Cred că decorul e doar un personaj într-o piesă de teatru, nu neapărat personajul principal. El trebuie, de-a lungul spectacolului, ca orice alt personaj de pe scenă, să aibă un parcurs, o transformare, să se lase modificat de poveste şi să interacţioneze cu celelalte personaje. Nu întotdeauna îmi reuşeşte lucrul acesta, chiar dacă, în sine, decorurile sunt, de multe ori, relativ spectaculoase şi satisfăcătoare estetic.
Cred că decorul e doar un personaj într-o piesă de teatru, nu neapărat personajul principal. El trebuie, de-a lungul spectacolului, ca orice alt personaj de pe scenă, să aibă un parcurs, o transformare, să se lase modificat de poveste şi să interacţioneze cu celelalte personaje. Nu întotdeauna îmi reuşeşte lucrul acesta, chiar dacă, în sine, decorurile sunt, de multe ori, relativ spectaculoase şi satisfăcătoare estetic. La Shaking Shakespeare pot să spun, cu mâna pe inimă, că decorul îşi face treaba ca oricare actor din trupa asta mică şi halucinantă care se joacă de-a Shakespeare cu îndrăzneala şi plăcerea pe care o găseşti numai la copiii care tocmai au învăţat un joc nou. N-am să mă apuc acum să explic „metafora” luntrei, sunt convins că oricând se pot găsi alţii mai deştepţi şi mai inspiraţi ca mine s-o facă. Dar am să-mi permit să fac o mică paralelă între fragilitatea şi provizoratul unui asemenea mijloc de călătorie şi întâmplarea simplă care e spunerea unei poveşti pe scenă.
La început e un spaţiu gol, deschis, aşa cum e şi sufletul spectatorului în faţa a ceea ce urmează să se întâmple. Un spaţiu gol, ca o aşteptare a orice. Apoi intră luntrea, halucinantă şi incertă la început, după care, obiect în toată plinătatea lui.
Pe luntre sunt împrăştiaţi, prăvăliţi, aruncaţi – actorii. Păpuşi fără vlagă şi voinţă, ei aşteaptă momentul în care vor învia din nou, doar pentru a trăi, iar şi iar, aceleaşi poveşti, de fiecare dată ca prima oară. Jucăriile istovite devin personaje, luntrea devine o cutie cu scamatorii şi, sub ochii spectatorilor, totul devine o plastilină cu care marele Will se joacă de-a teatrul într-un fel nou.
După ce poveştile s-au spus, cutia se închide la loc, actorii sunt iar simple siluete golite de drame şi patimi şi, ca după o şedinţă de spiritism, duhurile pleacă luând cu ele mirajul. Spaţiul e iar ca la început, gol şi liniştit, doar câte o replică sau o imagine rătăcită îşi caută încă drumul spre uitare. Exact cum dispare de pe apă unda lăsată de luntre, dispare şi întâmplarea teatrală, ca şi când n-ar fi fost. Dar, oricât de liniştită ar fi oglinda apei, toţi ştim că în adâncuri e o lume care forfoteşte şi care poate oricând să iasă iar la iveală, dacă o mână visătoare va arunca distrată o piatră pentru a sparge această perfecţiune tăcută.
“Despre decor la Shakespeare” de Dragoş Buhagiar
Cred că decorul e doar un personaj într-o piesă de teatru, nu neapărat personajul principal. El trebuie, de-a lungul spectacolului, ca orice alt personaj de pe scenă, să aibă un parcurs, o transformare, să se lase modificat de poveste şi să interacţioneze cu celelalte personaje. Nu întotdeauna îmi reuşeşte lucrul acesta, chiar dacă, în sine, decorurile sunt, de multe ori, relativ spectaculoase şi satisfăcătoare estetic.
Cred că decorul e doar un personaj într-o piesă de teatru, nu neapărat personajul principal. El trebuie, de-a lungul spectacolului, ca orice alt personaj de pe scenă, să aibă un parcurs, o transformare, să se lase modificat de poveste şi să interacţioneze cu celelalte personaje. Nu întotdeauna îmi reuşeşte lucrul acesta, chiar dacă, în sine, decorurile sunt, de multe ori, relativ spectaculoase şi satisfăcătoare estetic. La Shaking Shakespeare pot să spun, cu mâna pe inimă, că decorul îşi face treaba ca oricare actor din trupa asta mică şi halucinantă care se joacă de-a Shakespeare cu îndrăzneala şi plăcerea pe care o găseşti numai la copiii care tocmai au învăţat un joc nou. N-am să mă apuc acum să explic „metafora” luntrei, sunt convins că oricând se pot găsi alţii mai deştepţi şi mai inspiraţi ca mine s-o facă. Dar am să-mi permit să fac o mică paralelă între fragilitatea şi provizoratul unui asemenea mijloc de călătorie şi întâmplarea simplă care e spunerea unei poveşti pe scenă.
La început e un spaţiu gol, deschis, aşa cum e şi sufletul spectatorului în faţa a ceea ce urmează să se întâmple. Un spaţiu gol, ca o aşteptare a orice. Apoi intră luntrea, halucinantă şi incertă la început, după care, obiect în toată plinătatea lui.
Pe luntre sunt împrăştiaţi, prăvăliţi, aruncaţi – actorii. Păpuşi fără vlagă şi voinţă, ei aşteaptă momentul în care vor învia din nou, doar pentru a trăi, iar şi iar, aceleaşi poveşti, de fiecare dată ca prima oară. Jucăriile istovite devin personaje, luntrea devine o cutie cu scamatorii şi, sub ochii spectatorilor, totul devine o plastilină cu care marele Will se joacă de-a teatrul într-un fel nou.
După ce poveştile s-au spus, cutia se închide la loc, actorii sunt iar simple siluete golite de drame şi patimi şi, ca după o şedinţă de spiritism, duhurile pleacă luând cu ele mirajul. Spaţiul e iar ca la început, gol şi liniştit, doar câte o replică sau o imagine rătăcită îşi caută încă drumul spre uitare. Exact cum dispare de pe apă unda lăsată de luntre, dispare şi întâmplarea teatrală, ca şi când n-ar fi fost. Dar, oricât de liniştită ar fi oglinda apei, toţi ştim că în adâncuri e o lume care forfoteşte şi care poate oricând să iasă iar la iveală, dacă o mână visătoare va arunca distrată o piatră pentru a sparge această perfecţiune tăcută.