Alexandru Dabija e regizorul ideal pentru un text precum cel al lui Esteve Soler. Lucru dovedit de spectacolul sibian. Dabija a ştiut să adauge plusvaloare scenică fiecărei secvenţe: a făcut-o încă şi mai neagră, şi mai înspăimântătoare, şi mai grotescă decât ne poate lăsa să intuim lectura textului. A integrat cele şapte secvenţe într-un continuum ideatic şi a asigurat întregului un substanţial potenţial energetic.
Tânăr scriitor de literatură dramatică (e născut în 1976), profesor de dramaturgie, catalanul Esteve Soler nu e jucat doar în Spania. Piesa Contra democraţiei, prezentată în România în premieră pe ţară la Secţia germană a Teatrului Naţional „Radu Stanca“, a cunoscut deja felurite versiuni scenice (vreo treizeci la număr), în teatre din Europa şi Statele Unite. Scrierea are meritul de a vorbi despre lucruri dintre cele mai serioase, adesea grave – despre om şi societate, despre regulile de convieţuire între oameni, despre necesitatea normelor menite să regleze funcţionarea lumii, despre consecinţele catastrofale ce derivă din nerespectarea acestora –, într-un limbaj atipic, inspirat din specificul teatrului de grand-guignol şi cu mijloacele umorului negru. Astfel încât Contra democraţiei nu este o pledoarie plicticoasă, nu are alura unei conferinţe docte despre pericolul atacurilor cotidiene la esenţa democratică a unei societăţi, prin violarea normalităţii, ci îşi disimulează caracterul profund politic, în spatele glumei absurde, supradimensionate. Piesa e constituită dintr-o succesiune de şapte secvenţe, de sine stătătoare.
Structura ei o aminteşte în bună măsură pe aceea a scrierilor lui Neil LaBute. În fiecare dintre aceste secvenţe apar personaje oarecare, definite generic – Bărbatul, Femeia, Vecinul, X, Y ş.a.m.d. –, care, brusc, sunt silite să facă faţă unor situaţii neaşteptate. Bunăoară, în prima secvenţă, avem în faţa ochilor o familie tânără: un El şi o Ea, prinşi în păienjenişul vieţii cotidiene, nemulţumiţi de neimplicarea Primăriei în eliminarea relelor evidente, ce fac acest păienjeniş insuportabil. Cei doi sunt pe punctul de a deveni părinţi: li se naşte o fiică, desenată scenic asemenea unui miriapod, iar fiica respectivă îşi va devora părinţii. Într-o altă secvenţă, o musulmană purtătoare de burka, extrem de convinsă de necesitatea acesteia, ajunsă în Europa, trăitoare într-un bloc cu multe etaje, situat undeva la periferia unei mari aglomerări urbane, ţine un fel de conferinţă, în care descrie – în modul cel mai calm cu putinţă – felul în care şi-a ucis soţul şi solicită, în final, încă şi mai calm, să fie pedepsită pentru asta, fiindcă orice crimă trebuie plătită. Într-o altă povestire, trei personaje sunt incapabile să îşi amintească ce urmează după cifra şase, iar atunci când unul dintre ei piere, ca urmare a dorinţei de a afla răspunsul la chinuitoarea întrebare, ceilalţi doi îşi continuă viaţa, ca şi cum nimic deosebit nu s-ar fi întâmplat. Doi politicieni discută, făcând dovada dispreţului suveran faţă de democraţie: unul dintre ei a dispus raderea din temelii a unui oraş, modificarea arhitecturii acestuia, spre a scăpa astfel de obsesia imaginii fostei iubite. În fine, o mamă şi un tată, înarmaţi cu un tort aniversar cu frişcă, intră la ora 4 dimineaţa în odaia fiului ce tocmai împlinea optsprezece ani, şi îi mărturisesc acestuia, cu o vervă în creştere, că este rezultatul unei sarcini nedorite, că nu îl iubesc şi că nu îl doresc nici acum, că nimic nu îi mai împiedică să îl elimine din viaţa lor, drept pentru care au decis să îl ucidă. Iar apoi, după ce crima a devenit realitate, cei doi încep să se gândească la mijloacele prin care ar putea obţine un profit maxim de pe urma cadavrului.
Alexandru Dabija e regizorul ideal pentru un text precum cel al lui Esteve Soler. Lucru dovedit de spectacolul sibian. Dabija a ştiut să adauge plusvaloare scenică fiecărei secvenţe: a făcut-o încă şi mai neagră, şi mai înspăimântătoare, şi mai grotescă decât ne poate lăsa să intuim lectura textului. A integrat cele şapte secvenţe într-un continuum ideatic şi a asigurat întregului un substanţial potenţial energetic. A dinamizat totul printr-o ilustraţie muzicală de nota zece.
„Agresiuni la adresa firescului democratic” de M. Morariu („Contra democraţiei” de Esteve Soler – Teatrul Naţional „Radu Stanca“, Sibiu)
Alexandru Dabija e regizorul ideal pentru un text precum cel al lui Esteve Soler. Lucru dovedit de spectacolul sibian. Dabija a ştiut să adauge plusvaloare scenică fiecărei secvenţe: a făcut-o încă şi mai neagră, şi mai înspăimântătoare, şi mai grotescă decât ne poate lăsa să intuim lectura textului. A integrat cele şapte secvenţe într-un continuum ideatic şi a asigurat întregului un substanţial potenţial energetic.
Tânăr
scriitor de literatură dramatică (e născut în 1976), profesor de dramaturgie, catalanul
Esteve Soler nu e jucat doar în Spania. Piesa Contra democraţiei, prezentată
în România în premieră pe ţară la Secţia germană a Teatrului Naţional „Radu
Stanca“, a cunoscut deja felurite versiuni scenice (vreo treizeci la număr), în
teatre din Europa şi Statele Unite. Scrierea are meritul de a vorbi despre
lucruri dintre cele mai serioase, adesea grave – despre om şi societate, despre
regulile de convieţuire între oameni, despre necesitatea normelor menite să
regleze funcţionarea lumii, despre consecinţele catastrofale ce derivă din
nerespectarea acestora –, într-un limbaj atipic, inspirat din specificul
teatrului de grand-guignol şi
cu mijloacele umorului negru. Astfel încât Contra democraţiei nu
este o pledoarie plicticoasă, nu are alura unei conferinţe docte despre
pericolul atacurilor cotidiene la esenţa democratică a unei societăţi, prin
violarea normalităţii, ci îşi disimulează caracterul profund politic, în
spatele glumei absurde, supradimensionate. Piesa e constituită dintr-o
succesiune de şapte secvenţe, de sine stătătoare.
Structura
ei o aminteşte în bună măsură pe aceea a scrierilor lui Neil LaBute. În fiecare
dintre aceste secvenţe apar personaje oarecare, definite generic – Bărbatul, Femeia,
Vecinul, X, Y ş.a.m.d. –, care, brusc, sunt silite să facă faţă unor situaţii neaşteptate.
Bunăoară, în prima secvenţă, avem în faţa ochilor o familie tânără: un El şi o
Ea, prinşi în păienjenişul vieţii cotidiene, nemulţumiţi de neimplicarea
Primăriei în eliminarea relelor evidente, ce fac acest păienjeniş insuportabil.
Cei doi sunt pe punctul de a deveni părinţi: li se naşte o fiică, desenată
scenic asemenea unui miriapod, iar fiica respectivă îşi va devora părinţii.
Într-o altă secvenţă, o musulmană purtătoare de burka, extrem de convinsă de necesitatea acesteia, ajunsă
în Europa, trăitoare într-un bloc cu multe etaje, situat undeva la periferia
unei mari aglomerări urbane, ţine un fel de conferinţă, în care descrie – în
modul cel mai calm cu putinţă – felul în care şi-a ucis soţul şi solicită, în
final, încă şi mai calm, să fie pedepsită pentru asta, fiindcă orice crimă
trebuie plătită. Într-o altă povestire, trei personaje sunt incapabile să îşi
amintească ce urmează după cifra şase, iar atunci când unul dintre ei piere, ca
urmare a dorinţei de a afla răspunsul la chinuitoarea întrebare, ceilalţi doi
îşi continuă viaţa, ca şi cum nimic deosebit nu s-ar fi întâmplat. Doi
politicieni discută, făcând dovada dispreţului suveran faţă de democraţie: unul
dintre ei a dispus raderea din temelii a unui oraş, modificarea arhitecturii
acestuia, spre a scăpa astfel de obsesia imaginii fostei iubite. În fine, o
mamă şi un tată, înarmaţi cu un tort aniversar cu frişcă, intră la ora 4
dimineaţa în odaia fiului ce tocmai împlinea optsprezece ani, şi îi mărturisesc
acestuia, cu o vervă în creştere, că este rezultatul unei sarcini nedorite, că
nu îl iubesc şi că nu îl doresc nici acum, că nimic nu îi mai împiedică să îl
elimine din viaţa lor, drept pentru care au decis să îl ucidă. Iar apoi, după
ce crima a devenit realitate, cei doi încep să se gândească la mijloacele prin care
ar putea obţine un profit maxim de pe urma cadavrului.
Alexandru
Dabija e regizorul ideal pentru un text precum cel al lui Esteve Soler. Lucru
dovedit de spectacolul sibian. Dabija a ştiut să adauge plusvaloare scenică
fiecărei secvenţe: a făcut-o încă şi mai neagră, şi mai înspăimântătoare, şi mai
grotescă decât ne poate lăsa să intuim lectura textului. A integrat cele şapte secvenţe
într-un continuum ideatic şi a asigurat întregului un substanţial potenţial energetic.
A dinamizat totul printr-o ilustraţie muzicală de nota zece.
(…)