Pe Victor Feodorov – de la a cărui dispariție se împlinesc 65 de ani – destinul şi l-a ales drept protagonist într-o poveste aproape neverosimilă prin întâmplările pe care i le-a aşternut în drum. Lăsăm pe seama celor care au mai multă pricepere în aprecierea, la scară reală, a originalităţii de viziune şi tratare scenografică, pentru a zăbovi asupra biografiei lui Victor Feodorov (Feodoroff, Fedorov – în alte grafii), biografie care, prin senzaţionalul ei, poate încuraja imaginaţia prozatorilor.
Spectacolele reprezentative pentru viziunea şi stilul scenografului Victor Feodorov sunt consemnate cu grijă în volumul III din Istoria teatrului în România,apoi în trei volume consecutive ale cărţii lui Ioan Massoff, Teatrul românesc. Privireistorică. Imagini fotografice din arhiva artistului, care însoţesc Istoria teatrului înRomânia, sugerează întinderea preocupărilor plastice. Îndrăzneala unor elementenon-realiste – începând cu 1923, anul când debutează colaborarea lui VictorFeodorov cu Teatrul Naţional din Bucureşti, apoi cu Opera Română, unde va fi şidirector tehnic – pe unii îi şochează, pe alţii îi încântă. Adeseori, numele scenografuluieste asociat cu numele unei alte emigrante, Elena Barlo, cea care semnează,prima la noi, conceperea costumelor, mai ales în fastuoasele spectacole de laOpera Română. Nu trece neobservat nici ecoul favorabil al expoziţiilor lui VictorFeodorov în critica plastică a timpului, apăsând în comentarii pe „valoarea sinestezică“a picturii sale. Recent, în binevenita lui carte despre expresionismul teatralromânesc, Ion Cazaban discută contribuţia scenografului Victor Feodorov la impunereacurentului în conştiinţa culturală.
În cărţile pe care le-am consultat lipsesc însă orice fel de referinţe la întâmplările care l-au adus în România – şi la cele care l-au smuls din mediul unde valoarea de artist îi era recunoscută fără ezitare. O datorie neonorată de specialiştii în istoria teatrului românesc rămâne elucidarea fără părtinire sau prudenţă conjuncturală a elementelor de biografie tragică – de-a dreptul tragică – , când este lesne de presupus că deficitul de informaţie este numai în parte responsabil pentru aceste lacune. Decisive au fost cenzura autoimpusă, „fereala“ adoptată în relaţiile cu cenzura, obedienţa faţă de oficialităţi. Şi cum să fi fost altfel, când artistul purta în raniţa de emigrant întâmplări dintre cele care nu pot fi publicate, pentru a nu deranja o dată în plus nişte relaţii cu vecinii.
Însă, după două decenii şi mai bine de libertate şi de adevăr dorit, istoria culturii ar trebui să umple goluri de informaţie elementară pentru cunoaşterea istoriei recente, netrunchiate şi nefalsificate. Şi nici nu e imposibil de recuperat, din crâmpeie de adevăr risipite ori vremelnic rătăcite prin presa timpului ori, mai nou, pe Internet, mai ales că unele întâmplări par răsărite dintr-un scenariu de roman politic ori de aventuri… Pe Victor Feodorov – de la a cărui dispariție se împlinesc 65 de ani – destinul şi l-a ales drept protagonist într-o poveste aproape neverosimilă prin întâmplările pe care i le-a aşternut în drum. Lăsăm pe seama celor care au mai multă pricepere în aprecierea, la scară reală, a originalităţii de viziune şi tratare scenografică, pentru a zăbovi asupra biografiei lui Victor Feodorov (Feodoroff, Fedorov – în alte grafii), biografie care, prin senzaţionalul ei, poate încuraja imaginaţia prozatorilor. Dar să începem cu începutul.
Pictorul, graficianul şi scenograful Victor Aleksandrovici Feodorov s-a născut la 1/13 Septembrie 1897, la Odesa, într-o familie de intelectuali ruşi. Tatăl viitorului pictor, Aleksandr Mitrofanovici Feodorov, era prozator, poet, dramaturg şi pictor (amator), prieten apropiat al lui Bunin (primul scriitor rus care va primi Premiul Nobel). Între 1911 şi 1913, operele în şapte volume ale lui A. M. Feodorov au fost publicate la Moscova; ca pictor, a participat la expoziţii de grup. Desenele fiului său, Victor, vor ilustra reviste pentru copii, editate de Feodorov-tatăl.
După absolvirea liceului în oraşul natal, în 1915, Victor s-a înscris la Şcoala Superioară de Belle-Arte din Odesa, ca elev al pictorului K. Kostandi. După numai un an de studii, elevul de la Belle-Arte este chemat sub drapel. Sublocotenentul din armata ţarului Nicolae al II-lea va lupta pe frontul românesc şi va fi demobilizat în 1918. În oraşul care trece, vreme de patru ani, prin regimuri şi comenduiri diverse – de la soldaţii bolşevici ruşi, fugiţi de pe front, la trupele guvernului provizoriu ucrainean ale hatmanului Skoropadski, oblăduite de trupele austriece ale Puterilor Centrale; apoi, din nou la bolşevici; apoi, cucerit de trupele Antantei (sârbi, francezi, greci), sub guvernământ militar francez, pregătind asaltul Armatei Albe a generalului Piotr Vranghel; apoi, din nou luat în stăpânire de bolşevicii conduşi de comandantul roşu Grigori Kotovski; atacat, din când în când, de armata de strânsură a naţionalistului Simon Petliura, semănând teroarea printre localnici. Tânărul Feodorov, ca mulţi dintre tinerii ofiţeri, foşti combatanţi pe frontul Primului Război Mondial, se angajează voluntar în Forţele Armate ale Sudului Rusiei, „lebedele albe“, trupe de desant care pregătesc asaltul definitiv – cred ei – al armatei ţariste. „Roşii“ ocupă Odesa în februarie 1920, şi nu pentru un an sau doi.
Din acest punct, creditabilă devine proza (de factură autobiografică, transparent autobiografică) a unui scriitor rus de notorietate – Valentin Kataev –, unde recunoaşterea publică a unor momente trăite în tinereţe şi neasumate când ar fi trebuit, aduce în prim-plan figura Pictorului (Victor Feodorov), figurând în text sub un nume de împrumut. Aşadar, în februarie 1920, tinerii foşti albgardişti pun la cale un complot antibolşevic, provocatorii cekişti îi prind în cursă (primii arestaţi vor fi Pictorul, soţia lui şi fratele acesteia), Valentin Kataev şi fratele său, prozatorul Evgheni Petrov (da, coautorul romanului Douăsprezece scaune), sunt şi ei arestaţi. Pictorul şi soţia lui vor fi eliberaţi din închisoare la intervenţiile bătrânului Feodorov pe lângă Grigori Kotovski, comandantul gărzilor roşii, cuceritorul Odesei. Ca într-un roman de Alexandre Dumas, salvatorului din 1920 îi fusese cruţată viaţa în 1916: atunci, Kotovski, atotputernicul din 1920, după mai multe evadări din puşcărie (unde se afla pentru tâlhării şi asasinate comise în sudul Basarabiei), comisese o ispravă de pomină: jefuise trezoreria Băncii din Bender (Tighina), drept care fusese condamnat la moarte prin spânzurare. Din închisoare, adresa scrisori de căinţă autorităţilor, iar bătrânul Feodorov, tolstoian convins, cu un prestigiu moral recunoscut de comunitate, intervenise pe lângă autorităţi pentru ca brigandului să-i fie cruţată viaţa. Peste (numai) patru ani, era rândul lui Kotovski să-şi răsplătească binefăcătorul. Aşa că Victor Feodorov şi Nadejda, soţia lui, sunt eliberaţi din detenţie şi ajutaţi să treacă Nistrul. Kataev şi fratele său vor scăpa cu viaţă şi ei, trei luni mai târziu, salvatorul lor fiind un cekist de frunte, venit în inspecţie la Odesa, prieten din copilărie al lui Kataev. De menţionat că autenticitatea întâmplărilor a fost probată de un istoric, verificările acestuia prin arhivele din Odesa confirmând valoarea de realitate a faptelor din proza lui Kataev.
Ajuns în România, fostul ofiţer albgardist primeşte azil politic şi îşi alege oraşul Chişinău ca loc de refugiu. Aici urmează cursurile profesorului francezAuguste Baillayère de la Şcoala de Belle-Arte din Chişinău. Prin atelierul cunoscutului pictor-profesor trecuse şi Theodor Kiriakoff, iar colegă a proaspătului emigrant rus este scenografa Elena Barlo, refugiată din oraşul ucrainean Jitomir. Va fi angajată la Teatrul Naţional din Craiova, în 1923 (ca prima creatoare de costume de teatru din România), apoi la Opera Română din Bucureşti, la Paris (în stagiunea 1933–1934), la Teatrul Muncitoresc C.F.R. „Giuleşti“, după război.
Victor Fedorov este angajat la Teatrul Naţional din Chişinău ca scenograf, iar anul angajării sale, 1922, marchează începutul unei cariere artistice remarcabile. În anul următor îl găsim la Bucureşti, unde semnează, alături de G. Löwendal, scenografia spectacolului Ecaterina Ivanovna de Leonid Andreev. În scurt timp va fi angajat permanent la Teatrul Naţional din Bucureşti. Este solicitat, încă de la înfiinţarea Operei Române, să colaboreze cu noua instituţie. În tandem cu Elena Barlo, creatoare de inspirate costume, Victor Feodorov dă strălucire spectacolului de operă. Când Traian Cornescu se retrage de la Opera Română, Victor Feodorov este numit director tehnic.
În februarie 1943, primeşte misiunea de a monta Faust la Teatrul de Operă şi Balet din Odesa, aflată atunci sub administraţie românească. Ajuns în oraşul natal după două decenii şi mai bine de absenţă, Feodorov află cu mare amărăciune că mama sa fusese împuşcată de bolşevici, pentru că refuzase să-şi părăsească locuinţa: vila, naţionalizată, găzduia o casă de creaţie a scriitorilor sovietici. Tatăl, Aleksandr Mitrofanovici, părăsise Odesa cu ultimul vapor, pus la dispoziţia emigranţilor de către trupele aliate franceze şi primise azil politic la Sofia, unde a fost titularul Catedrei de limba şi literatura rusă de la Academia Militară. Feodorov-tatăl va muri în 1949, la un an după decesul fiului său.
Victor Feodorov şi-a găsit sfârşitul în lagărul de muncă silnică de lângă Norilsk, regiunea Kemerovo, din sud-vestul Siberiei, la una dintre minele de cărbuni ale zonei. La trei luni după ocuparea României de trupele sovietice, în decembrie 1944, cetăţeanul român Victor Feodorov fusese ridicat de la reşedinţa sa din Bucureşti de câţiva soldaţi sovietici şi jandarmi români. A fost trimis sub escortă la Leningrad şi întemniţat în Închisoarea „Petru şi Pavel“ pentru anchetă, apoi condamnat la muncă silnică. În lagăr, în perioada detenţiei (1946–1948), a montat şi regizat spectacole pe scena teatrului înfiinţat special pentru desfătarea intelectuală a nkvd -iştilor (personal de pază) şi a familiilor acestora.
Aici, firul biografiei tragice a artistului se rupe definitiv. Până astăzi, vina ce i s-a adus nu se cunoaşte.
Surse
Istoria teatrului în România, vol. III, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1973
Ioan Massoff, Teatrul românesc. Privire istorică, vol. 5 (1974), vol. 6 (1976), vol. 7 (1978), Bucureşti, Editura Minerva
Ion Cazaban, Scena românească şi expresionismul, Fundaţia Culturală „Camil Petrescu“ şi revista Teatrul azi (supliment), prin Editura Cheiron, Bucureşti, 2012
Искусство и архитектура русского зарубежья. Фон Д. С. Лихачева
„Datorii uitate sau lacunele unei biografii tragice” de Sorina Bălănescu (Momente din viața scenografului Victor Feodorov)
Pe Victor Feodorov – de la a cărui dispariție se împlinesc 65 de ani – destinul şi l-a ales drept protagonist într-o poveste aproape neverosimilă prin întâmplările pe care i le-a aşternut în drum. Lăsăm pe seama celor care au mai multă pricepere în aprecierea, la scară reală, a originalităţii de viziune şi tratare scenografică, pentru a zăbovi asupra biografiei lui Victor Feodorov (Feodoroff, Fedorov – în alte grafii), biografie care, prin senzaţionalul ei, poate încuraja imaginaţia prozatorilor.
Spectacolele reprezentative pentru viziunea şi stilul scenografului Victor Feodorov sunt consemnate cu grijă în volumul III din Istoria teatrului în România, apoi în trei volume consecutive ale cărţii lui Ioan Massoff, Teatrul românesc. Privire istorică. Imagini fotografice din arhiva artistului, care însoţesc Istoria teatrului în România, sugerează întinderea preocupărilor plastice. Îndrăzneala unor elemente non-realiste – începând cu 1923, anul când debutează colaborarea lui Victor Feodorov cu Teatrul Naţional din Bucureşti, apoi cu Opera Română, unde va fi şi director tehnic – pe unii îi şochează, pe alţii îi încântă. Adeseori, numele scenografului este asociat cu numele unei alte emigrante, Elena Barlo, cea care semnează, prima la noi, conceperea costumelor, mai ales în fastuoasele spectacole de la Opera Română. Nu trece neobservat nici ecoul favorabil al expoziţiilor lui Victor Feodorov în critica plastică a timpului, apăsând în comentarii pe „valoarea sinestezică“ a picturii sale. Recent, în binevenita lui carte despre expresionismul teatral românesc, Ion Cazaban discută contribuţia scenografului Victor Feodorov la impunerea curentului în conştiinţa culturală.
În cărţile pe care le-am consultat lipsesc însă orice fel de referinţe la întâmplările care l-au adus în România – şi la cele care l-au smuls din mediul unde valoarea de artist îi era recunoscută fără ezitare. O datorie neonorată de specialiştii în istoria teatrului românesc rămâne elucidarea fără părtinire sau prudenţă conjuncturală a elementelor de biografie tragică – de-a dreptul tragică – , când este lesne de presupus că deficitul de informaţie este numai în parte responsabil pentru aceste lacune. Decisive au fost cenzura autoimpusă, „fereala“ adoptată în relaţiile cu cenzura, obedienţa faţă de oficialităţi. Şi cum să fi fost altfel, când artistul purta în raniţa de emigrant întâmplări dintre cele care nu pot fi publicate, pentru a nu deranja o dată în plus nişte relaţii cu vecinii.
Însă, după două decenii şi mai bine de libertate şi de adevăr dorit, istoria culturii ar trebui să umple goluri de informaţie elementară pentru cunoaşterea istoriei recente, netrunchiate şi nefalsificate. Şi nici nu e imposibil de recuperat, din crâmpeie de adevăr risipite ori vremelnic rătăcite prin presa timpului ori, mai nou, pe Internet, mai ales că unele întâmplări par răsărite dintr-un scenariu de roman politic ori de aventuri… Pe Victor Feodorov – de la a cărui dispariție se împlinesc 65 de ani – destinul şi l-a ales drept protagonist într-o poveste aproape neverosimilă prin întâmplările pe care i le-a aşternut în drum. Lăsăm pe seama celor care au mai multă pricepere în aprecierea, la scară reală, a originalităţii de viziune şi tratare scenografică, pentru a zăbovi asupra biografiei lui Victor Feodorov (Feodoroff, Fedorov – în alte grafii), biografie care, prin senzaţionalul ei, poate încuraja imaginaţia prozatorilor. Dar să începem cu începutul.
Pictorul, graficianul şi scenograful Victor Aleksandrovici Feodorov s-a născut la 1/13 Septembrie 1897, la Odesa, într-o familie de intelectuali ruşi. Tatăl viitorului pictor, Aleksandr Mitrofanovici Feodorov, era prozator, poet, dramaturg şi pictor (amator), prieten apropiat al lui Bunin (primul scriitor rus care va primi Premiul Nobel). Între 1911 şi 1913, operele în şapte volume ale lui A. M. Feodorov au fost publicate la Moscova; ca pictor, a participat la expoziţii de grup. Desenele fiului său, Victor, vor ilustra reviste pentru copii, editate de Feodorov-tatăl.
După absolvirea liceului în oraşul natal, în 1915, Victor s-a înscris la Şcoala Superioară de Belle-Arte din Odesa, ca elev al pictorului K. Kostandi. După numai un an de studii, elevul de la Belle-Arte este chemat sub drapel. Sublocotenentul din armata ţarului Nicolae al II-lea va lupta pe frontul românesc şi va fi demobilizat în 1918. În oraşul care trece, vreme de patru ani, prin regimuri şi comenduiri diverse – de la soldaţii bolşevici ruşi, fugiţi de pe front, la trupele guvernului provizoriu ucrainean ale hatmanului Skoropadski, oblăduite de trupele austriece ale Puterilor Centrale; apoi, din nou la bolşevici; apoi, cucerit de trupele Antantei (sârbi, francezi, greci), sub guvernământ militar francez, pregătind asaltul Armatei Albe a generalului Piotr Vranghel; apoi, din nou luat în stăpânire de bolşevicii conduşi de comandantul roşu Grigori Kotovski; atacat, din când în când, de armata de strânsură a naţionalistului Simon Petliura, semănând teroarea printre localnici. Tânărul Feodorov, ca mulţi dintre tinerii ofiţeri, foşti combatanţi pe frontul Primului Război Mondial, se angajează voluntar în Forţele Armate ale Sudului Rusiei, „lebedele albe“, trupe de desant care pregătesc asaltul definitiv – cred ei – al armatei ţariste. „Roşii“ ocupă Odesa în februarie 1920, şi nu pentru un an sau doi.
Din acest punct, creditabilă devine proza (de factură autobiografică, transparent autobiografică) a unui scriitor rus de notorietate – Valentin Kataev –, unde recunoaşterea publică a unor momente trăite în tinereţe şi neasumate când ar fi trebuit, aduce în prim-plan figura Pictorului (Victor Feodorov), figurând în text sub un nume de împrumut. Aşadar, în februarie 1920, tinerii foşti albgardişti pun la cale un complot antibolşevic, provocatorii cekişti îi prind în cursă (primii arestaţi vor fi Pictorul, soţia lui şi fratele acesteia), Valentin Kataev şi fratele său, prozatorul Evgheni Petrov (da, coautorul romanului Douăsprezece scaune), sunt şi ei arestaţi. Pictorul şi soţia lui vor fi eliberaţi din închisoare la intervenţiile bătrânului Feodorov pe lângă Grigori Kotovski, comandantul gărzilor roşii, cuceritorul Odesei. Ca într-un roman de Alexandre Dumas, salvatorului din 1920 îi fusese cruţată viaţa în 1916: atunci, Kotovski, atotputernicul din 1920, după mai multe evadări din puşcărie (unde se afla pentru tâlhării şi asasinate comise în sudul Basarabiei), comisese o ispravă de pomină: jefuise trezoreria Băncii din Bender (Tighina), drept care fusese condamnat la moarte prin spânzurare. Din închisoare, adresa scrisori de căinţă autorităţilor, iar bătrânul Feodorov, tolstoian convins, cu un prestigiu moral recunoscut de comunitate, intervenise pe lângă autorităţi pentru ca brigandului să-i fie cruţată viaţa. Peste (numai) patru ani, era rândul lui Kotovski să-şi răsplătească binefăcătorul. Aşa că Victor Feodorov şi Nadejda, soţia lui, sunt eliberaţi din detenţie şi ajutaţi să treacă Nistrul. Kataev şi fratele său vor scăpa cu viaţă şi ei, trei luni mai târziu, salvatorul lor fiind un cekist de frunte, venit în inspecţie la Odesa, prieten din copilărie al lui Kataev. De menţionat că autenticitatea întâmplărilor a fost probată de un istoric, verificările acestuia prin arhivele din Odesa confirmând valoarea de realitate a faptelor din proza lui Kataev.
Ajuns în România, fostul ofiţer albgardist primeşte azil politic şi îşi alege oraşul Chişinău ca loc de refugiu. Aici urmează cursurile profesorului francezAuguste Baillayère de la Şcoala de Belle-Arte din Chişinău. Prin atelierul cunoscutului pictor-profesor trecuse şi Theodor Kiriakoff, iar colegă a proaspătului emigrant rus este scenografa Elena Barlo, refugiată din oraşul ucrainean Jitomir. Va fi angajată la Teatrul Naţional din Craiova, în 1923 (ca prima creatoare de costume de teatru din România), apoi la Opera Română din Bucureşti, la Paris (în stagiunea 1933–1934), la Teatrul Muncitoresc C.F.R. „Giuleşti“, după război.
Victor Fedorov este angajat la Teatrul Naţional din Chişinău ca scenograf, iar anul angajării sale, 1922, marchează începutul unei cariere artistice remarcabile. În anul următor îl găsim la Bucureşti, unde semnează, alături de G. Löwendal, scenografia spectacolului Ecaterina Ivanovna de Leonid Andreev. În scurt timp va fi angajat permanent la Teatrul Naţional din Bucureşti. Este solicitat, încă de la înfiinţarea Operei Române, să colaboreze cu noua instituţie. În tandem cu Elena Barlo, creatoare de inspirate costume, Victor Feodorov dă strălucire spectacolului de operă. Când Traian Cornescu se retrage de la Opera Română, Victor Feodorov este numit director tehnic.
În februarie 1943, primeşte misiunea de a monta Faust la Teatrul de Operă şi Balet din Odesa, aflată atunci sub administraţie românească. Ajuns în oraşul natal după două decenii şi mai bine de absenţă, Feodorov află cu mare amărăciune că mama sa fusese împuşcată de bolşevici, pentru că refuzase să-şi părăsească locuinţa: vila, naţionalizată, găzduia o casă de creaţie a scriitorilor sovietici. Tatăl, Aleksandr Mitrofanovici, părăsise Odesa cu ultimul vapor, pus la dispoziţia emigranţilor de către trupele aliate franceze şi primise azil politic la Sofia, unde a fost titularul Catedrei de limba şi literatura rusă de la Academia Militară. Feodorov-tatăl va muri în 1949, la un an după decesul fiului său.
Victor Feodorov şi-a găsit sfârşitul în lagărul de muncă silnică de lângă Norilsk, regiunea Kemerovo, din sud-vestul Siberiei, la una dintre minele de cărbuni ale zonei. La trei luni după ocuparea României de trupele sovietice, în decembrie 1944, cetăţeanul român Victor Feodorov fusese ridicat de la reşedinţa sa din Bucureşti de câţiva soldaţi sovietici şi jandarmi români. A fost trimis sub escortă la Leningrad şi întemniţat în Închisoarea „Petru şi Pavel“ pentru anchetă, apoi condamnat la muncă silnică. În lagăr, în perioada detenţiei (1946–1948), a montat şi regizat spectacole pe scena teatrului înfiinţat special pentru desfătarea intelectuală a nkvd -iştilor (personal de pază) şi a familiilor acestora.
Aici, firul biografiei tragice a artistului se rupe definitiv. Până astăzi, vina ce i s-a adus nu se cunoaşte.
Surse
Istoria teatrului în România, vol. III, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1973
Ioan Massoff, Teatrul românesc. Privire istorică, vol. 5 (1974), vol. 6 (1976), vol. 7 (1978), Bucureşti, Editura Minerva
Ion Cazaban, Scena românească şi expresionismul, Fundaţia Culturală „Camil Petrescu“ şi revista Teatrul azi (supliment), prin Editura Cheiron, Bucureşti, 2012
Искусство и архитектура русского зарубежья. Фон Д. С. Лихачева
www.moldovenii.md-en-people
www.v-a-feodorov.com-page