Nu pot să spun că nu sunt mândru de ceea ce am reuşit să înfăptuiesc prin înfiinţarea Secţiei Române de la Facultatea de Teatru din Târgu Mureş, acolo unde, în mod stupid, funcţiona numai o secţie în limba maghiară. Teatrul din Brăila a dat, iarăşi, un rost vieţii mele. A însemnat un loc al speranţei, dar şi acolo s-au stricat prea multe lucruri din viaţa mea de artist şi din viaţa mea personală.
[…]
Nu pot să spun că nu sunt mândru de ceea ce am reuşit să înfăptuiesc prin înfiinţarea Secţiei Române de la Facultatea de Teatru din Târgu Mureş, acolo unde, în mod stupid, funcţiona numai o secţie în limba maghiară. Teatrul din Brăila a dat, iarăşi, un rost vieţii mele. A însemnat un loc al speranţei, dar şi acolo s-au stricat prea multe lucruri din viaţa mea de artist şi din viaţa mea personală. Crezul meu artistic a fost, permanent, tulburat pentru că nu s-a găsit o concordanţă sau măcar o alipire corectă între ceea ce gândeam eu despre existenţa unui creator şi ceea ce gândeau ceilalţi. Am plecat, apoi, la Sfântu Gheorghe, unde, iarăşi, am înfiinţat Secţia Română. Altă absurditate: se numea „secţia română a Teatrului Maghiar din Sfântu Gheorghe“. N-am nimic cu etnia maghiară, am avut prieteni, m-am căsătorit cu o maghiară, am avut o familie acolo, dar sintagma aceea mi se pare şi azi o mare tâmpenie.
Constantin Codrescu: „Sunt şi împliniri, şi încercări, şi răscruci“. A consemnat Marinela Ţepuş
Nu pot să spun că nu sunt mândru de ceea ce am reuşit să înfăptuiesc prin înfiinţarea Secţiei Române de la Facultatea de Teatru din Târgu Mureş, acolo unde, în mod stupid, funcţiona numai o secţie în limba maghiară. Teatrul din Brăila a dat, iarăşi, un rost vieţii mele. A însemnat un loc al speranţei, dar şi acolo s-au stricat prea multe lucruri din viaţa mea de artist şi din viaţa mea personală.
[…]
Nu pot să spun că nu sunt mândru de ceea ce am reuşit să înfăptuiesc prin înfiinţarea Secţiei Române de la Facultatea de Teatru din Târgu Mureş, acolo unde, în mod stupid, funcţiona numai o secţie în limba maghiară. Teatrul din Brăila a dat, iarăşi, un rost vieţii mele. A însemnat un loc al speranţei, dar şi acolo s-au stricat prea multe lucruri din viaţa mea de artist şi din viaţa mea personală. Crezul meu artistic a fost, permanent, tulburat pentru că nu s-a găsit o concordanţă sau măcar o alipire corectă între ceea ce gândeam eu despre existenţa unui creator şi ceea ce gândeau ceilalţi. Am plecat, apoi, la Sfântu Gheorghe, unde, iarăşi, am înfiinţat Secţia Română. Altă absurditate: se numea „secţia română a Teatrului Maghiar din Sfântu Gheorghe“. N-am nimic cu etnia maghiară, am avut prieteni, m-am căsătorit cu o maghiară, am avut o familie acolo, dar sintagma aceea mi se pare şi azi o mare tâmpenie.
[…]