Sala 2 a Teatrului Naţional „Mihai Eminescu“ din Timişoara – este vorba de o modernă sală de teatru, cu cabine şi dotări scenotehnice pe măsura cerinţelor prezentului, sală amenajată în interiorul unei construcţii din timpul împărătesei Maria Tereza, fostă pulberărie, apoi manej, clădire care păstrează în arhitectura ei exterioară o parte din istoria oraşului – a avut loc, la finalul stagiunii trecute, sub o stea norocoasă, premiera „În vizită”, în regia lui Alexandru Dabija. Sala este o realizare notabilă a echipei manageriale căreia Ada Hausvater, director general, a ştiut să-i transfere o bună parte din entuziasmul ei recunoscut şi o anume încăpăţânare de a merge mai departe, în ciuda piedicilor. Cu acelaşi spectacol, „În vizită”, teatrul şi-a deschis noua stagiune; e un spectacol realizat cu multă dăruire de către distribuţie, făcut cu bucuria întâlnirii dintre actori şi Alexandru Dabija.
Crenguţa Manea: Vă propun să începem discuţia de la text. Roland Schimmelpfenning nu este un dramaturg prea frecventat în teatrul românesc, în ciuda reputaţiei sale europene. Vizită la tata – scene şi schiţe, piesa pe care aţi montat-o la Teatrul Naţional „Mihai Eminescu“ din Timişoara, cu titlul În vizită, este un text care are în centrul său crizele de familie, situaţiile pe care o familie le ascunde, imaginea despre sine pe care doreşte să o întreţină. Cred că e o zonă care vine în prelungirea temelor regizorale ale lui Alexandru Dabija. Despre aceasta e vorba?
Alexandru Dabija: Da, plecând de la titlu, exact asta e, o tematică de care mă ocup de câţiva ani buni.
C.M.: Şi de ce aţi ţinut să faceţi acest spectacol în acest teatru, cu această trupă?
A.D.: Motivele sunt extrem de banale, pur conjuncturale; e un contract iniţiat cu ceva timp în urmă; „ne tocmim“ de vreo trei ani.
C.M.: Ce anume negociaţi?
A.D.: Un text; am trecut prin vreo trei propuneri, am dat diferite probe; m-am străduit să plecăm de la cea mai bună propunere, care să împace gândurile şi dorinţele mele de a lucra un anume fel de text cu planurile Teatrului Naţional din Timişoara, un teatru vioi, pus pe fapte mari.
C.M.: Un teatru ambiţios, care vrea să încerce diverse experienţe artistice.
A.D.: Extrem de ambiţios! Mi-au propus un text foarte cunoscut al dramaturgului, Noaptea arabă.
C.M.: Montat şi de Theo Herghelegiu, la Teatrul Mic, şi de Radu Nica, la secţia germană a Teatrului „Radu Stanca“ din Sibiu.
A.D.: Atunci mi-am amintit că aveam demult un text – de fapt, un draft, piesa nu era finalizată – trimis imediat după ce Schimmelpfenning l-a scris; l-am propus teatrului şi aşa s-a legat; cam asta e povestea şi încă mă mai întreb în ce măsură li se potriveşte, se potriveşte foarte tare ambiţiei lor. De asta am şi vrut să montez un text foarte modern ca tip de scriitură.
C.M.: Prin decupaj, are o formă dramaturgică aproape cinematografică, o montare a secvenţelor în cheie realistă combinate cu altele suprarealiste, onirice chiar.
A.D.: Exact, eu nu sunt foarte aproape de acest tip de dramaturgie, nu mă simt foarte în largul meu, e o încercare şi pentru mine. Totuşi, de ce spun că li se potriveşte într-un fel, şi în altul, nu. Este un text pentru actori cu o maturitate artistică deosebită şi din acest punct de vedere actorii teatrului din Timişoara mai au mult de acumulat.
Alexandru DABIJA: „Ador repetiţiile şi de aceea fac meseria asta…“, interviu realizat de Crenguţa Manea
Sala 2 a Teatrului Naţional „Mihai Eminescu“ din Timişoara – este vorba de o modernă sală de teatru, cu
cabine şi dotări scenotehnice pe măsura cerinţelor prezentului, sală amenajată în interiorul unei construcţii din
timpul împărătesei Maria Tereza, fostă pulberărie, apoi manej, clădire care păstrează în arhitectura ei exterioară
o parte din istoria oraşului – a avut loc, la finalul stagiunii trecute, sub o stea norocoasă, premiera „În vizită”, în regia
lui Alexandru Dabija. Sala este o realizare notabilă a echipei manageriale căreia Ada Hausvater, director general,
a ştiut să-i transfere o bună parte din entuziasmul ei recunoscut şi o anume încăpăţânare de a merge mai departe,
în ciuda piedicilor. Cu acelaşi spectacol, „În vizită”, teatrul şi-a deschis noua stagiune; e un spectacol realizat cu
multă dăruire de către distribuţie, făcut cu bucuria întâlnirii dintre actori şi Alexandru Dabija.
Crenguţa Manea: Vă propun să începem discuţia de la text. Roland Schimmelpfenning nu este un dramaturg prea frecventat în teatrul românesc, în ciuda reputaţiei sale europene. Vizită la tata – scene şi schiţe, piesa pe care aţi montat-o la Teatrul Naţional „Mihai Eminescu“ din Timişoara, cu titlul În vizită, este un text care are în centrul său crizele de familie, situaţiile pe care o familie le ascunde, imaginea despre sine pe care doreşte să o întreţină. Cred că e o zonă care vine în prelungirea temelor regizorale ale lui Alexandru Dabija. Despre aceasta e vorba?
Alexandru Dabija: Da, plecând de la titlu, exact asta e, o tematică de care mă ocup de câţiva ani buni.
C.M.: Şi de ce aţi ţinut să faceţi acest spectacol în acest teatru, cu această trupă?
A.D.: Motivele sunt extrem de banale, pur conjuncturale; e un contract iniţiat cu ceva timp în urmă; „ne tocmim“ de vreo trei ani.
C.M.: Ce anume negociaţi?
A.D.: Un text; am trecut prin vreo trei propuneri, am dat diferite probe; m-am străduit să plecăm de la cea mai bună propunere, care să împace gândurile şi dorinţele mele de a lucra un anume fel de text cu planurile Teatrului Naţional din Timişoara, un teatru vioi, pus pe fapte mari.
C.M.: Un teatru ambiţios, care vrea să încerce diverse experienţe artistice.
A.D.: Extrem de ambiţios! Mi-au propus un text foarte cunoscut al dramaturgului, Noaptea arabă.
C.M.: Montat şi de Theo Herghelegiu, la Teatrul Mic, şi de Radu Nica, la secţia germană a Teatrului „Radu Stanca“ din Sibiu.
A.D.: Atunci mi-am amintit că aveam demult un text – de fapt, un draft, piesa nu era finalizată – trimis imediat după ce Schimmelpfenning l-a scris; l-am propus teatrului şi aşa s-a legat; cam asta e povestea şi încă mă mai întreb în ce măsură li se potriveşte, se potriveşte foarte tare ambiţiei lor. De asta am şi vrut să montez un text foarte modern ca tip de scriitură.
C.M.: Prin decupaj, are o formă dramaturgică aproape cinematografică, o montare a secvenţelor în cheie realistă combinate cu altele suprarealiste, onirice chiar.
A.D.: Exact, eu nu sunt foarte aproape de acest tip de dramaturgie, nu mă simt foarte în largul meu, e o încercare şi pentru mine. Totuşi, de ce spun că li se potriveşte într-un fel, şi în altul, nu. Este un text pentru actori cu o maturitate artistică deosebită şi din acest punct de vedere actorii teatrului din Timişoara mai au mult de acumulat.