Întâlnirile Internaţionale de la Cluj- Napoca – ediţia a III-a: „O şcoală a spectatorului” de Mircea Morariu (George Banu – „Iubire şi neiubire de teatru”; traducerea: Ileana Littera. Ed. Polirom, Iaşi, 2013)

Când îţi consacri o viaţă teatrului, chiar asumându-ţi condiţia de acompaniator, de personaj secundar teatral al romanului teatral, de critic – aşa cum a făcut-o, mai întâi la Bucureşti, apoi la Paris, George Banu –, când eşti mereu în căutare de spectacole, convins că teatrul se află întotdeauna altundeva, nimeni nu are dreptul să te bănuiască a nu iubi această artă. Chiar dacă, uneori, din cine ştie motive, ţi se mai întâmplă să te desparţi de ea, fără însă ca despărţirea să fie nici una de durată, nici una definitivă. Se prea poate ca astfel de momente de pauză, de respiro, de îndepărtare temporară, să funcţioneze asemenea unei metode terapeutice. Despărţirile acestea mai ajută însă la ceva. Ele îi îngăduie iubitorului de teatru să nu devină iacobin, intolerant, ci să ajungă a-i înţelege pe cei ce nu îi împărtăşesc iubirea.

Nu
încape nicio îndoială. Când îţi consacri o viaţă teatrului, chiar asumându-ţi condiţia
de acompaniator, de personaj secundar
teatral al romanului teatral, de critic – aşa cum a făcut-o, mai întâi la
Bucureşti, apoi la Paris, George Banu –,
când eşti mereu în căutare de spectacole, convins că teatrul se află
întotdeauna altundeva, nimeni nu are dreptul să te bănuiască a nu iubi această
artă. Chiar dacă, uneori, din cine ştie motive, ţi se mai întâmplă să te
desparţi de ea, fără însă ca despărţirea să fie nici una de durată, nici una
definitivă. Se prea poate ca astfel de momente de pauză, de respiro, de îndepărtare temporară, să funcţioneze
asemenea unei metode terapeutice. Despărţirile acestea mai ajută însă la ceva.
Ele îi îngăduie iubitorului de teatru să nu devină iacobin, intolerant, ci să
ajungă a-i înţelege pe cei ce nu îi împărtăşesc iubirea. Care nu merg la
teatru. O înţelegere care înseamnă însă cu totul altceva decât un joc cazuistic
de tip iezuit.

„Disocierea
iubire/neiubire“ – scrie George Banu în cea mai recentă carte a sa, carte ce se
intitulează chiar aşa: Iubire şi neiubire de teatru,
şi care a apărut în anul 2013 la Editura Polirom din Iaşi, în excelenta
traducere a Ilenei Littera – „operează în stare pură doar la câţiva fanatici
renumiţi pentru intransigenţa lor sau, mai degrabă, pentru rigiditatea
opiniilor lor.“ Respectivii intransigenţi în stare pură“, parcă tot mai puţin
numeroşi ca atare – să fie acesta un semn de cuminţire, de înţelepţire a
omenirii? –, acceptă sau refuză teatrul, îl adoră ori îl hulesc, îl
frecventează necondiţionat ori îl ocolesc cu dispreţ. Ambele categorii se
manifestă/se manifestau cu patimă, aşa că ambele puteau sau ar putea fi încă
suspectate de insanitate.

George
Banu a fost mai întâi frapat de existenţa acestei „maladii“, iar apoi de unicitatea
ei. Unicitate în sensul că nicio altă artă nu a căzut victimă unei atât de accentuate
bipolarităţi. Literatura, arta, pictura, filmul pot fi iubite ori refuzate pe părţi. De pildă,
citeşti roman dar nu citeşti poezie. În cazul lor iubirea sau neiubirea sunt
„parţiale“. Operează cu nuanţe, cu disocieri. Hai să zicem, chiar cu procente; fără
a se atinge însă niciodată 100%. În cazul teatrului, acest procent fatidic s-a atins
adesea. A prilejuit stări de beligeranţă.

Să
ne amintim de situaţiile extreme.

Să
ne gândim, bunăoară, că niciunui poet, niciunui pictor, niciunui singur sculptor
nu i-a fost refuzată ultima împărtăşanie ori înmormântarea creştinească. Actorilor,
da. Niciunui literat nu i s-a întâmplat să nu beneficieze, din principiu ori numai din
răzbunare, de asistenţă medicală. Lui Molière, cel ce a fost
deopotrivă actor, dramaturg, dar şi director de trupă, medicii i-au întors
spatele, anulându-i o minimă şansă de salvare.

Să
ne amintim încă ceva. Shakespeare proclama metafora teatrului şi a actorilor drept
oglindă a vieţii. Alţi dramaturgi sau teoreticieni au mers chiar şi mai departe,
spunând şi scriind că teatrul e mai mult decât viaţă. Or, dacă facem abstracţie
de Stendhal, cel ce recurgea la rându-i la metafora oglinzii plimbate de-a lungul
unui drum, făcând-o cu referire la o scriere a sa care, până la urmă, tot
despre opţiuni extreme dădea seama (Le Rouge et le
Noir), literaţii au aşteptat sfârşitul secolului al XIX-lea
şi ceea ce Julia Kristeva numea într-o carte celebră şi foarte la modă pe
vremea studenţiei mele „revoluţia limbajului poetic“ spre a exclama că
totalitatea ei, în ceea ce el numea L’Oeuvre,
creaţie rămasă enigmatică, fiindcă nu a ajuns să fie scrisă niciodată; numai că
sunt destui exegeţi care, analizându-I celebrul poem Un coup de dés jamais n’abolira le hasard,
au identificat în acesta un posibil model teatral. Am făcut-o chiar şi eu, mai
întâi într-o teză de licenţă, pe urmă într-o carte, ambele concepute în anii în
care eram fascinat de semiotica vizuală şi de aceeaşi Julia Kristeva.

Ce
face George Banu, în Iubire şi neiubire de teatru? Se
slujeşte în primul rând de experienţa personală. Şi de a lui sagesse: „Nu am fost niciodată un partizan fără
rezerve al teatrului, ci doar un fidel al lui, confruntat periodic cu crize de vocaţie,
cu veleităţi de distanţare, cu nostalgia altei arte.“ Îşi reaminteşte ceea ce el
însuşi afirma în alte cărţi ale sale – mai cu seamă în Livada de vişini, teatrul nostru (Editura Alffa, Bucureşti, 2000) – cu privire la teatru ca minoritate retroactivă. Face
apel la propria-i înţelepciune, cea care, cred, la un moment dat, l-a determinat
să renunţe la critica de întâmpinare spre a se îndrepta spre teorie, către eseu.
O înţelepciune ce l-a condus pe eseist la afirmaţia că e mult mai potrivit să găseşti
raţiunile în virtutea cărora ar trebui să mergi la teatru, decât să nu o faci;
ori că, atunci când eşti întrebat despre un anume spectacol, e preferabil să
spui prioritar ceea ce ţi-a plăcut, decât ceea ce ţi-a provocat reacţii la
antipod.

George
Banu încearcă să îi înţeleagă pe cei ce resping categoric teatrul. Nu şi să
intre în pielea lor. Cu toţii – şi admiratorii, şi detractorii – admit că lui,
teatrului, nu îi lipseşte nimic. Atâta doar că pentru unii nelipsa în cauză e un motiv de adulaţie, iar pentru
alţii, prilej de respingere. Eseistul observă că partizanatul, respectiv refuzul,
pornesc – în fond – de la aceleaşi premise. Ca de exemplu de la aceea că nu se
poate teatru fără oameni; că e imposibil să faci teatru fără actori; că actorii
sunt înainte de toate oameni. Sau că unii exultă în faţa umanului din teatru,
iar alţii îl
resping, calificându-l drept excesiv. Unii vor, reclamă, aplaudă realismul
teatrului, se gândesc, poate obsesiv, la mimesisul invocat
de Aristotel şi despre care a scris peste veacuri Erich Auerbach, iar alţii îl
resping cu dezgust. Unii – chiar profesionişti ai scenei – ambiţionează să
aducă acolo, în faţa spectatorilor, textul dramatic în integralitatea lui (aşa
cum o face, de pildă, Peter Stein); alţii îl completează câteodată până la
sufocare, aşa cum a făcut, de pildă, recent Matthias Langhoff, într-un spectacol
al Teatrului Maghiar de Stat din Cluj; iar o a treia categorie îl socotesc un simplu
pretext. (De pildă – şi aici fac apel la experienţa mea de spectator –, ce legătură
avea, cu piesa lui Georg Büchner, Woyzeck-ul
montat de Zholdak la un teatru din Ucraina, dacă îmi aduc bine aminte, ori Turandot, înscenat de acelaşi regizor la Teatrul
Naţional „Radu Stanca“ din Sibiu, cu scrierea lui Carlo Gozzi?)

Unii
se îndrăgostesc de câte o actriţă ori de câte un actor, ajungând până acolo încât
fac din dragoste dorinţă, iar alţii detestă pur şi simplu actorii. Modei
actorului-amant i s-a opus teoria actorului-sfânt. Actriţelor ce voiau cu tot
dinadinsul să îşi continue rolul de pe scenă în viaţa de zi cu zi li se opun
cele care, îndată după ce au încheiat spectacolul, ţin să se cufunde în
cotidian.

Poate
că, pentru înfăţişarea şi discutarea acestor poziţii contrarii, George Banu ar
fi putut recurge la modelul lui Diderot din Entretiens…
ori din Jacques le
fataliste. Acel Diderot care,
în Paradoxe sur le comédien,
a emis judecăţi fundamentale despre arta teatrului, judecăţi ce nu se limitează
la disputa pe care s-a bătut atâta monedă: plus/minus sensibilitate. Eseistul
însuşi s-a gândit, la un moment dat, la o astfel de soluţie. O mărturiseşte
într-una dintre paginile cărţii ce prilejuieşte
aceste notaţii, poate prea personale.

George
Banu nu a recurs într-un final la exemplul enciclopedistului francez. A gândit
o carte compusă din 37 de secvenţe, căreia i-a adăugat o postfaţă (De ce nu am devenit scriitor), dar şi o Mică antologie a neiubirii de teatru. Cred că a făcut-o
nutrind speranţa că, la capătul lecturii, spiritele prea înfocate, „înrolaţii“
în una dintre cele două armate, îşi vor mai tempera partizanatele.

Ce
a rezultat? După părerea mea, un fel de şcoală a
spectatorului. A celui format, dar şi a celui în curs de
devenire. O şcoală a spectatorului caldă,
fericit îndepărtată de cea, poate prea tehnicistă, pe care o scria odinioară
Anne Ubersfeld.

George Banu – Iubire şi neiubire de teatru. Traducerea: Ileana Littera. Editura Polirom, Iaşi, 2013.