Din caietul‑program al spectacolului cu piesa „Mountainbeikerii”, scrisă de tânărul dramaturg austriac Volker Schmidt şi prezentată în premieră pe ţară de Teatrul German de Stat din Timişoara, în regia lui Radu Alexandru Nica, mi‑a atras atenţia un text semnat de scenograful Dragoş Buhagiar.
Din caietul‑program al spectacolului cu piesa Mountainbeikerii, scrisă de tânărul dramaturg austriac Volker Schmidt şi prezentată în premieră pe ţară de Teatrul German de Stat din Timişoara, în regia lui Radu Alexandru Nica, mi‑a atras atenţia un text semnat de scenograful Dragoş Buhagiar. L‑am citit şi recitit cu luare‑aminte, dar şi cu un oarecare sentiment de vinovăţie. Vinovăţie fiindcă nu ştiu cum se face că până la momentul respectiv nu am întrebat pe nimeni ce destinaţie a avut înainte sala de spectacole a teatrului. Mi s‑a spus că ar fi fost o sală de bal. Cu luare‑aminte deoarece intervenţia datorată lui Dragoş Buhagiar reflectă un extrem de pertinent punct de vedere profesional asupra virtuţilor şi servituţilor spaţiului teatral, asupra relaţiei de complementaritate şi de contrarietate ce se stabileşte între ceea ce urmează să fie viitorul spectacol şi datele arhitecturale ale sălii în care se va zămisli şi se va juca acesta. De fapt, spune Dragoş Buhagiar, în textul în cauză, nu întotdeauna datele concrete ale unui anumit spaţiu teatral se arată a fi tocmai prietenoase prin construcţie. În cazul concret al sălii Teatrului German de Stat din Timişoara, forma acesteia e una de tip dreptunghi, un dreptunghi caracterizat printr‑o lungime oarecum exagerată şi o lăţime extrem de redusă, nu îndeajuns de confortabilă. Nu e vorba, de fapt, nici despre o sală italiană, nici despre una de tip studio, iar o atare realitate îl obligă pe scenograf la o reconsiderare a felului său de a lucra. Adică, ne dă să înţelegem Dragoş Buhagiar, scenograful adevărat, scenograful‑artist nu are nicidecum dreptul să adopte o atitudine de tip agresiv faţă de un anume spaţiu. Nu trebuie deloc să îl considere ostil, nu trebuie să îl înfrunte ca pe un duşman pe care orgoliul îl determină să îl supună. Sarcina lui constă în aceea de a găsi soluţii prin care să îl îmblânzească graţie unor metode de natură să nu îl transforme într‑un spaţiu furios.
“Ca o lacrimă uriaşă” de Mircea Morariu (Teatrul German de Stat din Timişoara – “Mountaibeikerii” de Volker Schmidt)
Din caietul‑program al spectacolului cu piesa „Mountainbeikerii”, scrisă de tânărul dramaturg austriac Volker Schmidt şi prezentată în premieră pe ţară de Teatrul German de Stat din Timişoara, în regia lui Radu Alexandru Nica, mi‑a atras atenţia un text semnat de scenograful Dragoş Buhagiar.
Din caietul‑program al spectacolului cu piesa Mountainbeikerii, scrisă de tânărul dramaturg austriac Volker Schmidt şi prezentată în premieră pe ţară de Teatrul German de Stat din Timişoara, în regia lui Radu Alexandru Nica, mi‑a atras atenţia un text semnat de scenograful Dragoş Buhagiar. L‑am citit şi recitit cu luare‑aminte, dar şi cu un oarecare sentiment de vinovăţie. Vinovăţie fiindcă nu ştiu cum se face că până la momentul respectiv nu am întrebat pe nimeni ce destinaţie a avut înainte sala de spectacole a teatrului. Mi s‑a spus că ar fi fost o sală de bal. Cu luare‑aminte deoarece intervenţia datorată lui Dragoş Buhagiar reflectă un extrem de pertinent punct de vedere profesional asupra virtuţilor şi servituţilor spaţiului teatral, asupra relaţiei de complementaritate şi de contrarietate ce se stabileşte între ceea ce urmează să fie viitorul spectacol şi datele arhitecturale ale sălii în care se va zămisli şi se va juca acesta. De fapt, spune Dragoş Buhagiar, în textul în cauză, nu întotdeauna datele concrete ale unui anumit spaţiu teatral se arată a fi tocmai prietenoase prin construcţie. În cazul concret al sălii Teatrului German de Stat din Timişoara, forma acesteia e una de tip dreptunghi, un dreptunghi caracterizat printr‑o lungime oarecum exagerată şi o lăţime extrem de redusă, nu îndeajuns de confortabilă. Nu e vorba, de fapt, nici despre o sală italiană, nici despre una de tip studio, iar o atare realitate îl obligă pe scenograf la o reconsiderare a felului său de a lucra. Adică, ne dă să înţelegem Dragoş Buhagiar, scenograful adevărat, scenograful‑artist nu are nicidecum dreptul să adopte o atitudine de tip agresiv faţă de un anume spaţiu. Nu trebuie deloc să îl considere ostil, nu trebuie să îl înfrunte ca pe un duşman pe care orgoliul îl determină să îl supună. Sarcina lui constă în aceea de a găsi soluţii prin care să îl îmblânzească graţie unor metode de natură să nu îl transforme într‑un spaţiu furios.
(…)