18 ani au trecut între premiera cu Lucia di Lammermoor la Paris, la Opéra Bastille, şi noua reluare a spectacolului. O comparaţie a reacţiilor publicului în 1995 şi 2013 poate fi baza unui studiu interesant despre schimbările gustului estetic. După cele povestite de regizorul Andrei Şerban, premiera şi primele reprezentații au pus în mişcare valuri şi de entuziasm, şi de indignare. Spectatorii se împărţeau spontan în grupuri opuse: mulţi urlau huiduieli, în timp ce alţii strigau cu încăpăţânare Bravo! Astăzi, reluarea cu două noi distribuţii de cântăreţi este un triumf, în amândouă variante.
Ce s-a schimbat în aceşti ani? În primul rând felul de a vedea, de a trăi imaginea unei opere.
18 ani au trecut între premiera cu Lucia di Lammermoor la Paris, la Opéra Bastille, şi noua reluare a spectacolului. O comparaţie a reacţiilor publicului în 1995 şi 2013 poate fi baza unui studiu interesant despre schimbările gustului estetic. După cele povestite de regizorul Andrei Şerban, premiera şi primele reprezentații au pus în mişcare valuri şi de entuziasm, şi de indignare. Spectatorii se împărţeau spontan în grupuri opuse: mulţi urlau huiduieli, în timp ce alţii strigau cu încăpăţânare Bravo! Astăzi, reluarea cu două noi distribuţii de cântăreţi este un triumf, în amândouă variante.
Ce s-a schimbat în aceşti ani? În primul rând felul de a vedea, de a trăi imaginea unei opere. În 1995, o mare parte a publicului devotat genului intra în sală pentru a regăsi imaginile unui joc bine cunoscut. O nouă înfăţişare a mediului în care se petrece acţiunea şi a personajelor a fost un şoc. În 2013, repetatele surprize la care regizorii supun spectatorii – şi nu toate aceste surprize sunt la fel de generoase faţă de muzică şi interpreţi – au pregătit o mare deschidere spre neaşteptat. Şi lumea Luciei di Lammermoor a lui Şerban era şi este încă neaşteptată.
Neaşteptată, dar nu arbitrară, nu construită în vid – ci dimpotrivă, direct înrădăcinată în viaţa lăuntrică a libretului şi a partiturii. Regizorul nu a aşezat acţiunea în grădini romantice şi saloane elegante, ci într-o cazarmă pentru trupe de elită, cazarmă în care antrenamentul morţii are loc aproape fără întrerupere. De fapt, regizorul dă prezenţă imediată spiritului acestei povestiri, în care răzbunarea, lupta neînduplecată şi vânătoarea de oameni ţes împreună un torent al violenţei.
„Donizetti, Scott, Kafka” de Ana Maria Narti („Lucia di Lammermoor” de Donizetti, regia Andrei Șerban – Opéra Bastille, Paris)
18 ani au trecut între premiera cu Lucia di Lammermoor la Paris, la Opéra Bastille, şi noua reluare a spectacolului. O comparaţie a reacţiilor publicului în 1995 şi 2013 poate fi baza unui studiu interesant despre schimbările gustului estetic. După cele povestite de regizorul Andrei Şerban, premiera şi primele reprezentații au pus în mişcare valuri şi de entuziasm, şi de indignare. Spectatorii se împărţeau spontan în grupuri opuse: mulţi urlau huiduieli, în timp ce alţii strigau cu încăpăţânare Bravo! Astăzi, reluarea cu două noi distribuţii de cântăreţi este un triumf, în amândouă variante.
Ce s-a schimbat în aceşti ani? În primul rând felul de a vedea, de a trăi imaginea unei opere.
18
ani au trecut între premiera cu Lucia di
Lammermoor la Paris, la Opéra Bastille, şi noua reluare a
spectacolului. O comparaţie a reacţiilor publicului în 1995 şi 2013 poate fi
baza unui studiu interesant despre schimbările gustului estetic. După cele
povestite de regizorul Andrei Şerban, premiera şi primele reprezentații au pus
în mişcare valuri şi de entuziasm, şi de indignare. Spectatorii se împărţeau spontan
în grupuri opuse: mulţi urlau huiduieli, în timp ce alţii strigau cu
încăpăţânare Bravo! Astăzi,
reluarea cu două noi distribuţii de cântăreţi este un triumf, în amândouă
variante.
Ce
s-a schimbat în aceşti ani? În primul rând felul de a vedea, de a trăi imaginea
unei opere. În 1995, o mare parte a publicului devotat genului intra în sală pentru
a regăsi imaginile unui joc bine cunoscut. O nouă înfăţişare a mediului în care
se petrece acţiunea şi a personajelor a fost un şoc. În 2013, repetatele
surprize la care regizorii supun spectatorii – şi nu toate aceste surprize sunt
la fel de generoase faţă de muzică şi interpreţi – au pregătit o mare
deschidere spre neaşteptat. Şi lumea Luciei di
Lammermoor a lui Şerban era şi este încă neaşteptată.
Neaşteptată,
dar nu arbitrară, nu construită în vid – ci dimpotrivă, direct înrădăcinată în
viaţa lăuntrică a libretului şi a partiturii. Regizorul nu a aşezat acţiunea în
grădini romantice şi saloane elegante, ci într-o cazarmă pentru trupe de elită,
cazarmă în care antrenamentul morţii are loc aproape fără întrerupere. De fapt,
regizorul dă prezenţă imediată spiritului acestei povestiri, în care
răzbunarea, lupta neînduplecată şi vânătoarea de oameni ţes împreună un torent
al violenţei.
(…)