Regizorul Peter Kerek, al cărui spectacol de absolvenţă, după o piesă de Ödön von Horváth, a fost bine apreciat, prezintă, la Teatrul Act, într-o formulă inedită de teatru-film, o piesă proprie: „9 grade la Paris”. Ca o reacţie la teatrul postdramatic, care se dispensează de conflict şi elimină personajul, preferând să asambleze semne multiple, într-o structură spaţio-temporală sofisticată, mulţi dramaturgi revin la formula realistă, în care spectatorul vede înfruntându-se, pe scenă, oameni asemenea lui, ale căror probleme de viaţă le împărtăşeşte.
Regizorul Peter Kerek, al cărui spectacol de absolvenţă, după o piesă de Ödön von Horváth, a fost bine apreciat, prezintă, la Teatrul Act, într-o formulă inedită de teatru-film, o piesă proprie: 9 grade la Paris. Ca o reacţie la teatrul postdramatic, care se dispensează de conflict şi elimină personajul, preferând să asambleze semne multiple, într-o structură spaţio-temporală sofisticată, mulţi dramaturgi revin la formula realistă, în care spectatorul vede înfruntându-se, pe scenă, oameni asemenea lui, ale căror probleme de viaţă le împărtăşeşte. Piesa de faţă, ca şi cele ale lui Mimi Brănescu, jucate cu mare succes de public la acelaşi teatru, prezintă oameni obişnuiţi, cu reacţii previzibile la situaţii des întâlnite. Peter Kerek se încumetă să abordeze tema bătătorită a femeii care, sătulă de prea mult bine (cel puţin aparent), îşi părăseşte soţul şi copilul, pentru un amant care o aşteaptă tocmai la Paris. Eroina piesei nu are nici farmecul, nici complexitatea unor personaje ca Nora sau Anna Karenina. Aflăm despre ea că este un competent medic pediatru, vedem că trăieşte confortabil, într-o ambianţă luxoasă, cel puţin după criteriile din România, face vacanţe exorbitante în străinătate. Se pare că are un soţ atent şi devotat (nu-l vedem, îl auzim doar la telefon), care, însă, îşi concentrează în întregime resursele sale de afecţiune asupra copilului, pe care-l scoate la film, la patinaj etc. Simţindu-se neglijată, eroina este pe punctul de a deveni o „soţie disperată“. Ca să compenseze dezordinea din capul ei, vrea să lase gospodăria în ordine, înainte de a o părăsi. Oscilează, desigur, înainte de decizia finală de a-şi abandona copilul şi căminul, o va face totuşi, atunci când se vede şantajată de soţ, care îi notifică, în scris că, dacă nu se cuminţeşte, o părăseşte. Mai mult, o va despărţi de copil, a cărui custodie este sigur că o va obţine. Femeia este frustrată, în primul rând în plan sexual, dar şi în plan sentimental. Soţii nu comunică în niciun fel, dialogurile lor telefonice sunt convenţionale, ei evită confruntările, preferând să se pună unul pe celălalt în faţa faptului împlinit, pe care şi-l anunţă sec, prin bileţele sau prin e-mail.
„De ce-şi ia femeia lumea-n cap” de Adrian Mihalache („9 grade la Paris”, un spectacol de teatru-film de Peter Kerek, Teatrul ACT)
Regizorul Peter Kerek, al cărui spectacol de absolvenţă, după o piesă de Ödön von Horváth, a fost bine apreciat, prezintă, la Teatrul Act, într-o formulă inedită de teatru-film, o piesă proprie: „9 grade la Paris”. Ca o reacţie la teatrul postdramatic, care se dispensează de conflict şi elimină personajul, preferând să asambleze semne multiple, într-o structură spaţio-temporală sofisticată, mulţi dramaturgi revin la formula realistă, în care spectatorul vede înfruntându-se, pe scenă, oameni asemenea lui, ale căror probleme de viaţă le împărtăşeşte.
Regizorul Peter Kerek, al cărui spectacol de absolvenţă, după o piesă de Ödön von Horváth, a fost bine apreciat, prezintă, la Teatrul Act, într-o formulă inedită de teatru-film, o piesă proprie: 9 grade la Paris. Ca o reacţie la teatrul postdramatic, care se dispensează de conflict şi elimină personajul, preferând să asambleze semne multiple, într-o structură spaţio-temporală sofisticată, mulţi dramaturgi revin la formula realistă, în care spectatorul vede înfruntându-se, pe scenă, oameni asemenea lui, ale căror probleme de viaţă le împărtăşeşte. Piesa de faţă, ca şi cele ale lui Mimi Brănescu, jucate cu mare succes de public la acelaşi teatru, prezintă oameni obişnuiţi, cu reacţii previzibile la situaţii des întâlnite. Peter Kerek se încumetă să abordeze tema bătătorită a femeii care, sătulă de prea mult bine (cel puţin aparent), îşi părăseşte soţul şi copilul, pentru un amant care o aşteaptă tocmai la Paris. Eroina piesei nu are nici farmecul, nici complexitatea unor personaje ca Nora sau Anna Karenina. Aflăm despre ea că este un competent medic pediatru, vedem că trăieşte confortabil, într-o ambianţă luxoasă, cel puţin după criteriile din România, face vacanţe exorbitante în străinătate. Se pare că are un soţ atent şi devotat (nu-l vedem, îl auzim doar la telefon), care, însă, îşi concentrează în întregime resursele sale de afecţiune asupra copilului, pe care-l scoate la film, la patinaj etc. Simţindu-se neglijată, eroina este pe punctul de a deveni o „soţie disperată“. Ca să compenseze dezordinea din capul ei, vrea să lase gospodăria în ordine, înainte de a o părăsi. Oscilează, desigur, înainte de decizia finală de a-şi abandona copilul şi căminul, o va face totuşi, atunci când se vede şantajată de soţ, care îi notifică, în scris că, dacă nu se cuminţeşte, o părăseşte. Mai mult, o va despărţi de copil, a cărui custodie este sigur că o va obţine. Femeia este frustrată, în primul rând în plan sexual, dar şi în plan sentimental. Soţii nu comunică în niciun fel, dialogurile lor telefonice sunt convenţionale, ei evită confruntările, preferând să se pună unul pe celălalt în faţa faptului împlinit, pe care şi-l anunţă sec, prin bileţele sau prin e-mail.