram! Trăiam din 400 de lei pe lună, la cămin, nu știam ce o să fac la ore, aveam puține cunoștințe despre teatru, așa că m-am dus doar cu entuziasm. Pesemne asta mi-a fost de ajuns. Oamenii au fost nemaipomenit de buni și de răbdători cu mine. M-au primit de parcă locul meu era acolo dintotdeauna. În prima zi, am mers cu vreo trei-patru caiete la mine, neștiind ce Dumnezeu o să fac acolo. Profesorul ne-a deschis ușa și era o sală, ca pe vremuri, nu era tip studio, era o cameră goală, cu ferestre, plină de lumină, cu o bară de balet și oglindă într-un colț. Am întrebat: „Unde-s băncile?”, și mi-a zis: „Ce bănci? Noi facem teatru, următorii trei ani, aici o să locuiești tu.”. Mi se părea minunat, fără bănci, fără manuale, fără uniforme, am doar hainele în care repet, ce să mai vreau? Am mai stat în bancă doar la cursurile teoretice. Eu aici mă simt acasă, poate pentru că, în sfârșit, am început să fac ce-mi place și, mai important, găsisem ce-mi place. Nu țin morțiș să rămân în Timișoara, dar dacă o să plec, nu o să uit niciodată ceea ce am simțit pentru acest oraș.
T.F.:Ți-ai găsit aici o libertate și un entuziasm față de viață. E frumos.
M.L.: Eu nu sunt deloc omul care eram în Moldova. Teatrul m-a schimbat enorm de mult. Nu știam să ascult oamenii, nu știam ce să întreb sau cum să cer ajutor, nu știam să fiu curios de natura lucrurilor, să caut și cealaltă parte a lor. Știam una și bună, nu știam cum să sap, să caut și să descopăr mai mult.
T.F.:Ce orizont de așteptare a existat pentru tine după ce ai terminat facultatea?
M.L.: Niciodată nu am crezut că o să fac ceva mai mult decât fac alți oameni în acest domeniu, nici prea mult, nici prea puțin, nici să râdă lumea de tine, nici să te vorbească de rău, dar nici să te laude prea mult. Spre finalul anului trei, a venit să predea la noi actrița Claudia Ieremia. Am fost prima ei generație de studenți, iar în semestrul al doilea am făcut un spectacol, Pisica verde de Elise Wilk, pe care l-am jucat de câteva ori la Sala Studio. Apoi, Antonella Cornici de la Iași, monta aici Sunt o babă comunistă și avea nevoie de patru fete pentru „baletul emisiunii” și i-a venit ideea să folosească băieți, actori din teatru. Într-o zi, unul dintre ei a plecat, iar Toni Cornici o întreabă pe Claudia dacă are vreun student care „se mai mișcă așa, din când în când”. Pe mine m-a sunat un coleg și mi-a spus să merg la teatru, că am intrat pe înlocuire și am repetiție la Sunt o babă comunistă. Noi mai făceam glume de genul între noi și, în acea zi, nu aveam chef de ele, voiam să intru la o librărie, așa că îi închid. El mă sună înapoi și insistă să o sun pe Claudia, care țipa „unde ești, te caută toată lumea, vino la teatru!!!”. Ajung în sală, aveam ochelarii aburiți, nu vedeam unde e Claudia, cine e regizorul, colegii strigau „ăăă, ai venit?!”, eram confuz ca vai de mine. Apoi a venit Tompa Gábor și a făcut Rinocerii, unde jucam și eu un rinocer. Până să termin anul, aveam deja trei spectacole. Nu mă interesau banii, lucram și pe mâncare.
După aceea, la Master, am lucrat cu Ada Lupu-Hausvater, care începuse să predea la facultate. Spectacolul pe care l-am făcut cu ea acum mai bine de doi ani, O noapte furtunoasă. Un exercițiu, încă se joacă, tot timpul are public. Ada a ținut tot timpul cu studenții, îi trimitea la castinguri, mereu vedeam câte un coleg care intra în câte un rol mai mic. Așa am început și eu să intru în spectacole, de la roluri mici la unele mai măricele. La un moment dat, a rămas descoperit un rol din Boala familiei M, un spectacol de Radu Afrim care se joacă aici de 15 ani. Într-o zi, mă sună Ion Rizea și-mi spune că am intrat în spectacol. Eu eram super panicat că jucam un spectacol mare și superb, cu actori importanți din teatru. Dar, pentru că lumea a văzut că m-am descurcat bine, au avut încredere și am tot primit roluri, până ajunsesem, pe an, la trei-patru premiere și multe înlocuiri. Când a venit pandemia, mi s-a părut că mi se face o mare nedreptate că nu mai pot juca, dar aveam facultatea, pregăteam spectacole în online. După pandemie, a fost un mare boom – luam casting după casting și am avut mult de lucru.
T.F.:Erai deja familiarizat cu echipa Teatrului Național. Vezi angajarea ca pe o cale naturală a lucrurilor, te așteptai să fii chemat?
M.L.: Pentru mine,nimic din ce mi s-a întâmplat nu a fost natural, ci un miracol. Treceam pe lângă teatru și mă uitam la el și, acolo, într-un colț, tânjeam să duc o tavă sau ceva, voiam să fiu și eu pe scenă într-un spectacol din clădirea aia frumoasă. Deci am devenit colaborator, iar the nextstep era angajarea, dar acolo simțeam că nimic nu mă poate ajuta, teatrul nu putea angaja, nu avea posturi. Țin minte că terminam anul doi de Master și m-a chemat Ada în biroul ei, să-mi spună că am lucrat mult și bine împreună, că vede că înțeleg, că pur și simplu are încredere că am potențialul de a crește în continuare dacă lucrez… și eu, fără nicio falsă modestie, tot nu credeam că urmează să fiu angajat. Peste încă un an, când am intrat în spectacolul Anna Karenina, Ada m-a chemat din nou să îmi spună că vrea să mă angajeze, dar nu aveam încă cetățenia română și nu s-a putut. Între timp, am obținut-o. La începutul anului, a venit Oskaras Koršunovas, am dat casting și mă așteptam ori să dansez, ori să cânt, ceva pe acolo, pentru că lucrasem destul de mult să îmi îmbunătățesc abilitățile de dans și de canto. Când a apărut distribuția în ziua următoare, am văzut că eram cap de afiș. Și nu după mult timp, Ada m-a sunat din nou și… chiar înainte de intrarea teatrului în vacanță…
T.F.:Cum ai supraviețuit în perioada în care ai fost colaborator?
M.L.: Încă din anul doi am început să lucrez, chelner, ajutor de barman, call center la pizza, am făcut mai multe. La un moment dat, am intrat în Asociația Artefactum, unde am cunoscut-o pe Mona Donici, care este secretar literar la Teatrul Maghiar de Stat și care, împreună cu regizorul Levente Kocsárdi, înființase asociația. Ea mi-a propus să intru în echipa de plasatori de la Teatrul Maghiar, prin anul trei. Aveam un program flexibil, adică trebuia să fiu câteva ore la spectacol, lipeam afișe prin oraș, duceam invitații la diverse asociații, iar salariul era îmi ajungea cât să jonglez cu timpul și la repetiții, și la facultate. Cei de la Teatrul Maghiar m-au ajutat foarte mult cu permisul de ședere, pentru că până-mi venea cetățenia trebuia să dovedesc un motiv să rămân în țară, eu nemaifiind student atunci. Am avut o perioadă destul de grea după ce nu am mai lucrat pentru ei, dar pentru că aveam la Teatrul Național foarte multe proiecte, mai colaboram cu trupa de dans contemporan Unfold Motion, plus tot felul de alte mici expediente, m-am menținut la suprafață.
De multe ori m-am întrebat dacă aș fi rezistat în altă parte, în București, de exemplu. Eram foarte fragil și nesigur pe mine, orice întâmplare mai dură mă dezechilibra foarte mult. În realitate, eu n-am avut prea multe momente complicate în timpul facultății, dar chiar și-așa mă lăsam de teatru de vreo două ori pe săptămână. Pe atunci, credeam că nu mai există nici un om care să ajungă mai des decât mine la gândul ăla că „gata, s-a terminat, PLEC!”. Dar mă culcam, mă trezeam, mă duceam la repetiții, nervos pe mine și repetam în continuare. Mi se mai întâmplă și azi, doar că acum am metamorfozat gândul ăla în altceva – mă întreb dacă e valid ce fac, dacă lumea are nevoie de asta, dacă am ce să spun, dacă eu am nevoie de asta. Cum zicea Creangă: „sunt prost, dar când mă uit în jur, prind curaj” – nu e chiar așa, dar îmi dau seama că, de fapt, suntem cu toții mai mult sau mai puțin din același aluat. Facem ce putem, supraviețuim și încercăm să ne autoperfecționăm.
T.F.: Dacă tot am ajuns la subiectul ăsta, vezi teatrul ca fiind o necesitate în viața societății?
M.L.: E o întrebare mult mai mare decât mine. Nu știu sigur dacă pot să discern ce se întâmplă peste tot în Timișoara și nici nu pretind că am o imagine exhaustivă. Din puțina experiență cu publicul și din ce am mai vorbit cu oamenii despre de ce vin la teatru, pot să disting între oamenii care vin la teatru pentru teatru și cei care vin doar la spectacolele invitate, care au nume mari pe afiș, exact ca la un produs „de firmă”. Îi recunoști după haine, după fețe. Este esențial ca într-o societate să existe teatru, chiar dacă mulți oameni nu și-au dat încă seama că au nevoie de el. Eu merg înainte pe drumul ăsta cu credință, de-asta mă și frământă întrebarea dacă am sau nu ceva de spus. E important să se creeze conexiunea dintre spectator și actor și aici se creează, o văd clar. E un public splendid la Timișoara.
T.F.:În acest context, care ar fi rolul unui om de teatru? Crezi că un artist are o responsabilitate față de publicul său, adică este obligat să-i ofere ceva sau poate să-și facă meseria pur și simplu ca metodă de expresie?
M.L.: Până nu de mult, nu mă gândeam deloc la responsabilitate, la relația pe care trebuie să o construiesc cu publicul, îmi puneam numai problema supraviețuirii și acumulării de experiență. Odată cu stabilitatea dată de angajare, am început și eu să îmi pun întrebările astea. Simt acum că teatrul este un organism viu. Toată lumea îi caută pe oamenii cei mai buni în meseria lor, de la zidar la doctor.Teatrul, deși este o meserie în sine, cu tehnici, cu structură, mai are și ceva în plus, acea zonă de subiectivism și irepetabilitate. Asta e o problemă, că oamenii cred meseriile de teatru mult prea ambigue, cred că talentul nu se măsoară, că arta e discutabilă și personală. Și cea mai complicată problemă apare atunci când oameni din interior consideră că e așa. Cred că sunt mulți oameni care își fac meseria sub nivelul la care aspir eu să o fac. În România este o breaslă mică, totuși. Poate de-aia nu vin oamenii atât de mult la teatru, fiindcă la un moment au fost dezamăgiți de un spectacol sau, și asta este posibil, de mai puțina dedicare a celor care îl făcuseră. Teatrul nu este o meserie de rutină, de 8 ore pe zi. Cred că dacă ne-am lua meseria sută la sută în serios, am căuta cu toții mai multul, am fi cu toții profesioniști în adevăratul sens al cuvântului. Ăsta este rolul nostru în societate, asta e responsabilitatea noastră, să fim profesioniști. Și atunci, mesajul o să ajungă la oameni, iar ei vor avea și mai mult nevoie de teatru. Eu acum asta încerc – să mă perfecționez.
T.F.:Ce stil de teatru te intrigă cel mai mult?
M.L.: Deși n-am lucrat direct cu Radu Afrim, mi-a plăcut universul creat de el, realismul magic e ceva unde scena permite să joci absurdul, dar construit de regizor în așa lumină încât devine uman și firesc. Într-o perioadă, am fost foarte hyped pe teatru-dans, mi se părea că este esențial pentru orice actor să-l facă, dar este un stil riscant, pentru că, în lipsa unui concept, poată să devină foarte fad. Acum îmi vine în minte teatrul musical, mi-ar plăcea enorm de mult să se întâlnească dansul, cântatul și actoria într-un show total, cum zicea și Răzvan Mazilu. Dacă ar fi după mine, le-aș aduna pe toate pe o masă și aș gusta din fiecare, nu m-aș lăsa niciodată să mă opresc din a le încerca, până să aflu care-mi priește cel mai mult.
T.F.:Dintre rolurile interpretate până acum, care ți-a fost cel mai drag, cu care ai simțit o conexiune mai profundă ori modul în care l-ai interpretat ți-a dat mai multă libertate?
M.L.: Nu știu dacă până acum eu doar am crezut că personajele seamănă cu mine. Au fost similitudini undeva, convingerile noastre au coincis, dar nu am încercat să mă caut în personaje. E super important pentru mine rolul din Pisica verde, am crezut că m-a ajutat să mă cunosc, dar fără nicio îndoială, cel mai important rol pe care l-am avut până acum e cel din Exod. E imens, e un spectacol care durează cinci ore; cinci ore în care sunt non-stop pe scenă. E un rol pe care-l așteaptă toți actorii, e un vis să ai o partitură cu care să te iei la trântă și să faci tot ce știi și ceva mai mult. Munca pentru rol a fost teribilă, două luni eu n-am mai avut viață personală, tot ce făceam era să-l studiez pe Freddy, să învăț text, să mă gândesc la intenții, să fac coregrafie și să le țin minte pe toate. Chiar și în cele două ore de pauză de masă, eu lucram, dar am primit exact ceea ce mă rugam atât de mult să primesc: rolul care să mă facă să nu-mi văd capul de muncă. Dacă ar fi venit mai repede, nu m-aș fi descurcat cu personajul, ar fi fost mult prea mare pentru mine, dar a venit la momentul potrivit. E rolul pe care îl iubesc cel mai mult.
T.F.:Ce este Freddy pentru Ben?
M.L.: Pentru mine și pentru Ben, Freddy Mercury reprezintă întruchiparea libertății, a omului care a reușit prin forța de a-și controla viața, de a trăi demn. Pentru Ben, Freddy este mai mult o idee, un concept, nu o persoană reală. De aceea este o lovitură atât de puternică pentru el să afle că Freddy e imigrant și gay. Și de acolo, probabil, începe și eliberarea lui de o mentalitate viciată. Ceea ce m-a impresionat pe mine este că Ben, în limitele înguste ale mentalității cu care vine din țara lui, nu e chiar ce s-ar numi o persoană bună. Ben e rasist și homofob, dar asta pentru că nu știe cum să nu fie așa. Marea lui calitate este că e în stare să își schimbe părerile învechite; le trece prin prisma lui, printr-un sistem de valori care, pentru prima dată, îi aparține integral și care îl scapă de prejudecăți.
T.F.: Cum este Ben pentru tine, privindu-l din interior?
M.L.: Ajuns în lumea „nouă”, în Londra anilor ’90-2000, Ben e un copil. Trebuie să învețe de la zero să meargă și să trăiască. Într-un fel, bătaia cu bâta pe care o primește de la Harry e aproape ca o a doua naștere – se naște englez. Nu cunoaște nimic și, în timp ce trece prin noua lui viață, își dă seama că nu a știut aproape nimic nici despre viața lui de dinainte. Ben este, de fapt, personajul cel mai puțin colorat, toți ceilalți sunt vibranți, iar Ben le fură comportamentul și replicile, transpunându-le în propria lui personalitate. Cu alte cuvinte, fiindcă nu știe să-și creeze o identitate de la zero, fură și transformă. De la fetele pe care le întâlnește culege ideologii, vorbe pe care și le pune lui în gură și în minte. Nu se întreabă niciun moment dacă îi aparțin sau nu. El devine un cumul a tot ceea ce întâlnește, dar face greșeala de a nu cerne, de a se clădi din toate aceste materiale brute care, atât de neomogene, se prăbușesc. Inevitabil, la un moment dat, Ben se prăbușește.
Exod reprezintă o radiografie a emigrației, a emigrantului nevoit să-și caute viața în alt loc, cel mai adesea ostil. Exod este vocea milioanelor de oameni care nu au greșit, în principiu, cu nimic, în afară de a se naște într-o țară care nu lasă niciun loc pentru viitorul lor. Oameni care înțeleg că nu au ce să schimbe sau nu sunt în stare să schimbe ceva în țara lor. E un spectacol atât de amplu… E și despre ratare, pierdere, dragoste, despre emigrare, prietenie și șanse… Pentru mine, Exod este un spectacol care furnizează imagini de o calitate atât de înaltă încât validează toate ideile care se nasc în capul spectatorului.
T.F.:Ai vreo replică preferată din Exod? Sau ai mai multe?
M.L.: Sunt mai multe, dar este una care mă răscolește. Când merge la emigranții români și zice: „Nu-mi dă prin cap să refuz. Mă așez cu ei la masă. Cei mai prăpădiți dintre prăpădiți și, brusc, parcă-i invidiez puțin. E atâta liniște aici, la ei, parcă n-ar exista nici război, nici Iisus Hristos, nici Ginghis Han. Ei doar stau și putrezesc ca merele”. Mi se pare că Ben, care a avut o viață atât de chinuită, care a alergat orbește, ca o cârtiță, căutând ceva ce nici el nu știe ce era, care a văzut viața ca un război între el și cineva mai mare, descoperă, în sfârșit, liniștea. Înțelege că a găsit, poate, liniștea de care nici nu știa că avea nevoie. Mi se pare înduioșător momentul acela. Sigur că n-ar putea să ducă o viață precum gazdele sale, dar faptul că găsește acel pic de liniște după 15 ani de luptă pentru supraviețuire în Londra, e aproape ca și cum ar fi găsit Raiul – din întâmplare și pentru puțin timp. Știe că nu poate rămâne acolo, că nici ăla nu este „acasă” al lui. Când ajung la scena aia, mi se pare inuman să-l rup din liniștea pe care o merită atât de mult, dar știu că acolo nu e locul în care să se oprească.
Da, de fapt, ar mai fi una: când îl reîntâlnește în sfârșit pe cel care l-a bătut cu mulți ani în urmă. A venit cu gândul să-l omoare, dar ura nu se trezește în el, culmea, inamicul lui generic i se pare atât de uman acum. Ceea ce pentru mintea lui Ben e o întoarcere la 180 de grade. Disperat, încearcă să-l facă să spună ceva care să-l provoace. Întreabă: „15 ani ai tot căutat…”, el răspunde: „Încă mai caut…”, „Ce i-ați face? Întreb din curiozitate, ca om, ca bărbat?” și evită, evită răspunsul, ca apoi să întrebe: „Nu l-ați linșa?”. Ben îl imploră să-i spună că da, l-ar linșa, asta e calea bună, așa ești bărbat, dar nu-i dă asta. Cu alte cuvinte: spune ceva, enervează-mă, fă-mă să te omor, altfel viața mea nu mai are niciun sens.
T.F.:Simt că ai descris două puncte esențiale de cotitură/îndoială/renaștere ale personajului, în care i se spulberă tot ceea ce știa despre el și despre lume. Aș vrea în continuare să-mi povestești despre niște întâlniri foarte importante pe care le-ai avut cu alți artiști de teatru, care și ție ți-au provocat acest tip de tower moments.
M.L.: În minte îmi vine un cumul de oameni, colegi de la Teatrul Național din Timișoara. Toți mi-au oferit îndrumări, dar cineva a stăruit mult mai mult și mi-a devenit prieten pe viață, Matei Chioariu. Vorbim enorm de mult despre teatru, despre noi și despre căutările noastre. Învăț de la el că rezolvarea lucrurilor este în bunătate. Mi-a devenit un fel de coach, deși el nu s-a considerat niciodată așa.
Din punct de vedere profesional, pot să zic că întâlnirea cu Ada Lupu Hausvater a fost hotărâtoare. Până să fac cursuri cu ea, abordam teatrul ceva mai simplu. Mi-am învățat textul, mă duc la repetiții, improvizez ce-mi vine și o să iasă; la ea, asta nu era valabil. Fiecare repetiție trebuia să fie 100%, sau să dai cât de mult poți tu în ziua aia, să vii pregătit cu multiple propuneri și să lucrezi, să cauți în fiecare zi. Nu avea îngăduința profesorilor din facultate și era o abordare nouă pentru mine. După ce am terminat Noaptea furtunoasă, mi-am dat seama cât de mult m-a călit întâlnirea cu ea. Am învățat multe despre disciplina acestei meserii. De atunci, am început să-mi creez obișnuințe utile, câte ceva pozitiv pentru corp și minte. Datorită ei, mi-am dat seama că nu lucram destul și ceva s-a schimbat în mine. Fără ea, aș fi rămas, cine știe câtă vreme, confuz, în ce mă privește, ca actor.
Ar mai fi întâlnirea cu Pál Frenak, coregraful ale cărui spectacole îmi plăceau de multă vreme. Când m-a ales la casting, mi-a dat un boost de încredere în potențialul meu fizic, mi-am dat seama că pot să fac și asta la un nivel mult peste media la care o fac, în general, actorii.
Și, desigur, întâlnirea cu Oskaras Koršunovas, al cărui nume te sperie, dar după ce îți spune că are toată încrederea că poți să duci ditamai rolul și după ce lucrează milimetric rolul cu tine… Oskaras Koršunovas este o imensă confirmare pentru orice actor și mai ales pentru un actor care abia începe.
T.F.:În încheiere, aș vrea să-mi spui ce înseamnă acum pentru tine să devii un profesionist în actorie? Ce valori, atribute, responsabilități presupune această condiție?
M.L.: Sacrificiu, devotament, disciplină. O dorință aproape maniacală de a vrea să faci totul perfect, uneori până aproape de eliminarea persoanei private, până la punerea vieții personale între paranteze, în orice caz. Trebuie să oferi atât de mult din timpul tău, e imperios necesar să faci asta ca să devii, pe bune, altcineva. Dacă nu mă costă ceea ce fac, înseamnă că nu e atât de valoros sau o să-și piardă valoarea foarte repede. E o continuă autoperfecționare, e o continuă căutare de „mai bine” și cred că e foarte important să învățăm să lucrăm cu frustrările și cu fricile noastre, să le învingem prin muncă. Actoria e o muncă și o meserie foarte frustrantă, când se întâmplă să dai greș, e aproape o traumă, mai ales că ai pus în joc atât de mult din tine însuți. Te implici atât de mult, dai tot și uneori nu primești nimic sau primești foarte puțin. Cred că trebuie să fii pregătit să nu primești nimic și totuși să continui. Acum, întrebarea e dacă trebuie sau nu să continui și cine trebuie să decidă asta. Nu știu niciun actor demn de urmat care nu a sacrificat ceva – timp, familie, sănătate, interacțiuni sociale. Acum când o spun, nu mi se pare greu să renunț la astea, pentru că sunt atât de hyped să învăț, să cunosc și să lucrez, dar, cine poate ști, poate că asta o să se schimbe după un timp. Sau poate nu.
T.F.: Sunt foarte recunoscătoare pentru discuția cu tine și poveștile tale, acum sunt și eu hyped să te văd pe scenă și să rămân la curent cu evoluția ta.
Marin Lupanciuc: „Nu știu niciun actor demn de urmat care nu a sacrificat ceva…”
Publicat în: Teatrul azi nr. 11-12/2023
Rubrica: accente | FNT2023 | new generation
Marin Lupanciuc, născut în 1997 în Republica Moldova, este absolvent al secției de Arta actorului a Facultății de Muzică și Teatru din cadrul Universității de Vest, Timișoara. Câștigătorul premiului pentru cel mai bun actor la secțiunea individual în ediția a XXIV-a a Galei HOP („Teatru coregrafic. DansActorul ca fenomen al teatrului actual”) și, de curând, angajatul Teatrului Național din Timișoara, Marin îl interpretează pe Ben Ivănescu în spectacolul-hit al anului, Exod, în regia lui Oskaras Koršunovas.
Marin Lupanciuc în ”Exod” (foto de Adrian Pîclișan)
Teodora Florea: Mă interesează care a fost primul tău contact cu teatrul și ce fel de teatru ai văzut în copilărie și adolescență.
Marin Lupanciuc: Sunt din județul Hîncești, satul Mingir. Din ce am înțeles, pe vremea comunismului, era un sat apreciat de autorități, în sensul că oamenii erau muncitori și puneau puține întrebări. De aceea, era tot timpul „răsplătit” cu tot felul de spectacole și show-uri de circ care veneau la Casa de Cultură. Eu n-am prins vremurile alea, dar în contextul acela, domnul Mihail Sîrbu, care mi-a și fost profesor, într-un fel, crease o trupă de teatru pentru copii; de la școala primară la liceu erau copii de toate vârstele. Eram printr-a șasea când m-am înscris la cercul de teatru. Trecusem deja prin toate cercurile – de tenis de masă, karate, fotbal și oricum nu aveam ce să fac prin sat. La început, m-a captivat atmosfera foarte relaxată și faptul că oamenii erau mult mai deschiși decât în mod normal. Țin minte că am fost la o lectură de text și toată lumea era foarte încurajatoare: „hai, citește, suntem între prieteni aici!”. Profu’ mi-a sădit pasiunea pentru teatru. N-am știut că o să fac teatru, nu știam ce vreau să fac și, mai ales pe vremea aia, mi se părea că viața e departe și că până să o apuc eu, mai este încă atât de mult timp. Mai târziu, la liceu, în Chișinău, deja nu mă mai interesau decât limba română, istoria, geografia, limbile străine. Aveam un palton scurt, un fular, umblam prin curtea căminului și colegii mă strigau „domnul regizor!”. Râdeam și, din gluma asta, mi-am zis: cum ar fi să devin regizor sau actor? Făceam deja de vreo cinci ani teatru – ce credeam eu pe atunci că înseamnă teatru – și, până la urmă, a fost singurul loc unde mă simțeam safe, unde puteam să spun ceva și să pornesc o discuție pe bune. Cunoștințele mele erau strict de teatru popular și de copii. La Chișinău, intrasem într-o altă trupă pentru amatori, coordonată de Victoria Roșca și alcătuită din elevi de liceu. Am fost în două trupe – într-una făceam chestii ceva mai contemporane, în cealaltă continuam cu teatrul pentru copii și adolescenți. Cât am stat în Chișinău, nu prea mai aveam avânt pentru teatru, nu mai trăgea nimeni de mine și trebuia să căutăm texte, să le învățăm… dar pentru că exista trupa din sat la care mă întorceam, cumva teatrul a rămas prezent într-un colț din viața mea.
T.F.: Te-ai pregătit pentru admitere? Cum ai ajuns tocmai la Timișoara?
M.L.: Cred că am fost foarte norocos. Habar nu aveam în ce constă examenul de admitere, am mai citit, răzleț, pe site-uri, din ce trebuia să fie compus repertoriul și cam atât. Anul în care am dat eu admiterea a fost ultimul an în care depuneam actele prin consulat pentru locurile rezervate pentru basarabeni. Aveam dreptul să aplic, fără concurs, la trei facultăți din România, din patru – Cluj, București, Craiova și Timișoara. Atunci când trebuia să aleg ordinea priorităților, am stat foarte mult cu foaia în față și supraveghetorul mă tot grăbea să aleg, ca să apuce să se înscrie și alții. Din panică, am pus prima variantă Timișoara și n-am avut curaj să-i zic că vreau să refac foaia de alegeri. Așa am ajuns la Timișoara. Pe de altă parte, nu prea avea importanță unde intram, eram fericit că urmează ceva, mai ales la cât m-am pregătit, ăsta era jackpot.
T.F.: Bănuiesc că a fost o mare schimbare, nu numai de țară, de oraș, de cultură, ci și în legătură cu „intrarea în pâine” în pregătirea actoricească.
M.L.: Încă de pe vremea când mergeam cu trupa prin România, am fost curios să vorbesc fără accent moldovenesc, să văd cum e să vorbesc limba asta pe care o studiez de mic la școală, cum e în țara asta despre care nu știam mare lucru. Făceam tot felul de exerciții, vorbeam cu oamenii, îmi lucram accentul. Deși nu eram pe deplin conștient de asta, eu chiar voiam să scap din Moldova. Moldova este țara în care m-am născut… era rău, toată lumea știe asta. Când am venit la facultate, nu mă știa nimeni și mi s-a părut că pot să o iau de la zero, atât de fericit eram! Trăiam din 400 de lei pe lună, la cămin, nu știam ce o să fac la ore, aveam puține cunoștințe despre teatru, așa că m-am dus doar cu entuziasm. Pesemne asta mi-a fost de ajuns. Oamenii au fost nemaipomenit de buni și de răbdători cu mine. M-au primit de parcă locul meu era acolo dintotdeauna. În prima zi, am mers cu vreo trei-patru caiete la mine, neștiind ce Dumnezeu o să fac acolo. Profesorul ne-a deschis ușa și era o sală, ca pe vremuri, nu era tip studio, era o cameră goală, cu ferestre, plină de lumină, cu o bară de balet și oglindă într-un colț. Am întrebat: „Unde-s băncile?”, și mi-a zis: „Ce bănci? Noi facem teatru, următorii trei ani, aici o să locuiești tu.”. Mi se părea minunat, fără bănci, fără manuale, fără uniforme, am doar hainele în care repet, ce să mai vreau? Am mai stat în bancă doar la cursurile teoretice. Eu aici mă simt acasă, poate pentru că, în sfârșit, am început să fac ce-mi place și, mai important, găsisem ce-mi place. Nu țin morțiș să rămân în Timișoara, dar dacă o să plec, nu o să uit niciodată ceea ce am simțit pentru acest oraș.
T.F.: Ți-ai găsit aici o libertate și un entuziasm față de viață. E frumos.
M.L.: Eu nu sunt deloc omul care eram în Moldova. Teatrul m-a schimbat enorm de mult. Nu știam să ascult oamenii, nu știam ce să întreb sau cum să cer ajutor, nu știam să fiu curios de natura lucrurilor, să caut și cealaltă parte a lor. Știam una și bună, nu știam cum să sap, să caut și să descopăr mai mult.
T.F.: Ce orizont de așteptare a existat pentru tine după ce ai terminat facultatea?
M.L.: Niciodată nu am crezut că o să fac ceva mai mult decât fac alți oameni în acest domeniu, nici prea mult, nici prea puțin, nici să râdă lumea de tine, nici să te vorbească de rău, dar nici să te laude prea mult. Spre finalul anului trei, a venit să predea la noi actrița Claudia Ieremia. Am fost prima ei generație de studenți, iar în semestrul al doilea am făcut un spectacol, Pisica verde de Elise Wilk, pe care l-am jucat de câteva ori la Sala Studio. Apoi, Antonella Cornici de la Iași, monta aici Sunt o babă comunistă și avea nevoie de patru fete pentru „baletul emisiunii” și i-a venit ideea să folosească băieți, actori din teatru. Într-o zi, unul dintre ei a plecat, iar Toni Cornici o întreabă pe Claudia dacă are vreun student care „se mai mișcă așa, din când în când”. Pe mine m-a sunat un coleg și mi-a spus să merg la teatru, că am intrat pe înlocuire și am repetiție la Sunt o babă comunistă. Noi mai făceam glume de genul între noi și, în acea zi, nu aveam chef de ele, voiam să intru la o librărie, așa că îi închid. El mă sună înapoi și insistă să o sun pe Claudia, care țipa „unde ești, te caută toată lumea, vino la teatru!!!”. Ajung în sală, aveam ochelarii aburiți, nu vedeam unde e Claudia, cine e regizorul, colegii strigau „ăăă, ai venit?!”, eram confuz ca vai de mine. Apoi a venit Tompa Gábor și a făcut Rinocerii, unde jucam și eu un rinocer. Până să termin anul, aveam deja trei spectacole. Nu mă interesau banii, lucram și pe mâncare.
După aceea, la Master, am lucrat cu Ada Lupu-Hausvater, care începuse să predea la facultate. Spectacolul pe care l-am făcut cu ea acum mai bine de doi ani, O noapte furtunoasă. Un exercițiu, încă se joacă, tot timpul are public. Ada a ținut tot timpul cu studenții, îi trimitea la castinguri, mereu vedeam câte un coleg care intra în câte un rol mai mic. Așa am început și eu să intru în spectacole, de la roluri mici la unele mai măricele. La un moment dat, a rămas descoperit un rol din Boala familiei M, un spectacol de Radu Afrim care se joacă aici de 15 ani. Într-o zi, mă sună Ion Rizea și-mi spune că am intrat în spectacol. Eu eram super panicat că jucam un spectacol mare și superb, cu actori importanți din teatru. Dar, pentru că lumea a văzut că m-am descurcat bine, au avut încredere și am tot primit roluri, până ajunsesem, pe an, la trei-patru premiere și multe înlocuiri. Când a venit pandemia, mi s-a părut că mi se face o mare nedreptate că nu mai pot juca, dar aveam facultatea, pregăteam spectacole în online. După pandemie, a fost un mare boom – luam casting după casting și am avut mult de lucru.
T.F.: Erai deja familiarizat cu echipa Teatrului Național. Vezi angajarea ca pe o cale naturală a lucrurilor, te așteptai să fii chemat?
M.L.: Pentru mine, nimic din ce mi s-a întâmplat nu a fost natural, ci un miracol. Treceam pe lângă teatru și mă uitam la el și, acolo, într-un colț, tânjeam să duc o tavă sau ceva, voiam să fiu și eu pe scenă într-un spectacol din clădirea aia frumoasă. Deci am devenit colaborator, iar the next step era angajarea, dar acolo simțeam că nimic nu mă poate ajuta, teatrul nu putea angaja, nu avea posturi. Țin minte că terminam anul doi de Master și m-a chemat Ada în biroul ei, să-mi spună că am lucrat mult și bine împreună, că vede că înțeleg, că pur și simplu are încredere că am potențialul de a crește în continuare dacă lucrez… și eu, fără nicio falsă modestie, tot nu credeam că urmează să fiu angajat. Peste încă un an, când am intrat în spectacolul Anna Karenina, Ada m-a chemat din nou să îmi spună că vrea să mă angajeze, dar nu aveam încă cetățenia română și nu s-a putut. Între timp, am obținut-o. La începutul anului, a venit Oskaras Koršunovas, am dat casting și mă așteptam ori să dansez, ori să cânt, ceva pe acolo, pentru că lucrasem destul de mult să îmi îmbunătățesc abilitățile de dans și de canto. Când a apărut distribuția în ziua următoare, am văzut că eram cap de afiș. Și nu după mult timp, Ada m-a sunat din nou și… chiar înainte de intrarea teatrului în vacanță…
T.F.: Cum ai supraviețuit în perioada în care ai fost colaborator?
M.L.: Încă din anul doi am început să lucrez, chelner, ajutor de barman, call center la pizza, am făcut mai multe. La un moment dat, am intrat în Asociația Artefactum, unde am cunoscut-o pe Mona Donici, care este secretar literar la Teatrul Maghiar de Stat și care, împreună cu regizorul Levente Kocsárdi, înființase asociația. Ea mi-a propus să intru în echipa de plasatori de la Teatrul Maghiar, prin anul trei. Aveam un program flexibil, adică trebuia să fiu câteva ore la spectacol, lipeam afișe prin oraș, duceam invitații la diverse asociații, iar salariul era îmi ajungea cât să jonglez cu timpul și la repetiții, și la facultate. Cei de la Teatrul Maghiar m-au ajutat foarte mult cu permisul de ședere, pentru că până-mi venea cetățenia trebuia să dovedesc un motiv să rămân în țară, eu nemaifiind student atunci. Am avut o perioadă destul de grea după ce nu am mai lucrat pentru ei, dar pentru că aveam la Teatrul Național foarte multe proiecte, mai colaboram cu trupa de dans contemporan Unfold Motion, plus tot felul de alte mici expediente, m-am menținut la suprafață.
De multe ori m-am întrebat dacă aș fi rezistat în altă parte, în București, de exemplu. Eram foarte fragil și nesigur pe mine, orice întâmplare mai dură mă dezechilibra foarte mult. În realitate, eu n-am avut prea multe momente complicate în timpul facultății, dar chiar și-așa mă lăsam de teatru de vreo două ori pe săptămână. Pe atunci, credeam că nu mai există nici un om care să ajungă mai des decât mine la gândul ăla că „gata, s-a terminat, PLEC!”. Dar mă culcam, mă trezeam, mă duceam la repetiții, nervos pe mine și repetam în continuare. Mi se mai întâmplă și azi, doar că acum am metamorfozat gândul ăla în altceva – mă întreb dacă e valid ce fac, dacă lumea are nevoie de asta, dacă am ce să spun, dacă eu am nevoie de asta. Cum zicea Creangă: „sunt prost, dar când mă uit în jur, prind curaj” – nu e chiar așa, dar îmi dau seama că, de fapt, suntem cu toții mai mult sau mai puțin din același aluat. Facem ce putem, supraviețuim și încercăm să ne autoperfecționăm.
T.F.: Dacă tot am ajuns la subiectul ăsta, vezi teatrul ca fiind o necesitate în viața societății?
M.L.: E o întrebare mult mai mare decât mine. Nu știu sigur dacă pot să discern ce se întâmplă peste tot în Timișoara și nici nu pretind că am o imagine exhaustivă. Din puțina experiență cu publicul și din ce am mai vorbit cu oamenii despre de ce vin la teatru, pot să disting între oamenii care vin la teatru pentru teatru și cei care vin doar la spectacolele invitate, care au nume mari pe afiș, exact ca la un produs „de firmă”. Îi recunoști după haine, după fețe. Este esențial ca într-o societate să existe teatru, chiar dacă mulți oameni nu și-au dat încă seama că au nevoie de el. Eu merg înainte pe drumul ăsta cu credință, de-asta mă și frământă întrebarea dacă am sau nu ceva de spus. E important să se creeze conexiunea dintre spectator și actor și aici se creează, o văd clar. E un public splendid la Timișoara.
T.F.: În acest context, care ar fi rolul unui om de teatru? Crezi că un artist are o responsabilitate față de publicul său, adică este obligat să-i ofere ceva sau poate să-și facă meseria pur și simplu ca metodă de expresie?
M.L.: Până nu de mult, nu mă gândeam deloc la responsabilitate, la relația pe care trebuie să o construiesc cu publicul, îmi puneam numai problema supraviețuirii și acumulării de experiență. Odată cu stabilitatea dată de angajare, am început și eu să îmi pun întrebările astea. Simt acum că teatrul este un organism viu. Toată lumea îi caută pe oamenii cei mai buni în meseria lor, de la zidar la doctor. Teatrul, deși este o meserie în sine, cu tehnici, cu structură, mai are și ceva în plus, acea zonă de subiectivism și irepetabilitate. Asta e o problemă, că oamenii cred meseriile de teatru mult prea ambigue, cred că talentul nu se măsoară, că arta e discutabilă și personală. Și cea mai complicată problemă apare atunci când oameni din interior consideră că e așa. Cred că sunt mulți oameni care își fac meseria sub nivelul la care aspir eu să o fac. În România este o breaslă mică, totuși. Poate de-aia nu vin oamenii atât de mult la teatru, fiindcă la un moment au fost dezamăgiți de un spectacol sau, și asta este posibil, de mai puțina dedicare a celor care îl făcuseră. Teatrul nu este o meserie de rutină, de 8 ore pe zi. Cred că dacă ne-am lua meseria sută la sută în serios, am căuta cu toții mai multul, am fi cu toții profesioniști în adevăratul sens al cuvântului. Ăsta este rolul nostru în societate, asta e responsabilitatea noastră, să fim profesioniști. Și atunci, mesajul o să ajungă la oameni, iar ei vor avea și mai mult nevoie de teatru. Eu acum asta încerc – să mă perfecționez.
T.F.: Ce stil de teatru te intrigă cel mai mult?
M.L.: Deși n-am lucrat direct cu Radu Afrim, mi-a plăcut universul creat de el, realismul magic e ceva unde scena permite să joci absurdul, dar construit de regizor în așa lumină încât devine uman și firesc. Într-o perioadă, am fost foarte hyped pe teatru-dans, mi se părea că este esențial pentru orice actor să-l facă, dar este un stil riscant, pentru că, în lipsa unui concept, poată să devină foarte fad. Acum îmi vine în minte teatrul musical, mi-ar plăcea enorm de mult să se întâlnească dansul, cântatul și actoria într-un show total, cum zicea și Răzvan Mazilu. Dacă ar fi după mine, le-aș aduna pe toate pe o masă și aș gusta din fiecare, nu m-aș lăsa niciodată să mă opresc din a le încerca, până să aflu care-mi priește cel mai mult.
T.F.: Dintre rolurile interpretate până acum, care ți-a fost cel mai drag, cu care ai simțit o conexiune mai profundă ori modul în care l-ai interpretat ți-a dat mai multă libertate?
M.L.: Nu știu dacă până acum eu doar am crezut că personajele seamănă cu mine. Au fost similitudini undeva, convingerile noastre au coincis, dar nu am încercat să mă caut în personaje. E super important pentru mine rolul din Pisica verde, am crezut că m-a ajutat să mă cunosc, dar fără nicio îndoială, cel mai important rol pe care l-am avut până acum e cel din Exod. E imens, e un spectacol care durează cinci ore; cinci ore în care sunt non-stop pe scenă. E un rol pe care-l așteaptă toți actorii, e un vis să ai o partitură cu care să te iei la trântă și să faci tot ce știi și ceva mai mult. Munca pentru rol a fost teribilă, două luni eu n-am mai avut viață personală, tot ce făceam era să-l studiez pe Freddy, să învăț text, să mă gândesc la intenții, să fac coregrafie și să le țin minte pe toate. Chiar și în cele două ore de pauză de masă, eu lucram, dar am primit exact ceea ce mă rugam atât de mult să primesc: rolul care să mă facă să nu-mi văd capul de muncă. Dacă ar fi venit mai repede, nu m-aș fi descurcat cu personajul, ar fi fost mult prea mare pentru mine, dar a venit la momentul potrivit. E rolul pe care îl iubesc cel mai mult.
T.F.: Ce este Freddy pentru Ben?
M.L.: Pentru mine și pentru Ben, Freddy Mercury reprezintă întruchiparea libertății, a omului care a reușit prin forța de a-și controla viața, de a trăi demn. Pentru Ben, Freddy este mai mult o idee, un concept, nu o persoană reală. De aceea este o lovitură atât de puternică pentru el să afle că Freddy e imigrant și gay. Și de acolo, probabil, începe și eliberarea lui de o mentalitate viciată. Ceea ce m-a impresionat pe mine este că Ben, în limitele înguste ale mentalității cu care vine din țara lui, nu e chiar ce s-ar numi o persoană bună. Ben e rasist și homofob, dar asta pentru că nu știe cum să nu fie așa. Marea lui calitate este că e în stare să își schimbe părerile învechite; le trece prin prisma lui, printr-un sistem de valori care, pentru prima dată, îi aparține integral și care îl scapă de prejudecăți.
T.F.: Cum este Ben pentru tine, privindu-l din interior?
M.L.: Ajuns în lumea „nouă”, în Londra anilor ’90-2000, Ben e un copil. Trebuie să învețe de la zero să meargă și să trăiască. Într-un fel, bătaia cu bâta pe care o primește de la Harry e aproape ca o a doua naștere – se naște englez. Nu cunoaște nimic și, în timp ce trece prin noua lui viață, își dă seama că nu a știut aproape nimic nici despre viața lui de dinainte. Ben este, de fapt, personajul cel mai puțin colorat, toți ceilalți sunt vibranți, iar Ben le fură comportamentul și replicile, transpunându-le în propria lui personalitate. Cu alte cuvinte, fiindcă nu știe să-și creeze o identitate de la zero, fură și transformă. De la fetele pe care le întâlnește culege ideologii, vorbe pe care și le pune lui în gură și în minte. Nu se întreabă niciun moment dacă îi aparțin sau nu. El devine un cumul a tot ceea ce întâlnește, dar face greșeala de a nu cerne, de a se clădi din toate aceste materiale brute care, atât de neomogene, se prăbușesc. Inevitabil, la un moment dat, Ben se prăbușește.
Exod reprezintă o radiografie a emigrației, a emigrantului nevoit să-și caute viața în alt loc, cel mai adesea ostil. Exod este vocea milioanelor de oameni care nu au greșit, în principiu, cu nimic, în afară de a se naște într-o țară care nu lasă niciun loc pentru viitorul lor. Oameni care înțeleg că nu au ce să schimbe sau nu sunt în stare să schimbe ceva în țara lor. E un spectacol atât de amplu… E și despre ratare, pierdere, dragoste, despre emigrare, prietenie și șanse… Pentru mine, Exod este un spectacol care furnizează imagini de o calitate atât de înaltă încât validează toate ideile care se nasc în capul spectatorului.
T.F.: Ai vreo replică preferată din Exod? Sau ai mai multe?
M.L.: Sunt mai multe, dar este una care mă răscolește. Când merge la emigranții români și zice: „Nu-mi dă prin cap să refuz. Mă așez cu ei la masă. Cei mai prăpădiți dintre prăpădiți și, brusc, parcă-i invidiez puțin. E atâta liniște aici, la ei, parcă n-ar exista nici război, nici Iisus Hristos, nici Ginghis Han. Ei doar stau și putrezesc ca merele”. Mi se pare că Ben, care a avut o viață atât de chinuită, care a alergat orbește, ca o cârtiță, căutând ceva ce nici el nu știe ce era, care a văzut viața ca un război între el și cineva mai mare, descoperă, în sfârșit, liniștea. Înțelege că a găsit, poate, liniștea de care nici nu știa că avea nevoie. Mi se pare înduioșător momentul acela. Sigur că n-ar putea să ducă o viață precum gazdele sale, dar faptul că găsește acel pic de liniște după 15 ani de luptă pentru supraviețuire în Londra, e aproape ca și cum ar fi găsit Raiul – din întâmplare și pentru puțin timp. Știe că nu poate rămâne acolo, că nici ăla nu este „acasă” al lui. Când ajung la scena aia, mi se pare inuman să-l rup din liniștea pe care o merită atât de mult, dar știu că acolo nu e locul în care să se oprească.
Da, de fapt, ar mai fi una: când îl reîntâlnește în sfârșit pe cel care l-a bătut cu mulți ani în urmă. A venit cu gândul să-l omoare, dar ura nu se trezește în el, culmea, inamicul lui generic i se pare atât de uman acum. Ceea ce pentru mintea lui Ben e o întoarcere la 180 de grade. Disperat, încearcă să-l facă să spună ceva care să-l provoace. Întreabă: „15 ani ai tot căutat…”, el răspunde: „Încă mai caut…”, „Ce i-ați face? Întreb din curiozitate, ca om, ca bărbat?” și evită, evită răspunsul, ca apoi să întrebe: „Nu l-ați linșa?”. Ben îl imploră să-i spună că da, l-ar linșa, asta e calea bună, așa ești bărbat, dar nu-i dă asta. Cu alte cuvinte: spune ceva, enervează-mă, fă-mă să te omor, altfel viața mea nu mai are niciun sens.
T.F.: Simt că ai descris două puncte esențiale de cotitură/îndoială/renaștere ale personajului, în care i se spulberă tot ceea ce știa despre el și despre lume. Aș vrea în continuare să-mi povestești despre niște întâlniri foarte importante pe care le-ai avut cu alți artiști de teatru, care și ție ți-au provocat acest tip de tower moments.
M.L.: În minte îmi vine un cumul de oameni, colegi de la Teatrul Național din Timișoara. Toți mi-au oferit îndrumări, dar cineva a stăruit mult mai mult și mi-a devenit prieten pe viață, Matei Chioariu. Vorbim enorm de mult despre teatru, despre noi și despre căutările noastre. Învăț de la el că rezolvarea lucrurilor este în bunătate. Mi-a devenit un fel de coach, deși el nu s-a considerat niciodată așa.
Din punct de vedere profesional, pot să zic că întâlnirea cu Ada Lupu Hausvater a fost hotărâtoare. Până să fac cursuri cu ea, abordam teatrul ceva mai simplu. Mi-am învățat textul, mă duc la repetiții, improvizez ce-mi vine și o să iasă; la ea, asta nu era valabil. Fiecare repetiție trebuia să fie 100%, sau să dai cât de mult poți tu în ziua aia, să vii pregătit cu multiple propuneri și să lucrezi, să cauți în fiecare zi. Nu avea îngăduința profesorilor din facultate și era o abordare nouă pentru mine. După ce am terminat Noaptea furtunoasă, mi-am dat seama cât de mult m-a călit întâlnirea cu ea. Am învățat multe despre disciplina acestei meserii. De atunci, am început să-mi creez obișnuințe utile, câte ceva pozitiv pentru corp și minte. Datorită ei, mi-am dat seama că nu lucram destul și ceva s-a schimbat în mine. Fără ea, aș fi rămas, cine știe câtă vreme, confuz, în ce mă privește, ca actor.
Ar mai fi întâlnirea cu Pál Frenak, coregraful ale cărui spectacole îmi plăceau de multă vreme. Când m-a ales la casting, mi-a dat un boost de încredere în potențialul meu fizic, mi-am dat seama că pot să fac și asta la un nivel mult peste media la care o fac, în general, actorii.
Și, desigur, întâlnirea cu Oskaras Koršunovas, al cărui nume te sperie, dar după ce îți spune că are toată încrederea că poți să duci ditamai rolul și după ce lucrează milimetric rolul cu tine… Oskaras Koršunovas este o imensă confirmare pentru orice actor și mai ales pentru un actor care abia începe.
T.F.: În încheiere, aș vrea să-mi spui ce înseamnă acum pentru tine să devii un profesionist în actorie? Ce valori, atribute, responsabilități presupune această condiție?
M.L.: Sacrificiu, devotament, disciplină. O dorință aproape maniacală de a vrea să faci totul perfect, uneori până aproape de eliminarea persoanei private, până la punerea vieții personale între paranteze, în orice caz. Trebuie să oferi atât de mult din timpul tău, e imperios necesar să faci asta ca să devii, pe bune, altcineva. Dacă nu mă costă ceea ce fac, înseamnă că nu e atât de valoros sau o să-și piardă valoarea foarte repede. E o continuă autoperfecționare, e o continuă căutare de „mai bine” și cred că e foarte important să învățăm să lucrăm cu frustrările și cu fricile noastre, să le învingem prin muncă. Actoria e o muncă și o meserie foarte frustrantă, când se întâmplă să dai greș, e aproape o traumă, mai ales că ai pus în joc atât de mult din tine însuți. Te implici atât de mult, dai tot și uneori nu primești nimic sau primești foarte puțin. Cred că trebuie să fii pregătit să nu primești nimic și totuși să continui. Acum, întrebarea e dacă trebuie sau nu să continui și cine trebuie să decidă asta. Nu știu niciun actor demn de urmat care nu a sacrificat ceva – timp, familie, sănătate, interacțiuni sociale. Acum când o spun, nu mi se pare greu să renunț la astea, pentru că sunt atât de hyped să învăț, să cunosc și să lucrez, dar, cine poate ști, poate că asta o să se schimbe după un timp. Sau poate nu.
T.F.: Sunt foarte recunoscătoare pentru discuția cu tine și poveștile tale, acum sunt și eu hyped să te văd pe scenă și să rămân la curent cu evoluția ta.
Interviu realizat de Teodora Florea