Teatrul de Artă „locuieşte“, din decembrie 2012, pe strada Sfântul Ştefan din Bucureşti, la numărul 21. Am stat de vorbă cu fondatorul şi directorul său, actorul George Constantinescu, cel care a reconstruit din temelie spaţiul pe a cărui scenă şi joacă.
Teatrul de Artă „locuieşte“, din decembrie 2012, pe strada Sfântul Ştefan din Bucureşti, la numărul 21. Am stat de vorbă cu fondatorul şi directorul său, actorul George Constantinescu, cel care a reconstruit din temelie spaţiul pe a cărui scenă şi joacă.
Ruxandra Vera Ştefan: Când s-a născut pasiunea ta pentru teatru?
George Constantinescu: Pe poarta liceului pe care îl urmam în Braşov am văzut un anunţ cum că, la Şcoala Populară de Artă, avea să se înfiinţeze prima clasă de actorie. M-am prezentat la selecţie şi am fost admis. Apoi, am plecat la Târgu Mureş, la facultate, şi de acolo lucrurile s-au legat. După ce am terminat facultatea, a trebuit să-mi găsesc un loc de muncă. Am avut o colaborare la Sfântu Gheorghe, apoi la Târgovişte, după care am venit în Bucureşti. Aici a început aventura cu teatrul independent. Colaborasem deja cu un teatru independent din Braşov, care, la vremea aceea, îşi mutase activitatea în Bucureşti. În 2010 am hotărât să înfiinţez compania „Teatrul de Artă“. Primul spectacol a fost Un bărbat şi maimulte femei, piesa lui Leonid Zorin, în regia lui Bogdan Huşanu. Pe 8 decembrie 2012 am inaugurat şi prima sală, cu 85 de locuri. A devenit un spaţiu-gazdă şi pentru alte producţii independente. Aceasta e, foarte pe scurt, povestea mea.
R.V.Ş.: Dar povestea acestui loc din zona istorică a Bucureştiului?
G.C.: Pe la 1950, ceea ce fusese grajdul unui domeniu boieresc a fost transformat de comunişti în depozit de alimente. După Revoluţie s-a făcut o fabrică de pantofi, apoi iarăşi depozit de alimente şi de maculatură. În ultimii trei ani, din câte am înţeles, nimeni nu-l mai închiriase şi ajunsese o ruină. Trei luni de zile a trebuit să cărăm moloz şi să reparăm podul, pentru că îi căzuse plafonul. Am luat-o de la zero, într-un spaţiu care nu părea deloc prietenos. Am învăţat să tai cu flexul şi să sudez, şi a rezultat un teatru „hand-made“. Mulţumim Teatrului Mic, care ne-a oferit fotoliile. Aşa au stat lucrurile cu amenajarea sălii. A trebuit să punem noi, actorii, umărul şi de asta ne simţim aici ca acasă. Venim cu plăcere, pentru că totul e făcut de noi.
George Constantinescu: „De aici înainte, avem ce face în viaţa asta“, interviu de Ruxandra Vera Ştefan
Teatrul de Artă „locuieşte“, din decembrie 2012, pe strada Sfântul Ştefan din Bucureşti, la numărul 21. Am stat de vorbă cu fondatorul şi directorul său, actorul George Constantinescu, cel care a reconstruit din temelie spaţiul pe a cărui scenă şi joacă.
Teatrul de Artă „locuieşte“, din decembrie 2012, pe strada Sfântul Ştefan din Bucureşti, la numărul 21. Am stat de vorbă cu fondatorul şi directorul său, actorul George Constantinescu, cel care a reconstruit din temelie spaţiul pe a cărui scenă şi joacă.
Ruxandra Vera Ştefan: Când s-a născut pasiunea ta pentru teatru?
George Constantinescu: Pe poarta liceului pe care îl urmam în Braşov am văzut un anunţ cum că, la Şcoala Populară de Artă, avea să se înfiinţeze prima clasă de actorie. M-am prezentat la selecţie şi am fost admis. Apoi, am plecat la Târgu Mureş, la facultate, şi de acolo lucrurile s-au legat. După ce am terminat facultatea, a trebuit să-mi găsesc un loc de muncă. Am avut o colaborare la Sfântu Gheorghe, apoi la Târgovişte, după care am venit în Bucureşti. Aici a început aventura cu teatrul independent. Colaborasem deja cu un teatru independent din Braşov, care, la vremea aceea, îşi mutase activitatea în Bucureşti. În 2010 am hotărât să înfiinţez compania „Teatrul de Artă“. Primul spectacol a fost Un bărbat şi mai multe femei, piesa lui Leonid Zorin, în regia lui Bogdan Huşanu. Pe 8 decembrie 2012 am inaugurat şi prima sală, cu 85 de locuri. A devenit un spaţiu-gazdă şi pentru alte producţii independente. Aceasta e, foarte pe scurt, povestea mea.
R.V.Ş.: Dar povestea acestui loc din zona istorică a Bucureştiului?
G.C.: Pe la 1950, ceea ce fusese grajdul unui domeniu boieresc a fost transformat de comunişti în depozit de alimente. După Revoluţie s-a făcut o fabrică de pantofi, apoi iarăşi depozit de alimente şi de maculatură. În ultimii trei ani, din câte am înţeles, nimeni nu-l mai închiriase şi ajunsese o ruină. Trei luni de zile a trebuit să cărăm moloz şi să reparăm podul, pentru că îi căzuse plafonul. Am luat-o de la zero, într-un spaţiu care nu părea deloc prietenos. Am învăţat să tai cu flexul şi să sudez, şi a rezultat un teatru „hand-made“. Mulţumim Teatrului Mic, care ne-a oferit fotoliile. Aşa au stat lucrurile cu amenajarea sălii. A trebuit să punem noi, actorii, umărul şi de asta ne simţim aici ca acasă. Venim cu plăcere, pentru că totul e făcut de noi.
(…)