Vaslav Nijinski (1890-1950) a rămas în lumea artelor spectacolului drept o figură-cult: tânăr, un dansator de o frumuseţe atinsă de graţia zborului de pasăre şi cu un talent de geniu. A fost adesea descris ca o prezenţă dincolo de uman atunci când apărea pe scenă, fiind, în aceeaşi măsură, şi unul dintre principalii inovatori ai secolului XX în limbajul baletului şi dansului, prin creaţiile sale emblematice în calitate de solist şi coregraf (vezi, de pildă, După-amiaza unui faun, Petruşka sau Ritualul primăverii). Totuşi, aureola mitică a lui Nijinski nu vine neapărat doar din vocaţia sa nemaipomenită, ci şi din auspiciile destinului tragic sub care acest uriaş talent a existat. Curând după tumultul Primului Război Mondial (statutul său de cetăţean rus i-a creat numeroase probleme şi l-a obligat să rămână sub egida abilului său protector, Serghei Diaghilev), aflat în vârful carierei, stârnind deopotrivă admiraţie, fascinaţie şi invidie, mereu în centrul atenţiei, mintea sa începe să îl trădeze. Sensibilitatea acută pe care o posedă devine trăgaci, iar spaimele create de o realitate violentă şi o existenţă nesigură devin muniţie. La 29 de ani este diagnosticat cu schizofrenie, iar cariera lui se încheie, viaţa îi este anulată şi va trăi următorii 30 de ani în ospicii, uneori cufundat în lungi episoade de tăcere.
În cele câteva luni de investigaţii medicale înainte de primirea diagnosticului, Nijinski simte chemarea de a ţine un jurnal (publicat şi în limba română, în traducerea Ralucăi Rădulescu, la editura Nemira). O lectură solicitantă, Jurnalulsău este un contact inconfortabil cu o parte din ceea ce Nijinski a încercat să salveze din sine, pe măsură ce boala i se insinuează în fibră, dincolo de voinţa lui, fracturând până la pulverizare coerenţa lumii sale interioare. Totuşi, dincolo de acel du-te-vino între afirmaţie şi negaţie, între realitate şi fantasmă, dincolo de schijele unor spaime ontologice, se poate vedea anvergura unui spirit intens şi elevat. Nijinski invocă recurent în jurnalul său iubirea şi sensibilitatea, are instinct pentru frumuseţe, îl obsedează permanenţa vieţii şi conştiinţa morţii, pe care le declină în sine şi în lumea din jur, le poartă printre nori şi le târăşte prin noroaie, până devin o pastă din care îşi modelează o lume nouă, încărcată şi înspăimântătoare, cu mici implozii luminoase. Într-un fel, chiar intuiţia unei astfel de mărturisiri, expunerea din interior a acestei experienţe umane tragice, incomprehensibile în totalitatea ei, ţine tot de instinctul de geniu al lui Nijinski, oferindu-ne – voit sau nu – un memento al fragilităţii noastre.
Spectacolul coregrafic NIJINSKI. Agonie şi Extaz, din repertoriul Teatrului Odeon din Bucureşti, se configurează ca un omagiu adus acestui creator unic, păstrând în fundal tocmai acest sentiment al tragicului conjugat între genialitate şi fragilitate. De aceea, de la început ar fi important de punctat faptul că, deşi inspirat din viaţa şi jurnalul lui Vaslav Nijinski, spectacolul este accesibil şi unui public necunoscător, căci, în sens mai larg, conceptul coregrafului Arcadie Rusu explorează corporal experienţa umană a realităţii în destrămare, privită din perspectiva artistului de geniu, şi elogiază discret arta dansului în sine. Din acest punct de vedere, NIJINSKI. Agonie şi Extaz poate fi gustat de orice spectator care iubeşte frumuseţea corpului în mişcare, vizualul poetic, acordurile contrastante ale sensibilităţii, fiind potrivit pentru cei care caută să fie conduşi spre o înţelegere tradusă de intuiţiile simţirii, nu de raţiune cu orice preţ.
Arcadie Rusu pare că s-a dedicat cu fervenţă fiecărui detaliu al spectacolului, asumându-şi, pe lângă concept şi coregrafie, şi un lighting design impecabil. În viziunea sa, mişcarea performerilor are mereu o naturaleţe ce balansează precizia cu graţia, imobilitatea cu un dinamism aerat şi linia de forţă cu fluiditatea, în timp ce corpurile se deschid amplu, unele către altele şi apoi către public, propagând graţie. În lucrul cu Răzvan Mazilu, Arcadie Rusu reuşeşte să evoce imaginea şi emoţia baletului clasic, prin posturi şi mişcări tipice, într-un discurs coregrafic contemporan, eliberat de rigidităţi, dar nu lipsit de structură şi rigoare. În completare, designul de lumini este croit perfect pentru fiecare frază de mişcare sau moment – chiar am putea spune că avem şi un dans al luminilor. Acestea decupează corpurile, intră în dialog cu mişcarea performerilor, subliniază tonusul interior al personajelor şi contribuie semnificativ la dramatismul conţinut al lucrării. În plus, Arcadie Rusu reuşeşte să urmărească în spectacol, consistent şi coerent, o notă metaforică liberă, asamblând cu multă pricepere fiecare element spectacular pe care îl are la îndemână.
Pe de altă parte, revenirea pe scenă a lui Răzvan Mazilu în calitate de solist reprezintă un dar neaşteptat, şi nu doar pentru că performează după un hiatus de câţiva ani buni într-o artă faţă de care timpul se arată nemilos, dar pentru că o face cu frumuseţe, dedicare, profesionalism şi respect pentru public. Pare că savurează fiecare clipă pe scenă, însă, cel mai important, pune spectacolul înaintea sa, aşa cum este de aşteptat de la unul dintre cei mai iubiţi şi respectaţi dansatori în lumea teatrală, care demonstrează permanent că, dincolo de vocaţie, are un puternic simţ al teatralităţii, al personajului şi al fanteziei. Este reconfortant să îl descoperim pe Răzvan Mazilu retras în sine, lăsând loc personajului să strălucească pe scenă, cum doar un mare artist ştie să se afunde în rol. Poate de aceea, în deschiderea spectacolului, înfăţişarea înaintea spectatorilor a personajului Nijinski (în momentul de glorie al carierei sale) devine o invitaţie seducătoare, prinsă în mişcarea braţelor albe, care se unduiesc ca aripile unei lebede, oprindu-se doar din când în când într-o poză statuară, precum braţele marmorate ale unui faun din carne şi oase – scurta licărire a unui zbor, înainte de instalarea metronomică a bolii până la căderea întunericului abisal.
Un aspect pregnant al acestui demers artistic este pietatea cu care este abordată imaginea lui Nijinski, atinsă cu delicateţea şi îndrăzneala paradoxală care i-au definit existenţa artistică, în timp ce tulburarea sa interioară este invocată cu o atenţie discretă. Este remarcabilă eleganţa construcţiei coregrafice, a preocupării pentru estetic şi nu neapărat pentru carne. Deşi este un discurs despre o pasiune consumatoare, despre chemarea existenţială a artistului de a se transpune total, ca fiinţă, în dans, spectacolul păstrează această artă a corpului în termenii frumosului, tratând întregul zbucium interior al lui Nijinski cu tact şi tandreţe. Suferinţa, fractura raţională, singurătatea se simt în atmosferă, se transmit prin actoria discret integrată în jocul scenic, nu mai este nevoie de contorsiune exagerată sau alte suprasolicitări pentru a le reda. În această direcţie, partenerii de scenă ai lui Răzvan Mazilu simbolizează gânduri, persoane, emoţii. Actorii Meda Victor, Vlad Crudu, Niko Becher, Vlad Bîrzanu sunt ireproşabili, expresivi corporal, prezenţi, vizibili, fiecare în parte şi împreună. Dansează într-o frazare firească cu solistul şi recită insolit, ca o rugăciune spusă în vis, gândurile despre iubire, despre viaţă şi despre un pământ muribund lăsate de Nijinski în faimosul său jurnal. În compoziţiile de grup şi individuale, actorii construiesc un discurs despre atracţia dansului, frică, senzualitate, dragoste şi pierdere, prin scene ce evocă apropierea şi ruptura de persoana iubită, prezenţa unui duşman interior, neliniştea strivitoare a vocaţiei.
Compoziţia muzicală semnată de Alexandru Suciu potenţează modernitatea cultivată în spectacol, ancorându-l total în prezent sau, poate, în afara timpurilor. Poezia corporală se află într-o relaţie strânsă cu universul sonor sintetic, mai aproape de cinematografie şi tehnologie decât de sala de orchestră şi căldura instrumentelor, care oferă lucrării o consistenţă nepământeană – marcată şi de scenografia reflectantă şi videoproiecţiile Yasminei Asan, cu peisaje spaţiale şi fenomene naturale. Un astfel de context sonor propus pentru o coregrafie ce explorează „agonia şi extazul” sfidează previzibilul şi banalitatea, fără să excludă, însă, emoţia. Din contră, Alexandru Suciu surprinde privitorul-ascultător cu nuanţe sonore de efect dramatic. În acest sens, minunat prelucrată este referinţa la Preludiu la după-amiaza unui faun al lui Debussy – ea însăşi o partitură a sentimentelor.
Monologul coregrafic din final – o ultimă lectură a unei vieţi trăite cu devoţiune în numele dansului – ridică spectacolul la rangul creaţiilor artistice care rămân cu spectatorul pentru totdeauna. Metamorfoza corpului din acest moment mi-a lăsat o puternică impresie: acest corp care se încarcă, care se transformă într-un alt ceva odată turnat în forma poantelor ni se arată cu o forţă dezarmantă, fără să îşi devoaleze misterul. Aici, la bara de balet, se naşte fantezia serilor de premieră, febra aplauzelor, chemarea rolurilor – din pasiune, sudoare şi durerea unei simţiri acute. Din nou, soloul lui Răzvan Mazilu merge într-o direcţie neaşteptată, cu un grad mare de dificultate tehnică, care ţine publicul cu sufletul la gură. În viziunea excelentei echipe artistice, sfârşitul genialului balerin, strivit de propriile gânduri, agăţat de bara de balet (singura noţiune de a fi), are ceva din moartea unei stele. Cu o existenţă în care a ars fără rest şi s-a disipat în nebuloasa devastatoare a bolii, Vaslav Nijinski a lăsat în urmă o strălucire care încă se mai poate vedea la mii de ani distanţă, ca o speranţă pentru frumuseţe, ca o floare albă răsărită pe un mormânt.
„Nijinski. Agonie și extaz”, foto Victor Oancea
Teatrul Odeon Bucureşti – NIJINSKI. Agonie și Extaz. Coregrafie, concept, lighting design: Arcadie Rusu. Scenografie, costume, videoproiecții: Yasmin Asan. Muzica: Alexandru Suciu. Asistent coregraf: Alexandra Zavelea. Dansator: Răzvan Mazilu. Actori: Meda Victor, Vlad Bîrzanu, Niko Becker, Vlad Crudu. Data reprezentaţiei: 1 iulie 2025.
Aripă de lebădă
Autor: Irina Zlotea
Publicat în: Teatrul azi nr. 5-6/2025
Rubrica: actualitate.RO
Vaslav Nijinski (1890-1950) a rămas în lumea artelor spectacolului drept o figură-cult: tânăr, un dansator de o frumuseţe atinsă de graţia zborului de pasăre şi cu un talent de geniu. A fost adesea descris ca o prezenţă dincolo de uman atunci când apărea pe scenă, fiind, în aceeaşi măsură, şi unul dintre principalii inovatori ai secolului XX în limbajul baletului şi dansului, prin creaţiile sale emblematice în calitate de solist şi coregraf (vezi, de pildă, După-amiaza unui faun, Petruşka sau Ritualul primăverii). Totuşi, aureola mitică a lui Nijinski nu vine neapărat doar din vocaţia sa nemaipomenită, ci şi din auspiciile destinului tragic sub care acest uriaş talent a existat. Curând după tumultul Primului Război Mondial (statutul său de cetăţean rus i-a creat numeroase probleme şi l-a obligat să rămână sub egida abilului său protector, Serghei Diaghilev), aflat în vârful carierei, stârnind deopotrivă admiraţie, fascinaţie şi invidie, mereu în centrul atenţiei, mintea sa începe să îl trădeze. Sensibilitatea acută pe care o posedă devine trăgaci, iar spaimele create de o realitate violentă şi o existenţă nesigură devin muniţie. La 29 de ani este diagnosticat cu schizofrenie, iar cariera lui se încheie, viaţa îi este anulată şi va trăi următorii 30 de ani în ospicii, uneori cufundat în lungi episoade de tăcere.
În cele câteva luni de investigaţii medicale înainte de primirea diagnosticului, Nijinski simte chemarea de a ţine un jurnal (publicat şi în limba română, în traducerea Ralucăi Rădulescu, la editura Nemira). O lectură solicitantă, Jurnalulsău este un contact inconfortabil cu o parte din ceea ce Nijinski a încercat să salveze din sine, pe măsură ce boala i se insinuează în fibră, dincolo de voinţa lui, fracturând până la pulverizare coerenţa lumii sale interioare. Totuşi, dincolo de acel du-te-vino între afirmaţie şi negaţie, între realitate şi fantasmă, dincolo de schijele unor spaime ontologice, se poate vedea anvergura unui spirit intens şi elevat. Nijinski invocă recurent în jurnalul său iubirea şi sensibilitatea, are instinct pentru frumuseţe, îl obsedează permanenţa vieţii şi conştiinţa morţii, pe care le declină în sine şi în lumea din jur, le poartă printre nori şi le târăşte prin noroaie, până devin o pastă din care îşi modelează o lume nouă, încărcată şi înspăimântătoare, cu mici implozii luminoase. Într-un fel, chiar intuiţia unei astfel de mărturisiri, expunerea din interior a acestei experienţe umane tragice, incomprehensibile în totalitatea ei, ţine tot de instinctul de geniu al lui Nijinski, oferindu-ne – voit sau nu – un memento al fragilităţii noastre.
Spectacolul coregrafic NIJINSKI. Agonie şi Extaz, din repertoriul Teatrului Odeon din Bucureşti, se configurează ca un omagiu adus acestui creator unic, păstrând în fundal tocmai acest sentiment al tragicului conjugat între genialitate şi fragilitate. De aceea, de la început ar fi important de punctat faptul că, deşi inspirat din viaţa şi jurnalul lui Vaslav Nijinski, spectacolul este accesibil şi unui public necunoscător, căci, în sens mai larg, conceptul coregrafului Arcadie Rusu explorează corporal experienţa umană a realităţii în destrămare, privită din perspectiva artistului de geniu, şi elogiază discret arta dansului în sine. Din acest punct de vedere, NIJINSKI. Agonie şi Extaz poate fi gustat de orice spectator care iubeşte frumuseţea corpului în mişcare, vizualul poetic, acordurile contrastante ale sensibilităţii, fiind potrivit pentru cei care caută să fie conduşi spre o înţelegere tradusă de intuiţiile simţirii, nu de raţiune cu orice preţ.
Arcadie Rusu pare că s-a dedicat cu fervenţă fiecărui detaliu al spectacolului, asumându-şi, pe lângă concept şi coregrafie, şi un lighting design impecabil. În viziunea sa, mişcarea performerilor are mereu o naturaleţe ce balansează precizia cu graţia, imobilitatea cu un dinamism aerat şi linia de forţă cu fluiditatea, în timp ce corpurile se deschid amplu, unele către altele şi apoi către public, propagând graţie. În lucrul cu Răzvan Mazilu, Arcadie Rusu reuşeşte să evoce imaginea şi emoţia baletului clasic, prin posturi şi mişcări tipice, într-un discurs coregrafic contemporan, eliberat de rigidităţi, dar nu lipsit de structură şi rigoare. În completare, designul de lumini este croit perfect pentru fiecare frază de mişcare sau moment – chiar am putea spune că avem şi un dans al luminilor. Acestea decupează corpurile, intră în dialog cu mişcarea performerilor, subliniază tonusul interior al personajelor şi contribuie semnificativ la dramatismul conţinut al lucrării. În plus, Arcadie Rusu reuşeşte să urmărească în spectacol, consistent şi coerent, o notă metaforică liberă, asamblând cu multă pricepere fiecare element spectacular pe care îl are la îndemână.
Pe de altă parte, revenirea pe scenă a lui Răzvan Mazilu în calitate de solist reprezintă un dar neaşteptat, şi nu doar pentru că performează după un hiatus de câţiva ani buni într-o artă faţă de care timpul se arată nemilos, dar pentru că o face cu frumuseţe, dedicare, profesionalism şi respect pentru public. Pare că savurează fiecare clipă pe scenă, însă, cel mai important, pune spectacolul înaintea sa, aşa cum este de aşteptat de la unul dintre cei mai iubiţi şi respectaţi dansatori în lumea teatrală, care demonstrează permanent că, dincolo de vocaţie, are un puternic simţ al teatralităţii, al personajului şi al fanteziei. Este reconfortant să îl descoperim pe Răzvan Mazilu retras în sine, lăsând loc personajului să strălucească pe scenă, cum doar un mare artist ştie să se afunde în rol. Poate de aceea, în deschiderea spectacolului, înfăţişarea înaintea spectatorilor a personajului Nijinski (în momentul de glorie al carierei sale) devine o invitaţie seducătoare, prinsă în mişcarea braţelor albe, care se unduiesc ca aripile unei lebede, oprindu-se doar din când în când într-o poză statuară, precum braţele marmorate ale unui faun din carne şi oase – scurta licărire a unui zbor, înainte de instalarea metronomică a bolii până la căderea întunericului abisal.
Un aspect pregnant al acestui demers artistic este pietatea cu care este abordată imaginea lui Nijinski, atinsă cu delicateţea şi îndrăzneala paradoxală care i-au definit existenţa artistică, în timp ce tulburarea sa interioară este invocată cu o atenţie discretă. Este remarcabilă eleganţa construcţiei coregrafice, a preocupării pentru estetic şi nu neapărat pentru carne. Deşi este un discurs despre o pasiune consumatoare, despre chemarea existenţială a artistului de a se transpune total, ca fiinţă, în dans, spectacolul păstrează această artă a corpului în termenii frumosului, tratând întregul zbucium interior al lui Nijinski cu tact şi tandreţe. Suferinţa, fractura raţională, singurătatea se simt în atmosferă, se transmit prin actoria discret integrată în jocul scenic, nu mai este nevoie de contorsiune exagerată sau alte suprasolicitări pentru a le reda. În această direcţie, partenerii de scenă ai lui Răzvan Mazilu simbolizează gânduri, persoane, emoţii. Actorii Meda Victor, Vlad Crudu, Niko Becher, Vlad Bîrzanu sunt ireproşabili, expresivi corporal, prezenţi, vizibili, fiecare în parte şi împreună. Dansează într-o frazare firească cu solistul şi recită insolit, ca o rugăciune spusă în vis, gândurile despre iubire, despre viaţă şi despre un pământ muribund lăsate de Nijinski în faimosul său jurnal. În compoziţiile de grup şi individuale, actorii construiesc un discurs despre atracţia dansului, frică, senzualitate, dragoste şi pierdere, prin scene ce evocă apropierea şi ruptura de persoana iubită, prezenţa unui duşman interior, neliniştea strivitoare a vocaţiei.
Compoziţia muzicală semnată de Alexandru Suciu potenţează modernitatea cultivată în spectacol, ancorându-l total în prezent sau, poate, în afara timpurilor. Poezia corporală se află într-o relaţie strânsă cu universul sonor sintetic, mai aproape de cinematografie şi tehnologie decât de sala de orchestră şi căldura instrumentelor, care oferă lucrării o consistenţă nepământeană – marcată şi de scenografia reflectantă şi videoproiecţiile Yasminei Asan, cu peisaje spaţiale şi fenomene naturale. Un astfel de context sonor propus pentru o coregrafie ce explorează „agonia şi extazul” sfidează previzibilul şi banalitatea, fără să excludă, însă, emoţia. Din contră, Alexandru Suciu surprinde privitorul-ascultător cu nuanţe sonore de efect dramatic. În acest sens, minunat prelucrată este referinţa la Preludiu la după-amiaza unui faun al lui Debussy – ea însăşi o partitură a sentimentelor.
Monologul coregrafic din final – o ultimă lectură a unei vieţi trăite cu devoţiune în numele dansului – ridică spectacolul la rangul creaţiilor artistice care rămân cu spectatorul pentru totdeauna. Metamorfoza corpului din acest moment mi-a lăsat o puternică impresie: acest corp care se încarcă, care se transformă într-un alt ceva odată turnat în forma poantelor ni se arată cu o forţă dezarmantă, fără să îşi devoaleze misterul. Aici, la bara de balet, se naşte fantezia serilor de premieră, febra aplauzelor, chemarea rolurilor – din pasiune, sudoare şi durerea unei simţiri acute. Din nou, soloul lui Răzvan Mazilu merge într-o direcţie neaşteptată, cu un grad mare de dificultate tehnică, care ţine publicul cu sufletul la gură. În viziunea excelentei echipe artistice, sfârşitul genialului balerin, strivit de propriile gânduri, agăţat de bara de balet (singura noţiune de a fi), are ceva din moartea unei stele. Cu o existenţă în care a ars fără rest şi s-a disipat în nebuloasa devastatoare a bolii, Vaslav Nijinski a lăsat în urmă o strălucire care încă se mai poate vedea la mii de ani distanţă, ca o speranţă pentru frumuseţe, ca o floare albă răsărită pe un mormânt.
„Nijinski. Agonie și extaz”, foto Victor Oancea
Teatrul Odeon Bucureşti – NIJINSKI. Agonie și Extaz. Coregrafie, concept, lighting design: Arcadie Rusu. Scenografie, costume, videoproiecții: Yasmin Asan. Muzica: Alexandru Suciu. Asistent coregraf: Alexandra Zavelea. Dansator: Răzvan Mazilu. Actori: Meda Victor, Vlad Bîrzanu, Niko Becker, Vlad Crudu. Data reprezentaţiei: 1 iulie 2025.