Ne pierdem repede răbdarea. Ultima ediţie a Festivalului Naţional de Teatru a fost concludentă în această privinţă. După ce, anii trecuţi, mulţi dintre colegii mei se lăsau cu greu aduşi la teatru, anul acesta am remarcat că unii încep să iasă din sală după numai câteva minute de spectacol. Dar dacă oameni de teatru sau simpli spectatori care părăsesc sala înainte de sfârşitul unei reprezentaţii am mai văzut, critici de teatru care părăsesc sala pe la jumătatea unei reprezentaţii şi care a doua zi se exprimă analitic despre ceva ce n-au urmărit până la capăt, recunosc că n-am mai văzut. Mă pun pe gânduri mai multe aspecte de natură etică ale acestei atitudini.
Ne pierdem repede răbdarea. Ultima ediţie a Festivalului Naţional de Teatru a fost concludentă în această privinţă. După ce, anii trecuţi, mulţi dintre colegii mei se lăsau cu greu aduşi la teatru, anul acesta am remarcat că unii încep să iasă din sală după numai câteva minute de spectacol. Dar dacă oameni de teatru sau simpli spectatori care părăsesc sala înainte de sfârşitul unei reprezentaţii am mai văzut, critici de teatru care părăsesc sala pe la jumătatea unei reprezentaţii şi care a doua zi se exprimă analitic despre ceva ce n-au urmărit până la capăt, recunosc că n-am mai văzut. Mă pun pe gânduri mai multe aspecte de natură etică ale acestei atitudini.
În primul rând, comportamentul în sala de spectacol presupune respectarea unor reguli minime de convieţuire pe durata unui spectacol, prin simplul fapt că asistăm la o reprezentaţie „live“ şi nu la una înregistrată. E ridicol că trebuie să abordez acest subiect, dar nu am încotro, căci am văzut critici care vorbeau cu voce tare în timpul spectacolului cu persoanele care îi însoţeau, săreau peste rânduri sau ieşeau din sală în pas vioi, încercând parcă să mute privirile spectatorilor, aţintite până atunci spre scenă, pe manifestarea activă a plictisului lor. Este ceva infantil în această nevoie de atenţie, precum la nobilii de odinioară, care-şi permiteau abateri de la etichetă netolerate omului de rând, ieşind sau intrând când voiau în loja lor, aleasă să fie cât mai în văzul tuturor.
Or, un critic are deja propriul spaţiu public de manifestare, acela în care-şi publică demersul analitic. Manifestându-se încă din spaţiul teatral prin actul public al părăsirii sălii, el anunţă astfel implicit că renunţă la a mai analiza ulterior ceva ce nu e demn de a deveni obiectul atenţiei sale. Prin urmare, relatarea ulterioară prin care criticul nu numai că recunoaşte, dar îşi face un titlu de glorie din faptul că a renunţat să urmărească până la capăt obiectul analizei, scoate intervenţia sa din zona culturală şi o mută în cea a tabloidului.
Mă întreb dacă există recenzii de critică literară în care autorii admit că nu au citit până la capăt cartea ce face obiectul analizei, de critică muzicală în care nu s-a ascultat până la capăt piesa discutată sau din zona artelor vizuale în care criticul părăseşte grupajul expoziţional după vizionarea doar a unui mic număr din lucrările expuse, dar nu ezită să exprime o opinie asupra conceptului general. Dacă nu, de ce am accepta această manifestare frivolă doar la teatru?
În al doilea rând, consider că dreptul de a da un verdict se câştigă prin demonstrarea publică, de către cel ce analizează, a capacităţii sale de a vedea, a auzi şi a înţelege propunerea artistică şi apoi de a reuşi să o plaseze în context. Abia după acest efort făcut la vedere poate criticul să pună un diagnostic şi să apuce bisturiul, tăind în carne vie. Verdict fără analiză şi fără informaţie completă? Bazat pe ce, pe gustul propriu exprimat după o „degustare“ sumară? Iată ce scrie Miruna Runcan: „Mai întâi şi mai întâi, cred că, la fel cu orice demers critic, şi cel teatral ar trebui să se bazeze pe forţa analizei. Criticul de teatru trebuie să ştie să vadă, trebuie să aibă un bun spirit de observaţie, atât în zona secvenţială a amănuntului imperceptibil, cât şi în zona aceea mai subtilă, în care memoria, ritmul interior, capacitatea de asociere dau seamă asupra elaborării de sens. Criticul are cu adevărat putere de analiză atunci când reuşeşte nu numai să descrie, să «vadă» sintagmatic şiruri de obiecte, de situaţii, de imagini scenice, ci atunci când, exersându-şi coerent aceste facultăţi, reuşeşte să pătrundă strategiile degajării de sens.“*
A devenit subiect de glume permanente între noi faptul că, după ani buni de activitate, colaboratorii mei scenografi, compozitori sau coregrafi nu prea pot răsfoi un dosar de presă cu analize pertinente ale contribuţiilor lor specifice la spectacolele analizate, ci doar un şir de epitete. În timpul acestei ediţii a festivalului îmi pare a se fi atins o extremă a acestei „critici de epitete“ prin apariţia cu regularitate a unor intervenţii „de câteva rânduri“ în care se practica ceea ce Miruna Runcan numeşte „critica de dirigenţie“: artiştii erau certaţi, urecheaţi şi puşi la colţ rapid, sumar, fără multe discuţii. În centrul tabletelor de „n“ rânduri era nu un demers analitic, ci o revărsare de exasperări şi umori personale, exprimând radical şi, nu am motive să mă îndoiesc, foarte sincer nemulţumirea personală a autorului acelor câtorva rânduri.
Întrebarea e, cui au folosit aceste tablete? Publicului, sigur nu, căci la data când le-ar fi putut citi, spectacolul respectiv îşi încheiase deja reprezentaţiile în festival. Artiştilor, sigur nu, căci dacă doar îi „cerţi“ fără să analizezi ce au făcut nu îi ajuţi cu nimic. Şi atunci cui? Evident, celui ce scrie, proiectându-se în centrul lumii: MIE mi-a/ nu mi-a plăcut, EU cred că, vă spun EU că… De acord şi cu această personalizare totală (chiar dacă din punct de vedere critic complet inutilă) a reacţiilor, dar atunci cel care o propune poate să facă un lucru simplu, ca să nu mai datoreze nimic (mă refer la o expertiză reală) nimănui: să îşi cumpere bilet, ca orice spectator.
În al treilea rând, aş aborda chestiunea limbajului. Un critic nu poate scrie, la nivel de intervenţie culturală, că şi-a dorit „să-l înjure pe regizor pentru că şi-a bătut joc de timpul său“, sau că „a fost îngreţoşat“ de ce a văzut, că unul dintre cei mai importanţi regizori îl „plictiseşte“ cu „măniuţisme la fel de odioase cum le ştim de ani de zile“, făcând jocuri de cuvinte pe seama numelor sau înfăţişării artiştilor. Găsesc că aceste formulări sunt nu numai complet inelegante, dar dovedesc un gust îndoielnic şi o totală lipsă de respect faţă de subiecţi, chiar dacă aceştia ar fi infractori de drept comun.
Desigur, eleganţa exprimării nu poate fi legiferată sau impusă (decât de redactorul-şef al publicaţiei în care apare, dacă îşi respectă cititorii). Însă alimentarea exasperărilor noastre printr-un veşnic monolog pamfletar nu construieşte dialog şi nu îmbunătăţeşte deloc un climat cultural şi aşa sărac în idei şi superficial până la inexistenţă.
Ar trebui meditat asupra formulei de prezentare a spectacolelor în Festivalul Naţional de Teatru, dacă tot vorbim de cultivarea unui climat cultural. Poate ar trebui abandonat pentru o ediţie, cu titlu experimental, modelul „târg de spectacole“ în care alergăm cu toţii de la o sală de spectacole la alta şi suntem veşnic obosiţi şi iritabili şi încercat modelul Festivalului de toamnă de la Paris, care prezintă timp de trei luni, pe rând, spectacolele invitate, „învelindu-le“ în mese rotunde, întâlniri, expoziţii şi proiecţii de filme. Spun asta şi pentru că modulul de conferinţe şi ateliere al festivalului a devenit realmente puternic şi interesant. Şi pentru că e preferabil să propun o soluţie sau să provoc o dezbatere în loc să îi atac pe cei care mă „enervează“. Sunt absolut convins că putem cu toţii mai mult decât atât. Mult mai mult. Deschid astfel, cu această primă intervenţie, o discuţie pe tema discursului critic în teatrul românesc contemporan.
* Miruna Runcan, Critica criticii de teatru în Modelul teatral românesc, p. 131, Bucureşti, Unitext, 2000.
„Despre etica actului critic la teatru“ de Theodor-Cristian Popescu
Ne pierdem repede răbdarea. Ultima ediţie a Festivalului Naţional de Teatru a fost concludentă în această privinţă. După ce, anii trecuţi, mulţi dintre colegii mei se lăsau cu greu aduşi la teatru, anul acesta am remarcat că unii încep să iasă din sală după numai câteva minute de spectacol. Dar dacă oameni de teatru sau simpli spectatori care părăsesc sala înainte de sfârşitul unei reprezentaţii am mai văzut, critici de teatru care părăsesc sala pe la jumătatea unei reprezentaţii şi care a doua zi se exprimă analitic despre ceva ce n-au urmărit până la capăt, recunosc că n-am mai văzut. Mă pun pe gânduri mai multe aspecte de natură etică ale acestei atitudini.
Ne pierdem repede răbdarea. Ultima ediţie a Festivalului Naţional de Teatru a fost concludentă în această privinţă. După ce, anii trecuţi, mulţi dintre colegii mei se lăsau cu greu aduşi la teatru, anul acesta am remarcat că unii încep să iasă din sală după numai câteva minute de spectacol. Dar dacă oameni de teatru sau simpli spectatori care părăsesc sala înainte de sfârşitul unei reprezentaţii am mai văzut, critici de teatru care părăsesc sala pe la jumătatea unei reprezentaţii şi care a doua zi se exprimă analitic despre ceva ce n-au urmărit până la capăt, recunosc că n-am mai văzut. Mă pun pe gânduri mai multe aspecte de natură etică ale acestei atitudini.
În primul rând, comportamentul în sala de spectacol presupune respectarea unor reguli minime de convieţuire pe durata unui spectacol, prin simplul fapt că asistăm la o reprezentaţie „live“ şi nu la una înregistrată. E ridicol că trebuie să abordez acest subiect, dar nu am încotro, căci am văzut critici care vorbeau cu voce tare în timpul spectacolului cu persoanele care îi însoţeau, săreau peste rânduri sau ieşeau din sală în pas vioi, încercând parcă să mute privirile spectatorilor, aţintite până atunci spre scenă, pe manifestarea activă a plictisului lor. Este ceva infantil în această nevoie de atenţie, precum la nobilii de odinioară, care-şi permiteau abateri de la etichetă netolerate omului de rând, ieşind sau intrând când voiau în loja lor, aleasă să fie cât mai în văzul tuturor.
Or, un critic are deja propriul spaţiu public de manifestare, acela în care-şi publică demersul analitic. Manifestându-se încă din spaţiul teatral prin actul public al părăsirii sălii, el anunţă astfel implicit că renunţă la a mai analiza ulterior ceva ce nu e demn de a deveni obiectul atenţiei sale. Prin urmare, relatarea ulterioară prin care criticul nu numai că recunoaşte, dar îşi face un titlu de glorie din faptul că a renunţat să urmărească până la capăt obiectul analizei, scoate intervenţia sa din zona culturală şi o mută în cea a tabloidului.
Mă întreb dacă există recenzii de critică literară în care autorii admit că nu au citit până la capăt cartea ce face obiectul analizei, de critică muzicală în care nu s-a ascultat până la capăt piesa discutată sau din zona artelor vizuale în care criticul părăseşte grupajul expoziţional după vizionarea doar a unui mic număr din lucrările expuse, dar nu ezită să exprime o opinie asupra conceptului general. Dacă nu, de ce am accepta această manifestare frivolă doar la teatru?
În al doilea rând, consider că dreptul de a da un verdict se câştigă prin demonstrarea publică, de către cel ce analizează, a capacităţii sale de a vedea, a auzi şi a înţelege propunerea artistică şi apoi de a reuşi să o plaseze în context. Abia după acest efort făcut la vedere poate criticul să pună un diagnostic şi să apuce bisturiul, tăind în carne vie. Verdict fără analiză şi fără informaţie completă? Bazat pe ce, pe gustul propriu exprimat după o „degustare“ sumară? Iată ce scrie Miruna Runcan: „Mai întâi şi mai întâi, cred că, la fel cu orice demers critic, şi cel teatral ar trebui să se bazeze pe forţa analizei. Criticul de teatru trebuie să ştie să vadă, trebuie să aibă un bun spirit de observaţie, atât în zona secvenţială a amănuntului imperceptibil, cât şi în zona aceea mai subtilă, în care memoria, ritmul interior, capacitatea de asociere dau seamă asupra elaborării de sens. Criticul are cu adevărat putere de analiză atunci când reuşeşte nu numai să descrie, să «vadă» sintagmatic şiruri de obiecte, de situaţii, de imagini scenice, ci atunci când, exersându-şi coerent aceste facultăţi, reuşeşte să pătrundă strategiile degajării de sens.“*
A devenit subiect de glume permanente între noi faptul că, după ani buni de activitate, colaboratorii mei scenografi, compozitori sau coregrafi nu prea pot răsfoi un dosar de presă cu analize pertinente ale contribuţiilor lor specifice la spectacolele analizate, ci doar un şir de epitete. În timpul acestei ediţii a festivalului îmi pare a se fi atins o extremă a acestei „critici de epitete“ prin apariţia cu regularitate a unor intervenţii „de câteva rânduri“ în care se practica ceea ce Miruna Runcan numeşte „critica de dirigenţie“: artiştii erau certaţi, urecheaţi şi puşi la colţ rapid, sumar, fără multe discuţii. În centrul tabletelor de „n“ rânduri era nu un demers analitic, ci o revărsare de exasperări şi umori personale, exprimând radical şi, nu am motive să mă îndoiesc, foarte sincer nemulţumirea personală a autorului acelor câtorva rânduri.
Întrebarea e, cui au folosit aceste tablete? Publicului, sigur nu, căci la data când le-ar fi putut citi, spectacolul respectiv îşi încheiase deja reprezentaţiile în festival. Artiştilor, sigur nu, căci dacă doar îi „cerţi“ fără să analizezi ce au făcut nu îi ajuţi cu nimic. Şi atunci cui? Evident, celui ce scrie, proiectându-se în centrul lumii: MIE mi-a/ nu mi-a plăcut, EU cred că, vă spun EU că… De acord şi cu această personalizare totală (chiar dacă din punct de vedere critic complet inutilă) a reacţiilor, dar atunci cel care o propune poate să facă un lucru simplu, ca să nu mai datoreze nimic (mă refer la o expertiză reală) nimănui: să îşi cumpere bilet, ca orice spectator.
În al treilea rând, aş aborda chestiunea limbajului. Un critic nu poate scrie, la nivel de intervenţie culturală, că şi-a dorit „să-l înjure pe regizor pentru că şi-a bătut joc de timpul său“, sau că „a fost îngreţoşat“ de ce a văzut, că unul dintre cei mai importanţi regizori îl „plictiseşte“ cu „măniuţisme la fel de odioase cum le ştim de ani de zile“, făcând jocuri de cuvinte pe seama numelor sau înfăţişării artiştilor. Găsesc că aceste formulări sunt nu numai complet inelegante, dar dovedesc un gust îndoielnic şi o totală lipsă de respect faţă de subiecţi, chiar dacă aceştia ar fi infractori de drept comun.
Desigur, eleganţa exprimării nu poate fi legiferată sau impusă (decât de redactorul-şef al publicaţiei în care apare, dacă îşi respectă cititorii). Însă alimentarea exasperărilor noastre printr-un veşnic monolog pamfletar nu construieşte dialog şi nu îmbunătăţeşte deloc un climat cultural şi aşa sărac în idei şi superficial până la inexistenţă.
Ar trebui meditat asupra formulei de prezentare a spectacolelor în Festivalul Naţional de Teatru, dacă tot vorbim de cultivarea unui climat cultural. Poate ar trebui abandonat pentru o ediţie, cu titlu experimental, modelul „târg de spectacole“ în care alergăm cu toţii de la o sală de spectacole la alta şi suntem veşnic obosiţi şi iritabili şi încercat modelul Festivalului de toamnă de la Paris, care prezintă timp de trei luni, pe rând, spectacolele invitate, „învelindu-le“ în mese rotunde, întâlniri, expoziţii şi proiecţii de filme. Spun asta şi pentru că modulul de conferinţe şi ateliere al festivalului a devenit realmente puternic şi interesant. Şi pentru că e preferabil să propun o soluţie sau să provoc o dezbatere în loc să îi atac pe cei care mă „enervează“. Sunt absolut convins că putem cu toţii mai mult decât atât. Mult mai mult. Deschid astfel, cu această primă intervenţie, o discuţie pe tema discursului critic în teatrul românesc contemporan.
* Miruna Runcan, Critica criticii de teatru în Modelul teatral românesc, p. 131, Bucureşti, Unitext, 2000.