Beneficiind de generoasa invitaţie a doamnei Mona Chirilă, directoare a Teatrului de păpuşi „Puck“ din Cluj‑Napoca şi a Festivalului Internaţional al Teatrelor de Păpuşi şi Marionete, cu acelaşi nume, ediţia VIII‑a (19–23 octombrie a.c.), am putut vedea o seamă de spectacole interesante într‑un fel sau altul.
Prima impresie, indusă de câteva reprezentaţii, a fost tendinţa de a impune cu tot dinadinsul sintagma: „(noi suntem) păpuşari şi actori totodată“. Numai că, ceea ce vedeam se traducea mai degrabă cu „dorim să fim apreciaţi ca actori şi, pe ici pe colo, şi… ca păpuşari“. Ceea ce mi se pare a fi extrem de întristător pentru iubitorii genului – copii şi maturi – căci harul special al teatrului de păpuşi este farmecul basmelor fantastice şi al magiei încărcată de taine şi de mistere, „un loc vizitat de îngeri“, cum frumos spune directoarea Festivalului, Mona Chirilă. Or, ceea ce ne‑au oferit să vedem unii regizori a fost: veleitarism actoricesc, cu nivel artistic cel mai adesea mediocru, şi un cvasidispreţ pentru Arta Păpuşăriei, cea menită sădea viaţă micilor idoli de lemn şi cârpe colorate… şi care, în definitiv, legitimează existenţa instituţiilor respective. Aşa au fost spectacole precum Serenada pentruCervantes şi Stan Păţitul (Bacău), Degeţica secundată de doi actori, „grasul“ şi „chelul“, deloc simpatici şi lipsiţi de umor (Craiova), Motanul încălţat (Târgu Mureş) sau Vrăjitoarea pofticioasă (Iaşi). […]
„Impresii de spectator” de Iosif Herţea
Beneficiind de generoasa invitaţie a doamnei Mona Chirilă, directoare a Teatrului de păpuşi „Puck“ din Cluj‑Napoca şi a Festivalului Internaţional al Teatrelor de Păpuşi şi Marionete, cu acelaşi nume, ediţia VIII‑a (19–23 octombrie a.c.), am putut vedea o seamă de spectacole interesante într‑un fel sau altul.
Prima impresie, indusă de câteva reprezentaţii, a fost tendinţa de a impune cu tot dinadinsul sintagma: „(noi suntem) păpuşari şi actori totodată“. Numai că, ceea ce vedeam se traducea mai degrabă cu „dorim să fim apreciaţi ca actori şi, pe ici pe colo, şi… ca păpuşari“. Ceea ce mi se pare a fi extrem de întristător pentru iubitorii genului – copii şi maturi – căci harul special al teatrului de păpuşi este farmecul basmelor fantastice şi al magiei încărcată de taine şi de mistere, „un loc vizitat de îngeri“, cum frumos spune directoarea Festivalului, Mona Chirilă. Or, ceea ce ne‑au oferit să vedem unii regizori a fost: veleitarism actoricesc, cu nivel artistic cel mai adesea mediocru, şi un cvasidispreţ pentru Arta Păpuşăriei, cea menită să dea viaţă micilor idoli de lemn şi cârpe colorate… şi care, în definitiv, legitimează existenţa instituţiilor respective. Aşa au fost spectacole precum Serenada pentru Cervantes şi Stan Păţitul (Bacău), Degeţica secundată de doi actori, „grasul“ şi „chelul“, deloc simpatici şi lipsiţi de umor (Craiova), Motanul încălţat (Târgu Mureş) sau Vrăjitoarea pofticioasă (Iaşi). […]